Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Site-uri » J » Items filtered by date: Noiembrie 2011
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
Items filtered by date: Noiembrie 2011

ALEXANDRU MIHALCEA, ''Surâsul'' lui Stalin, ruşinea şi blestemul istoriei, ''România Liberă'', Bucureşti, 4 septembrie 2008, http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/surasul-lui-stalin-rusinea-si-blestemul-istoriei-133582.html


Putini isi mai amintesc astazi de statuia lui I.V. Stalin, cu o inaltime de cativa metri, realizata de sculptorul Dumitru Demu si ridicata in parcul Herastrau. Lucrarea a fost instalata in anul 1950 si daramata in 1956, imediat dupa ce liderul sovietic N.S. Hrusciov a sustinut celebrul raport cu privire la crimele lui Stalin si ale colaboratorilor sai. Acum avem prilejul de a afla chiar de la autorul statuii ce a insemnat pentru el castigarea concursului, presiunile la care a fost supus de autoritatile comuniste, invidia sau dispretul colegilor, pedepsele fizice primite de la cei care urau comunismul, stupoarea sa la distrugerea lucrarii care ii adusese gloria, si "razbunarea" acestei umilinte prin plecarea din tara.

Acum cativa ani, intr-un orasel belgian de la granita cu Germania, m-am dus cu un prieten din partea locului la talcioc, targul duminical adapostit de primarie intr-o hala cam cat un pogon plus in cateva alei dintr-un parc. Hai sa vedem vechiturile, m-a imbiat amicul, uneori gasesti lucruri la care nu te astepti - si mi-a spus ca daduse peste un telefon antediluvian, dintre primele, cu manivela, care functiona! In loc de sfertul de ceas planificat - ne pusesem in gand sa ajungem la Trier, la casa-muzeu Karl Marx - am zabovit vreo doua ore. Cel mai mult in sectorul cartilor, vandute pe nimica toata. Nu mi-ar fi trebuit numai bani ca sa cumpar tot ce-as fi vrut dar si un cufar de marimea celor de la diligentele de altadata. Asa ca am facut un triaj sever si am plecat spre tara cu o greutate mult peste baremul admis de compania aeriana de la care cumparasem biletul. Printre carti - una pe care mi-am propus s-o citesc imediat ce ajung in Romania: "Le sourire de Staline" de Dimitrios Demou, in fata careia ramasesem precum un ogar in arret! Volumul, tiparit la Editions Universitaires, Paris, in 1977, carpit cu scotch pe cotor, ingalbenit de trecerea timpului, ma aducea cu aproape o jumatate de secol inapoi, pe vremea cand eram elev la liceul "Gheorghe sincai" dintr-un cartier bucurestean magistral descris de Geo Bogza in "Anii impotrivirii". Dimitrios Demou era, de fapt, Dumitru Demu, fratele mai mare al celui mai apropiat prieten al meu, Traian, coleg de clasa si tovaras de hoinareala. Au fost primii macedoromani pe care i-am cunoscut pana la intrarea mea in puscarie. Erau de obarsie din Veria; locuiau prin preajma halei Traian, pe o strada pe care nebunia lui Ceausescu nu a crutat-o. M-au frapat cuvintele in dialect, straine urechii mele de valah din Campia Dunarii si hainele - intotdeauna negre - ale doamnei Hrissa Demu, mama prietenului meu. Ce ma intriga, insa, cel mai mult era faptul ca fratele lui Traian, Dumitru, fiu al unei familii care nu putea fi nicicum banuita de convingeri si sentimente procomuniste - chiar dimpotriva! - era nimeni altcineva decat autorul statuii lui Stalin de la intrarea in parcul Herastrau."Viitorul apartine busturilor: al lui Marx, Lenin, Stalin..."
Revenit in tara, m-am luat cu alte treburi. Ma presa mai ales trimiterea volumului "Uranus - Gherla, via Salcia", asa ca n-am bagat de seama decat tarziu disparitia cartii lui Dumitru Demu. Am rascolit dulapurile, am gasit fel de fel de lucrari - nu si "Le sourire de Staline"... Pana acum cateva zile, cand trecand pe la fiul meu, am dat peste carte. Uitase sa-mi spuna ca a imprumutat-o. Am citit-o si mi-au revenit in minte, cu o limpezime extraordinara, zilele de scoala de la "sincai". Traian invata de predilectie la matematica si fizica. De altfel, marea majoritate a clasei noastre se indrepta catre materiile care fusesera, pana in urma cu doi ani, baza sectiilor "reale" ale liceelor. Disparusera diferentele dintre "real" si "modern", latina fusese eliminata, la istorie se preda dupa voluminoasa colectie de minciuni a lui Mihail Roller, invatam, mai degraba - nu invatam, rusa, limba pe care o refuzam instinctiv, din pacate - dar era asociata cu prezenta militarilor sovietici, iar noi eram destul de mari ca sa nu le stim ispravile facute cand ne-au "eliberat". Se trecuse la scoaterea unor mari autori romani - dar si straini din biblioteci, pline de-acum de traduceri din literatura sovietica: Ostrovski, Ehrenburg, Fadeev... Proletcultismul se instapanise in arta, modelul fiind faimoasa statuie a Verei Muhina, "Muncitorul si colhoznica", piesa cu care incepeau toate productiile studiourilor Mosfilm. Pe fondul acesta a inceput sa lucreze cel mai mare dintre cei trei fii ai sotilor Demu. Iata o sumara schita biografica a viitorului autor al statuii "Genialul conducator al oamenilor muncii de pe tot globul"; s-a nascut la 7 octombrie 1920 la Kumaria, localitate de la poalele Olimpului, in Macedonia greceasca, din parinti aromani care se vor stabili in Romania, ca multe alte familii aromane. Liceul l-a facut la colegiul brasovean "Andrei saguna" unde preda romana Emil Cioran. A fost admis la scoala de Arte Frumoase de la Bucuresti, sectia de sculptura, absolvita in 1943. Pare bizar dar viitorul creator al statuii lui Stalin nu a fost membru al partidului comunist. Mai mult, a refuzat de patru ori aceasta calitate. "Obtinusem (...) bursa de Stat Paciurea, numita astfel dupa numele marelui maestru al lui Brancusi. Desi eram apolitic, trebuia sa ma adaptez noilor maniere, sa adopt stilul nou... Asa se face ca l-am intalnit pe Cakagea, membru al partidului comunist, figura apocaliptica de inger luciferic. Voia ca eu sa ader la statut, la partid... Am refuzat, nestiind ce ma asteapta... Avusei, intr-o zi, un semn cand fratele meu Nick imi citi ce stersese de pe tabla cand intrase unul dintre profesorii lui de la Universitate: "Toti tovarasii de la Facultatea de Arhitectura, membri sau simpatizanti ai Partidului, sunt convocati maine la ora 5 in aceasta sala de catre secretarul celulei de baza a Partidului". Cu o singura stersatura de burete, totul disparuse... Iar a doua zi a fost dat afara, manu militari, din Universitate... Alte lucruri se dezintegrara pe masura ce se implanta comunismul (...) Incet, foarte incet, imi aminteam lozinca neconditionala, totusi absoluta: "Libertatea artei nu poate fi garantata decat de o arta angajata". Calusul si pumnul acestor nazisti in versiune noua apareau negru pe alb in presa. "Decadent, retrograd, curajos, de avangarda, reactionar, refractar la progresul social" scria in ziarul "Scanteia". Cu toate ca eram apolitic, repet, o dulce furie ucigatoare ma invada. In aceasta epoca noua, incercam, intr-un garaj vechi, sa pregatesc, cum puteam, o expozitie. Noii idoli ai Realismului Socialist nu ma stanjeneau peste masura. In programul meu, piese majore precum Naiada sau nudul lui Sarah figurau in linia intai, contrar disciplinei impuse..." Intr-o zi, cineva batu la usa garajului-atelier: un domn bine imbracat, distins, de vreo saizeci de ani, care se recomanda "Alexandru Feliescu". (Este, credem, un nume fals. Dumitru Demu deformeaza voluntar nume care ascund o identitate usor decelabila, precum cel al plasticianului Bovis Cakagea - n.n.). Scopul vizitei lui Feliescu este simplu: individul vine sa-i propuna o afacere de mare anvergura, impusa de "prefacerile revolutionare" ale societatii romanesti, anume confectionarea de busturi. S-a terminat, zice Feliescu, s-a zis cu crearea de frumuseti de marmura, dupa moda greceasca, gata cu nudurile si cu sculpturile sofisticate ale modernistilor. Societatea, pe calea transformarii socialiste, nu se poate sa nu-si onoreze eroii! "Viitorul, domnule Demu, apartine bustului, numai bustului - dar nu oricarui bust. Numai celui al stapanului, al sefului, bustului conducatorului! Ne-am putea imagina o clipa doar socialismul fara conducator, fara stapan, fara sefi sau - lucru absolut de neinchipuit - fara eroi? Vezi dumneata, cu asta trebuie inceput! Bustul lui Karl Marx mai intai, apoi cel al Conducatorului mondial, Stalin; apoi al lui Lenin, fara sa-l uitam pe cel al sefului partidului... Intelegi? Busturi, busturile lor, busturi de toate dimensiunile, in marime nturala, mici, de dimensiuni eroice... In sfarsit, de toate dimensiunile!" Cum, cine le va cumpara?! Dl Feliescu ii facu sculptorului o socoteala simpla: 18 ministere, cu 3955 birouri, plus 60 de tribunale avand 3015 birouri si sali de judecata, plus 112 regimente, 20 de divizii, 5 corpuri de armata, cu vreo 2850 de birouri, plus 16899 de incaperi in scoli, plus... plus... Foarte bine informat, vizitatorul continua, ca sa inlature orice reticenta a artistului: la un total de 125.334 de localuri, 125334 de Karl Marcsi, de toate culorile si marimile, de bronz sau de ghips, dominand fetele anodine ale functionarilor, soldatilor, justitiabililor, profesorilor, studentilor, elevilor... "Iar dumneata, domnule Demu, ai sa fii bogat!" La obiectia sculptorului ca nu face arta figurativa, ca nu este comunist, ca a face busturi inseamna un angajament politic iar el refuza incadrarea politica, Feliescu ii replica, dur, ca viata este facuta din compasiuni. Nu vrea el, gaseste pe altcineva! Cum fratele Nick plecase clandestin din tara, parintii erau batrani si bolnavi, iar el era singurul care aducea un ban in casa, artistul se vede obligat sa accepte. Finalmente, marea afacere cade. Busturile nu se mai vand, Feliescu se eclipseaza si cand, din intamplare, Demu da peste el, individul ii explica de ce, desi autorul lor le vede peste tot, nu i se mai cumpara: "Cum, nu stii? Intre noi, prieteneste, dar n-ai auzit din gura mea - si continua cu voce scazuta - se importa din Uniunea Sovietica! Noi le dam grau si petrol iar ei ne dau in schimb busturi... Vagoane de busturi, trenuri de busturi..." La observatia artistului ca artefactele seamana teribil cu ale lui, Feliescu ii raspunde ca legea drepturilor de autor a fost abrogata ca reactionara. "Ti-au luat modelul? E mai bine sa-ti tii gura, crede-ma!"Statui daramate, istorie stearsa cu senilele
Intr-o zi, sculptorul, asezat pe o banca de langa Muzeul Antipa, numara numele lui Stalin intr-un exemplar din "Scanteia": in cele opt pagini, de o suta patruzeci de ori! A doua zi, tot in ziarul central al partidului, Demu dadu peste acest anunt: "Expresia dragostei poporului roman fata de personalitatea ilustrului conducator al socialismului victorios, maresalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pasnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezenta unui mare monument ridicat in onoarea sa in centrul Capitalei. Dornice sa implineasca aceasta urgenta necesitate culturala, Comitetul pentru Arta si Comitetul de Partid al Capitalei au hotarat sa instituie un concurs. Artistii au datoria patriotica de a se inscrie. Numai arta si talentul unui artist intr-adevar creator vor putea desemna castigatorul!" "Sa ma inscriu? Ideea de a lasa totul balta si de a fugi in Occident ma bantuia. Totusi aceasta iluzie draga era inlaturata de imaginea parintilor si a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tarziu, mult mai tarziu. Acum trebuia sa traiesc, sa-mi castig painea - si pe a celorlalti. Concursul? De multe ori ma intrebasem daca n-ar fi trebuit sa-mi schimb meseria. Ca sa fac ce? si daca ma apucam serios sa-i combat pe comunisti? Radio Londra si Vocea Americii incitau zilnic oamenii la rezistenta, chiar la revolta. In munti se aflau grupuri de partizani care, cu arma in mana, duceau o lupta indarjita si inegala cu soldatii regimului. Cativa dintre prieteni luasera deja drumul acesta; altii ma indemnau sa-l iau si eu si sa ma intorc acasa numai dupa viitoarea debarcare anglo-americana, prima faza a razboiului occidentalo-rus... Pretutindeni erau "informati" care il mutau din toamna la primavara si din primavara la toamna, si asta de cativa ani buni. Nu, nu era posibil. Mai intai fiindca soarta alor mei era in joc. Insemna sa tradez munca grea a mamei, sperantele secrete ale fratelui, sa-i grabesc tatalui moartea. Insemna, apoi, sa dau o anumita cautiune politicii... O politica ce nu-mi spunea nimic. Eram sculptor. Sa ma perfectionez in arta mea, asta mi-era lupta. Atunci de ce sa nu-mi incerc norocul la concurs? Eram convins ca pot face monumentul, ca as putea, adica, sa fabric acel colos grandios si "care sa vorbeasca" cerut de ziar". In aceeasi zi, artistul a asistat la demolarea statuii primului rege al Romaniei: "O armata de muncitori trebaluia in jurul statuii ecvestre a lui Carol I, capodopera a celebrului sculptor iugoslav Ivan Mestrovici. Pieptul puternicului cal de bronz fusese inchingat. Un lant lung si gros il lega de un tanc greu al armatei care tragea cu disperare sa-l rastoarne. Zgaltaiturile repetate biruira in sfarsit statuia. Picioarele metalice se indoira si statuia se zdrobi de pavaj. Dupa care tancul o tari intr-un zgomot de pietre smulse si un puternic scrasnet de metal tarat pe asfalt (...) Imi imaginam acelasi lucru intamplandu-i-se lui Bartolomeo Colleoni, capodopera lui Verrochio de la Venetia, sau statuii lui Gatamelata de Donatello, ori reprezentarii ecvestre a generalului Alvear, iesita de sub dalta lui Bourdelle... Sa darami o statuie inseamna un mod de a sterge trecutul". Aceeasi soarta a avut si grupul monumental al regelui Ferdinand din apropierea pietii Victoriei. "Tancurile generalului-primar (este vorba de Constantin Doncea, fost fugar in URSS, fost luptator comunist in Spania. "A coordonat in calitate de candidat campania de alegeri, cu toate violentele, abuzurile, crimele comise in beneficiul lui de bandele de suporteri", arata Doina Jela in "Lexiconul negru" - n.n.), victorios fara lupta in razboiul de o zi impotriva statuilor n-au facut decat sa-i asmuta pe vandali pretutindeni in tara. Peste tot se ucideau cu securea, cu tarnacopul, cu senilele tancurilor statuile lipsite de aparare si mai ales de aparatori. O febra a profanarii sufla peste tara. Daramara statuia lui Pake Protopopescu, ilustrul edil de odinioara al Capitalei, care-i facuse orasului aceleasi servicii ca baronul Haussman Parisului; aruncara in aer statuile lui Ion Bratianu si Take Ionescu, mari oameni politici... Scoasera din Piata Victoriei frumoasa statuie a profesorilor, opera a sculptorului Medrea... Fura distruse statui si in zeci de alte localitati".Consilierul sovietic da votul decisiv
Dumitru Demu a fost inscris ultimul pe lista artistilor ale caror machete au fost admise in vederea prezentarii in fata juriului. "Un asemenea monument, tovarase Demu, nu e o simpla statuie. E vorba de o creatie cu multiple repercusiuni politice, un lucru iesit din comun  (...) Exigentele politice, crede-ma, depasesc cu mult aspectele pur formale ale unei asemenea statui. Oricum, te-am invitat ca sa te anunt ca, printre zecile de concurenti care au depus machete au fost alesi zece. Dumneata esti pe lista. Iat-o! "Uite-i, imi spusei, pe faimosii zece. Constant Baraki, Bovis Cakagea, Anufrey Michel, Maritza Petresco, Jean Jelesko, Max Foulman, ia te uita, ia te uita, Doro Fazer, Lala Toubouf, Andre Svoboda si ultimul, al zecelea, eu, Dumitru Demu! Admis la concurs!" (Am transcris numele asa cum apar in original. Identitatea reala a unora dintre concurenti poate fi usor ghicita - n.n.) "Aveam douazeci si opt de ani. Prezenta mea, chiar si la coada listei, reprezenta prin ea insasi o apreciere. Dar cate probleme aveau sa apara... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite inca unul care abandoneaza, care pactizeaza cu regimul. Vrea sa-l imortalizeze pe calaul a milioane de nevinovati... Ii uita pe cei 350.000 de romani morti pe frontul antibolsevic... zecile de mii de victime ale muncii fortate pe santierele canalului mortii, canalul Dunare-Marea Neagra... zeci de mii de ucisi in anchetele Securitatii... Nu! Nu uitam nimic! Dar eram artist si trebuia sa ma realizez si chiar poate mai putin sa ma realizez decat sa-i salvez pe ai mei. Adevaratul meu dosar eu singur il cunosteam bine.... Mai bine decat "rezistentii" de la cafeneaua din colt". Asteptand rezultatul concursului, plasticianul se puse sa studieze personajul: sobru, mare fumator, cu alura voit militara dar nu chiar atat de impunator din punct de vedere fizic. "Cel mai adesea dur si impenetrabil, era de fapt firav, mic de statura. Din marele si majestuosul Ghelovani care-l interpreta pe Stalin pe ecran, in secventele din "Batalia pentru Berlin", puteai sa faci doi daca nu chiar trei Stalini in marime naturala. Era reprezentat monolitic, impietrit, sever. N-ar fi putut sa surada? Fireste, nu cu surasul sosiei sale cinematografice, amintitul Ghelovani, ci intr-un chip omeneste mai direct. Un suras care, dupa parerea mea, ar fi trebuit sa fie al celui care cantareste. (...) Caci Stalin era un mare cantaritor de oameni si chiar de suflete, as indrazni sa zic. Unii spuneau ca ucisese si harazise mortii cu dispret milioane de nevinovati. Cu dispret daca nu chiar cu o anumita placere (...) In orice caz, trebuia ca Stalin al meu sa nu semene cu fratii sai iesiti din sculptura artistilor sovietici si voiam sa aiba surasul pe buze. Un anumit suras!"
...S-au scurs aproape doi ani pana cand sculptorul Demu a fost anuntat, la Comitetul de Stat pentru Arta, ca a castigat concursul (23 martie 1950). Macheta altui concurent, Doro Fazer (?) a fost aleasa pentru statuia de la Brasov, rebotezat de curand Orasul Stalin. Lucrurile s-au petrecut astfel: "Comitetul Central inca nu se hotarase. Intr-adevar, autorul necunoscut al machetei numarul sapte fiind eu, Demu, un neangajat, un artist necunoscut, cu legaturi familiale indoielnice, fara prestigiu artistic, cu dosar urat, cu prietenii discutabile, artist de formatie idealista si pe de-a-ntregul lipsit de nivel ideologic, decizia era dificila. Prepusii Comitetului Central, cu tovarasul Togoila (Tuguila? - n.n.) in frunte stateau, pentru cine stie a cata oara - in fata machetelor aliniate in sala de expozitii inchisa din Palatul Regal cand hazardul a venit si el sa voteze. Un vot care nu putea fi decat cel mai decisiv dintre voturile din Romania pe atunci ocupata de rusi. A fost vizita cu totul intamplatoare a pictorului Grigorenko, consilierul sovietic al Comitetului pentru Arta. De indata ce deschise usa salii, privirile consilierului pictor cazura pe macheta numarul sapte. Surase si zise: - Aceea e frumoasa... Nu trebuia mai mult".

A fost demolata in cateva ceasuri

Lozinci comuniste, naravuri fanariote
Chiar si asa luptele din culise au intarziat mult data punerii in opera a proiectului. Confratii mai varstnici i-au pus tanarului piedici peste piedici, "confiscandu-i" pe specialistii care ar fi putut sa-l ajute la realizarea lucrarii in ghips. La 31 martie 1950, prim-secretarul Comitetului de Partid al Capitalei, Gheorghe Stoica, l-a chemat la el; acolo a aflat ca monumentul, in marime reala, trebuia sa fie gata pana in seara zilei de 30 aprilie! Intre timp, directorul "Slad" de la Comitetul pentru Arta i-a pus in vedere sa nu cumva sa uite de suras. I-a transmis chiar spusele lui Leonte Rautu, idelogul Comitetului Central: "Trec si mi-e foame, ridic ochii, vad statuia, mi-a trecut foamea! ... Trec si mi-e sete... ridic privirea, vad statuia, nu-mi mai e sete" sau "Mi-e sufletul plin de amaraciune, trec, ridic privirea, il vad pe Stalin pe soclu, rad si rad!" Cum Slad vorbea mizerabil romaneste, Demu si Ovidiu Maitec, si el de fata, au izbucnit in ras. Piscat, directorul general le-a spus: sigur, statuia nu trebuie sa rada fara motiv, cum faceti voi, tovarasi!


Intr-o dimineata, Demu fu intampinat, la santier, de insusi "tovarasul Togoila, seful Sectiei de Arta din Comitetul Central: era chemat la "tovarasa Ana Pauker"! Portretul acesteia, lapidar, este definitoriu pentru "Passionaria" romana, "Ochiul lui Stalin" in Comitetul Central de la Bucuresti: "Femeia ministru avea parul pieptanat intr-un mod foarte barbatesc, trasaturile sale dure, aspre, ii dadeau o fata de peste, ochii ii erau stralucitori si cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de indata ce voia sa zambeasca". Ana Pauker il chemase sa-l felicite, vazuse macheta si-i placuse. I-a comunicat ca ceruse sa fie pusa statuia chiar in fata Ministerului de Externe dar, "tovarasii de la propaganda" au sfatuit-o altfel: monumentul trebuia amplasat intr-un spatiu propice marilor parazi de intai mai, douazeci si trei august, sapte noiembrie... L-a intrebat daca fusese vreodata acolo. Cum artistul nu intelegea, inaltul demnitar i-a explicat ca acolo insemna la Moscova! Raspunsul negativ a fost urmat de o calatorie in URSS. Pana atunci, Demu avea sa afle de ce trebuise sa intaleze versiunea in ghips a Tatucului: defilarea oamenilor muncii de 1 Mai avea sa fie privita de Genialul Conducator de pe soclul sau de la intrarea in parcul omonim, rebotezat din "Herastrau"... Printre invitati, civili si militari cu decoratii, ma regasii mirat in randul intai intr-una dintre tribunele "oficiale". Da, eram chiar eu, invitatul de onoare... Eu, cel alungat din armata normala si inscris cu forta in detasamentele de munca obligatorie, ca nedemn de a-si servi patria, eu, reactionarul cu un frate care fugise de socialismul ce se nastea, eu, dusmanul poporului, aveam sa primesc acum defilarea lor; comunistii din marile uzine aveau sa ma salute in tribuna... pe mine, tovarasul sculptor care facusem monumentul (...) in sfarsit veni momentul ca marii sefi sa se instaleze in randul intai al tribunei. Dictatorul Gheorghiu-Dej, urmat de ministrul de Finante Vasile Luca, un fost potentat sovietic din Cernauti, capitala Bucovinei anexate de rusi, de vicepresedintele consiliului, basarabeanul de origine evreiasca Kisinevski si de inseparabilul sau ministru al Afacerilor Straine Ana Pauker". Dupa cateva luni, ministrul adjunct de la Cultura care aprobase suma ceruta de artist ca onorariu plus cheltuieli de turnare in bronz, il lua pe acesta cu masina si, in parc, departe de urechi indiscrete, il intreba de la obraz cat ii cedeaza din suma. Cum sculptorul nu intelegea ce vrea ministrul, acesta se infurie, il face idiot si pleaca in tromba. "Il privii plecand in timp ce o brusca revelatie ma ilumina: asadar Baraki si Bovis Cakagea... Ochii mi se ridicara involuntar ca pentru a cauta ceva sub pleoapele de ghips ale lui Stalin. si cand te gandesti ca astia pretind ca te-au luat drept model, ii spusei cu voce scazuta". Urmarea: suma cuvenita ca drepturi de autor a fost redusa cu 90%.Din Empireu in groapa cu lei
In ciuda directivelor care interziceau primirea in Uniunea Artistilor Plastici a celor cu rude apropiate plecate in strainatate, Dumitru Demu nu numai ca a fost primit ci admis chiar in biroul executiv! si inca dupa patru refuzuri succesive de a se inscrie in partid! Intre timp o macheta a statuii fusese trimisa la Kremlin unde "propriul sau model a admirat-o de la inaltimea tronului sau". De asemeni isi facu aparitia si versiunea definitiva, in bronz: "Cand putui, in sfarsit, sa contemplu pe al doilea Stalin, intelesei ca, efectiv, avea ce trebuie ca sa devina o imagine-simbol a supunerii popoarelor lumii. O admirai, e drept si asta (trebuie s-o spun) fara prea multa modestie. Nu aveam dreptate? Dupa cativa ani, fusei "copiat" cand Stalin, Stalin "al meu", un personaj cu aceeasi silueta, aceeasi atitudine, se reincarna in bronzul lui Mao, pentru a difuza imaginea acestuia pe continentul chinez. O sosie a statuii mele nu smulge si astazi admiratia a opt sute de milioane de chinezi?" Cum sculptorului ii placea sa se plimbe seara prin preajma statuii, intr-una din acele seri artistul fu acostat de doi indivizi care-l batura crunt, pana la lesin, lasandu-i in buzunar un bilet: "N-a fost decat un inceput. Data viitoare o sa fie si mai bine. Ultima data o sa te spanzuram de mana lui Stalin pe care l-ai facut sa zambeasca pentru ca sa-ti bati joc mai bine de ai tai!" (...) Intr-un anumit fel trebuia sa le fiu recunoscator agresorilor. Ei sfasiasera ultimul val care-mi ascundea ochilor propriile mele rani. Dar dincolo de indoieli exista o voce interioara, si ea regasita in sfarsit, care parea ca-mi spune: "fii calm, mai rabda. Adevaratul tau vis e pentru mai tarziu si in alta parte!" Totul parea normal pana in ziua cand artistul fu desemnat sa faca parte din delegatia romana la Festivalul International al Tineretului de la Berlin. Participarea ii fuse anulata in ultima clipa, sub un pretext ridicol: era nevoie de el ca sa intampine la aeroport un grup de muzicieni straini! In realitate ascunsese recenta fuga a fratelui sau cel mai mic si fusese denuntat de "Max Foulmann", caruia ii facuse cu ani in urma un mare bine. si care afirmase, in nota informativa si ca, odata ajuns la Berlin, Demu avea sa fuga in Germania Occidentala. Apoi surveni moartea lui Stalin, la 5 martie 1953. Regimul ramase in Romania tot stalinist, ceea ce-i atrase din partea graficianului Kakar eticheta de trambita a formalistilor iar din partea sculptorului Vaida Feze, fost voluntar in Spania, abonat la comenzi de statui conforme cu moda sovietica epitete precum oportunist, conformist fals talent lipsit de nivel ideologic... Evenimentele se precipitara. Destalinizarii hruscioviste din URSS i-a corespuns in Romania dictatorului Dej o pseudodestalinizare, mai degraba o derusificare. Tot ce se facuse impotriva poporului roman se facuse la ordinul lui Stalin sau al clicii acestuia; cel mai mare vinovat era cultul personalitatii. "Marele erou devenise, pentru cei mai vajnici apologeti din ajun, un mare vinovat (...) Da, tovarase Demu, da, ma adresez dumitale, care ai umplut tara cu busturile lui, care i-ai exaltat falsa glorie, falsul geniu, prin aceasta monstruoasa statuie, exagerat de mare, de inalta..." Printr-un miraculos concurs de imprejurari, Traian Demu reusise sa iasa clandestin din tara. In Romania ramasesera sculptorul si mama sa. (Tatal murise intre timp). Autorul lui Stalin, laudat altadata, deveni oaia neagra a oficialilor artei. Ordinul Muncii clasa intai ajunsese pecetea stalinismului. Nu mai primi nici o comanda. Ajunsese sa vanda din casa la talcioc. Intr-o zi, o activista, fosta colega de facultate, il anunta ca "la varful partidului" se hotarase demolarea statuii. Furios, sculptorul ii raspunse ca va protesta in calitate de autor. Femeia il preveni ca poate pati ce e mai rau. Dupa o saptamana, artistul fu chemat sa arate sudurile statuii: patru tancuri si douasprezece buldozere trebuia sa elibereze locul in cateva ceasuri. "Esti prost, tovarase Demu - (ii spuse fantoma lui Stalin). Cand atacam cu tovarasii mei diligenta in Caucaz ca sa dau bani partidului, eram mai indraznet. Tu nu-i cunosti... Eu da, s-au format la flacara mea, au toti acelasi suflet, creat de mine, cu buna stiinta. Sunt lasi, crede-ma, foarte lasi! Nu se ridica decat in fata celui mai tare! Da in ei! Du-te maine si depune cerere de plecare in Grecia!"

***
Dumitru Demu nu s-a stabilit in Grecia ci in Venezuela unde multe piete ale oraselor sunt decorate cu creatiile sale monumentale. La 3 aprilie 1964 a semnat declaratia-tip ca se obliga sa nu spuna nimic despre ce a putut vedea sau auzi in legatura cu autoritatile din Romania. Ultimul lucru pe care i l-au cerut "autoritatile" inainte de a-i aproba plecarea au fost decoratiile. In primul rand, cea decernata pentru statuia lui Stalin.

 

STELIAN TĂNASE, Surîsul lui Stalin, ''Stelian Tănase'', http://www.stelian-tanase.ro/bucuresti-strict-secret/surisul-lui-stalin/

Acum 58 de ani, într-o joi, 5 martie 1953, la 21.50, Stalin a murit în vila de la Kuntzevo. Dar nu Demu, Stalinpovestea asta vreau să o depan aici. O veţi vedea într-un episod din serialul “Bucuresti strict secret” în curind.

În 1949 Pauker, Luca&Dej, aia cu “bagă spaima în burghezi“ (şi chiar o faceau, puşcăriile erau pline), s-au gîndit să îi mulţumească “ celui mai mare om din istorie”, Iosif Visarionovici Stalin. Fără Armata Rosie, cei trei ar fi rămas la periferia societăţii. După ce au demolat statuile lui Carol l şi Ferdinand, a lui Ion şi Ionel Bratianu, a lui Take Ionescu şi Pake Protopopescu, au dat ordin să se ridice o statuie zeului lor, Stalin.Machetele au fost expuse la Palatul Republicii, fost “Regal”, şi vizionate de tovaraşii din Biroul Politic. Au participat la concurs nume grele ale artei oficiale: Ion Jalea, Constantin Baratschi, Boris Caragea, Milita Patrascu etc. Era o chestiune politică de maximă importanţă pentru Dej&compania. Probau, astfel, fidelitatea liderilor comunişti români faţă de Moscova.

Un artist sovietic care mai făcuse asemenea monumente hotărăşte cine îl va ridica la Bucureşti: un quasinecunoscut, Dimitrie Demu, (n.1920). Macheta a fost trimisă la Moscova, pentru a primi aprobarea “modelului”. Era cea mai mare statuie a lui Stalin ridicată vreodată. Stalin era sfrijit, foarte mic de statură, cu o mînă inertă, din cauza unei poliomelite din copilărie, cu obrazul ciupit de varsat. Statuia îl infăţisa arătos, cu umerii laţi, impunător. Inaugurarea a avut loc într-o zi de 1 mai, în prezenţa celor trei nelipsiţi: Pauker, Luca, Dej. Se ţin discursuri, fireşte. Apoi,statuia este turnată în bronz. Demu primeşte o uriaşă sumă de bani, un atelier, este decorat, invitat în URSS, ales în diverse organisme. Era doar autorul statuii lui Stalin! La 5 martie 1953 Stalin moare. Piaţa unde se găsea statuia este scena unor ceremonii funebre de anvergură. In 1956, februarie, Nikita Hrusciov, la al XX-lea Congres al PCUS, demască abuzurile lui Stalin, ceea ce s-a numit eufemistic, “cultul personalităţii”, şi lansează “destalinizarea” în blocul sovietic. Dimitrie Demu la Bucureşti din autorul oficial cel mai în vogă devine suspect, şi este tratat ca o relicvă a trecutului, partizan al lui Stalin într-o vreme cînd aşa ceva iţi aducea un stigmat. Nu mai primeşte comenzi, nici premii, veniturile sale scad, într-o lume unde totul depindea de stat.

În decembrie 1961, după un alt congres al PCUS, în care Stalin este iar “demascat” de Hrusciov, la Bucureşti se hotărăşte demolarea statuii, dupa o plenară de pomină, ţinută la sala Floreasca. Funcţiona aceleaşi sentiment de vasalitate faţă de Moscova. Între timp, Pauker şi Luca disparuseră de la vîrful partidului. Pauker murise, la 3 ianuarie 1960, de cancer, după ce căzuse în dizgraţie, arestată, eliberată, (1952-3). Luca a aflat de demolarea statuii în închisoarea Rm. Sărat unde va muri de sifilis, în 1963. Dej rămâsese la cîrmă şi lupta să supravieţuiască politic. Statuia a disparut într-o noapte, demontată de cîteva zeci de muncitori, patru tancuri şi două buldozere. Un detaliu suprarealist: demolarea s-a făcut cu asistenţa autorului, chemat în acea noapte la faţa locului. Cîţiva ani mai tîrzu, Dimitrie Demu a emigrat în America de Sud unde avea rude. În 1977 a publicat în Franta, la o mică editură, un roman: “Surîsul lui Stalin”, în care işi povesteşte (nu totdeauna sincer) experienţa legată de statuia Stalin. Ar trebui tradusă.

271

NICOLAE SARAMANDU, Studii aromâne si meglenoromâne, Constanţa,
Editura Ex Ponto, 2003, 258 p. + 2 h.
Autor si coautor a numeroase lucrări de referinţă din domeniul dialectologiei
si folclorului, Nicolae Saramandu a avut iniţiativa adunării în volum a unor studii
si articole (inedite sau apărute în publicaţii de specialitate din ţară si din
străinătate) consacrate dialectului aromân si, într-o măsură mai mică, celui
meglenoromân.
Volumul pe care îl prezentăm este structurat pe două secţiuni: în cea dintâi
sunt incluse, după cum precizează autorul însusi în Cuvânt înainte, “studii
referitoare, în general, la aspecte lingvistice (adăugându-se o lucrare din domeniul
folclorului: MIORIŢA la aromâni)” si altele în care este prezentată “contribuţia la
cercetarea aromânei (sau a meglenoromânei) a unor reprezentanţi de frunte din
trecut si de azi” (p. 7); cea de-a doua parte cuprinde prezentări ale unor lucrări
consacrate aromânei si meglenoromânei dar si ale unor lucrări de lingvistică
balcanică.
Studiul Aromânii din Dobrogea si graiul lor (p. 11-31), cu care debutează
prima parte, oferă informaţii importante privind numărul si răspândirea
aromânilor în Dobrogea, data colonizării acestora, precum si locul lor de
provenienţă. Pe baza materialului lingvistic înregistrat prin anchete la faţa locului,
autorul, preluând repartiţia pe ramuri, “în funcţie de regiuni sau centre regionale”,
efectuată de T. Papahagi (Aromânii. Grai, folklor, etnografie (curs litografiat),Bucuresti, 1932, p. 11), identifică în Dobrogea patru grupuri principale de

272
aromâni: grămostenii, fărseroţii, pindenii si moscopolenii. Acestora li se adaugă
muzăchearii, care, însă, “fiind foarte puţin numerosi, nu sunt consideraţi ca grup
aparte de către ceilalţi aromâni, care îi confundă fie cu fărseroţii, fie cu
moscopolenii” (p. 28).
Materialul lingvistic cercetat (în acest studiu nu sunt analizate decât
răspunsurile primite pentru termenii mamă (întrebarea 464), veri (496), veri
primari (498), veri al doilea (500), copil (509), băiat (515), gemeni (544), fin
(553) din Chestionarul NALR, capitolul Familia; pentru o prezentare mai
detaliată a aromânei din Dobrogea si a diferenţelor dintre graiuri vezi Nicolae
Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetică.
Observaţii asupra sistemului fonologic, Bucuresti, Editura Academiei, 1972) îi
permite autorului să concluzioneze: “[…] graiurile aromânesti din Dobrogea nu
reprezintă o altă realitate faţă de cele vorbite de aromâni în ţările balcanice, de
unde acestia le-au adus, în urmă cu câteva decenii, în ţinuturile românesti dintre
Dunăre si mare. În Dobrogea, graiurile aromânesti reproduc într-un spaţiu restrâns
realitatea lingvistică întâlnită, în spaţii mult mai întinse, în Peninsula Balcanică”
(p. 31).
Si al doilea articol cuprins în acest volum – Influenţă a dacoromânei sau
evoluţie paralelă în aromâna din Dobrogea? (p. 33-35) – conţine observaţii
privind anumite particularităţi ale graiului aromânilor stabiliţi în Dobrogea, mai
precis, ale moscopolenilor. Este vorba de trecerea lui i neccentuat la ă, atât în
silabă protonică (băút), cât si în silabă posttonică (scápăr), realizarea diftongului
§a ca e (parţial, acest fenomen este întâlnit si la fărseroţii originari din Albania,
anchetaţi de autor în localitatea Palazu Mare, municipiul Constanţa), precum si
redarea consoanei ľ prin ¯ (care apoi dispare) în graiul grămostenilor curtuveáţ (p.
33). Analizând fenomenele fonetice amintite, N. Saramandu apreciază că avem a
face cu inovaţii paralele si, deci, nu cu o influenţă a dacoromânei, desi, “Contactul
direct între vorbitorii celor două dialecte, realizat pentru prima oară în Dobrogea,
a putut să favorizeze schimbările fonetice din graiurile aromânei. ‘Direcţia’,
modul specific în care se realizează aceste schimbări în aromâna din Dobrogea nu
au fost, însă, modificate în urma contactului cu dacoromâna” (p. 35).
În cadrul cercetărilor dialectale efectuate în Dobrogea, autorul a înregistrat
apariţia unui nou termen (mucánÉ, mucán (plural mucáţ)) cu care aromânii si
meglenoromânii stabiliţi aici îi numesc pe dacoromâni, cauzele si semnificaţiile
acestui fapt din punct de vedere etnolingvistic fiind expuse de autor în articolul
Arom., megl. mucán “dacoromân”. Câteva aspecte etnolingvistice (p. 37-42).
Alături de termenul în discuţie, care a înlocuit termenii mai vechi mglr. vla,
ar. român, vlăhút (p. 39), N. Saramandu a notat si următoarele derivate: mucánâ
(plural mucáni) “dacoromâncă”, adj. mucânéscu “dacoromânesc” (fem. mucâneáscâ),
adv. mucâneásti “dacoromâneste”, diminutivul mucâníĉÉ (fem. mucâníĉi).
Un alt articol este consacrat prezentării sistemului formelor verbale compuse
în aromână (p. 43-50) prin prisma “contactelor pe care acest dialect le-a avut cu
limbi ca neogreaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană” (p. 43), perspectivă
indispensabilă studierii dialectelor românesti sud-dunărene, care, de la un moment
dat, si-au continuat evoluţia exclusiv în mediul balcanic, fapt ce a avut numeroase
urmări în plan lingvistic si nu numai.

273
Tot în prima secţiune a lucrării este inclus si un studiu de sintaxă
(Coordonarea cu conjuncţii a propoziţiilor în aromână) (p. 51-63) în care sunt
expuse modalităţile de realizare a raportului de coordonare copulativă, disjunctivă
si adversativă în aromână, cu precizarea similitudinilor, dar si a diferenţelor care
există, în această privinţă, între idiomul în discuţie si celelalte dialecte românesti.
Volumul de faţă cuprinde si două articole în care sunt abordate anumite
aspecte de ordin lexical: în primul, Note etimologice si lexicale (p. 65-66), autorul
analizează câţiva termeni înregistraţi în cursul cercetărilor efectuate în Dobrogea,
termeni care, fie nu sunt înregistraţi în dicţionare, sau, dacă sunt, apar cu alte
sensuri; cel de-al doilea, Câteva consideraţii privind raporturile lingvistice
româno-slave (p. 67-69), conţine “câteva observaţii cu caracter general” (p. 67)
privind împrumuturile slave comune celor patru dialecte românesti, precum si
“contactele româno-slave la nivelul fiecărui dialect” (pentru acest ultim aspect
N. Saramandu se opreste asupra aromânei, mai precis, asupra posibilităţilor de
delimitare a împrumuturilor “care se explică prin bulgară de cele care se explică
prin slava macedoneană” (p. 68)), observaţii în baza cărora autorul conchide: “În
ceea ce priveste vechile împrumuturi slave din limba română, trebuie să admitemun teritoriu vast pentru contactele lingvistice româno-slave. Dat fiind că asemenea
contacte există si astăzi în diferite regiuni, este necesar să stabilim o periodizare
mai nuanţată a împrumuturilor slave în română. La nivelul dialectelor, trebuie să
stabilim, pentru fiecare caz particular, idiomul (dialectul) slav din care provine
termenul împrumutat în română” (p. 69).
Tot în acest volum este inclus si Proiectul Atlasului lingvistic aromân
(AliA) (p. 71-76), realizat în colaborare cu Johannes Kramer. De fapt, elaborarea
unui atlas al dialectelor românesti sud-dunărene constituie un deziderat formulat
încă din 1958 în cadrul Conferinţei dialectologilor de la Bucuresti, deziderat care,
din păcate, nu a fost realizat nici azi. Cu toate acestea, dialectul aromân a fost
consemnat în atlasul romanistilor germani Johannes Kramer si Wolfgang Dahmen
si a colaboratorilor lor, Klaus-Jürgen Fiacre, Rainer Schlösser si Beate Wild,
Aromunischer Sprachatlas. Atlasul lingvistic aromân, din care au apărut două
volume, precum si de Micul atlas al dialectului aromân din Albania si din fosta
Republică Iugoslavă Macedonia, publicat în 1997 de P. Neiescu.
În momentul de faţă dispunem de un material deosebit de bogat –
monografii, studii mai mult sau mai puţin ample, dicţionare etc. – privind
dialectele românesti sud-dunărene, însă, după cum remarca si N. Saramandu,
cercetările, efectuate cu precădere în sec. al XX-lea, au avut în vedere aproapeexclusiv comunităţile rurale. Prin prisma acestui fapt, includerea articolului
Cercetarea aromânei vorbite în mediu orăsenesc (p. 77-81) în volumul pe care îl
prezentăm apare ca fiind dublu motivată: conţine, după cum sugerează si titlul, o
expunere a unor aspecte importante ale aromânei vorbite în mediul urban, “cu
referire specială la mediul românesc” (p. 81), reprezentând totodată si o
modalitate “de a atrage atenţia asupra utilităţii studierii aromânei din perspectiva
dialectologiei urbane si a sociolingvisticii” (ibidem).
Dintre populaţiile românesti sud-dunărene, doar aromânii au “un trecut
cultural” (Matilda Caragiu Marioţeanu, Stefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
Romulus Todoran, Dialectologie română, Bucuresti, EDP, p. 173), dialectul

274
aromân fiind singurul care a fost fixat în scris. O expunere a sistemelor de scriere
a acestui idiom o găsim si în articolul lui Nicolae Saramandu, Sisteme de scriere a
aromânei (p. 83-88) (vezi în acest sens si Gh. Carageani, Reflecţii asupra
sistemelor ortografice cu litere latine în aromână, în “Buletinul Bibliotecii
române”, XVI (XX), Freiburg, 1990-1991, p. 47-95, apud Nicolae Saramandu,
Studii aromâne si meglenoromâne, p. 88, nota 12).
Tot în prima parte a acestui volum autorul a inclus studiul MIORIŢA la
aromâni (Elemente mioritice în poezia aromână) (p. 89-96), precum si articole în
care este prezentată activitatea stiinţifică a unor învăţaţi si lingvisti aromâni:
Gheorghe Constantin Roja (Gheorghe Constantin Roja si Scoala Normală a
Naţiei Românesti din Pesta, Ungaria (1808-1810) (p. 97-103)), Mihail G. Boiagi
(Gramatica aromână a lui Mihail G. Boiagi (începutul secolului al XIX-lea) (p.
105-110)), Theodor Capidan (p. 111-118), Tache Papahagi (p. 119-128), Matilda
Caragiu-Marioţeanu (p. 129-134).
Lucrările pe care le prezintă autorul în cea de-a doua parte a acestui volum(p. 135-224) (primul volum din revista “Balkan-Archiv. Neue Folge”,
herausgegeben von Johannes Kramer, Köln, I, 1976 (p. 137-140), Beate Wild,
Meglenorumänischer Sprachatlas. Mit 14 Fotos, Hamburg, 1983 (p. 141-146),
Gheorghe Carageani, La subordinazione circostanziale ipotattica nella frase del
dialetto aromeno (macedoromeno), Istituto Universitario Orientale, Napoli, 1982
(p. 147-152), H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în
secolul al XV-lea, Bucuresti, EA, 1966 (p. 153-157), George G. Murnu,
Rumänische Lehnwörter im Neugriechischen, mit historischen Vorbemerkungen.
Mit einem Nachtrag herausgegeben von H. Mihăescu, Bucuresti, 1977 (p. 159-
162), Tache Papahagi, Paralele folclorice. Traduceri din poezia populară greacă,
Bucuresti, 1970 (p. 165-169), N. Kastanēs, K. Dinas, Grammatikē tēs Koinēs
Koutsovlahikēs [Gramatica aromânei comune], Salonic, 1990 (p. 171-173), Elena
Scărlătoiu, Relaţii lingvistice ale aromânilor cu slavii de sud, Bucuresti, 1980 (p.
175-177), Zbigniew GoŢąb, The Aromunian Dialect of Kruševo in SR Macedonia,
SFR Yugoslavia, Skopje, 1984 (p. 179-182), Iancu Ianachieschi-Vlahu,
Gramaticā armāneascā, simplā shi practicā, Crushova, 1993 (p. 183-185),
Božidar Nastev, Aromanski studii, Skopje, 1988 (volum îngrijit de Petar
Atanasov) (p. 187), Kleanti Liaku-Anovska, Socijalnata pripadnost na narodnite
raskažuvači Vlasi. The origin of the Vlach Folk Story Tellers, Skopje, 1995 (p.
189-191), Toma Kiurciev, Nicolai Kiurciev, Dictsionar armân-bulgar, Sofia,
1994 (p. 193-195), Emil Vrabie, An Englisch-Aromanian (Macedo-Romanian)
Dictionary, with two introductory sketches on Aromanian, Statford, 2000 (p. 197-
198), Gr.Brâncus, Vocabularul autohton al limbii române, Bucuresti, 1983 (p.
199-201), idem, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucuresti,
Institutul Român de Tracologie, Bibliotheca Thracologica VIII, 1995 (p. 203-
205), Cătălina-Ioana Vătăsescu, Vocabularul de origine latină în albaneză în
comparaţie cu româna, Bucuresti, Institutul de Tracologie, 1997 (p. 207-211),
Helmut Wilhelm Schaller, Die Balkansprachen. Eine Einführung in die
Balkanphilologie, Heidelberg, 1975 (p. 213-217), Emanuele Banfi, Linguistica
balcanica, Bologna, 1985 (p. 217-221), Max Demeter Peyfuss, Die Aromunische
Frage (p. 223-224)), sunt, în cea mai mare parte, indispensabile cercetătorului

275
care este interesat de studiul anumitor aspecte privind dialectele românesti suddunărene,
istoria limbii române sau de evoluţia mult controversatei lingvistici
balcanice. Expunerea faptelor este permanent completată de observaţii si sugestii
valoroase care pot constitui puncte de plecare pentru cercetări ulterioare.
În Harta graiurilor aromâne si meglenoromâne din Peninsula Balcanică (p.
225-242) autorul realizează un scurt istoric al contribuţiilor aduse, prin întocmirea
unor hărţi, la cunoasterea asezărilor populaţiilor românesti din Peninsula
Balcanică, precum si o prezentare, “pe ţări [a] localităţi[lor] aromâne (cu aromâni)
si meglenoromâne (cu meglenoromâni), cuprinse în harta anexată, cu precizarea,
în ceea ce-i priveste pe aromâni, a grupurilor dialectale la care aparţin vorbitorii –
după denumirile cunoscute în literatura de specialitate: pindeni, grămosteni,
fărseroţi, moscopoleni – si delimitarea grupurilor izolate: a) din masivul Olimp
(Grecia); b) din Beala de Sus si Beala de Jos (R. Macedonia); c) din Gopes si
Muloviste (R. Macedonia)” (p. 229).
Volumul conţine si o bogată bibliografie (p. 243-256) în care autorul a
inclus, după cum însusi precizează, lucrări “consacrate dialectelor românesti suddunărene
apărute în străinătate în perioada 1939-1990 […], studii cu caracter mai
general care oferă date (material lingvistic) sau informaţii utile pentru cunoasterea
situaţiei actuale a dialectelor, […], reeditări [ale] unor opere importante din trecut, ca
si unele culegeri de literatură populară (ca surse de material dialectal)” (p. 243).
Sunt anexate si două hărţi: una a localităţilor din Dobrogea populate de
aromâni (situaţia existentă în anul 1968) si cealaltă, a localităţilor aromâne si
meglenoromâne din Peninsula Balcanică. Aceasta din urmă corectează sau
completează hărţile elaborate anterior.
Studii aromâne si meglenoromâne constituie o valoroasă contribuţie pentru
dialectologia românească sud-dunăreană, folcloristică si pentru istoria culturii
românesti (nord si sud-dunărene) si, totodată, o iniţiativă extrem de utilă, care,
sperăm, va fi preluată si de alţi lingvisti.

Ana-Maria POP

 

SURSA

Ana Maria Pop, Nicolae Saramandu, Studii aromâne şi meglenoromâne, Ex Ponto, Constanţa, 2003, 258 p., ''Analele Universităţii de Vest din Timişoara'', Seria Ştiinţe Filologice, XLI, 2003, pp. 271-275.



Scriitoarea Elis Râpeanu, cadru universitar, renumit filolog al plaiurilor noastre, propune la Editura Tipo-Man, o piesă de rezistenţă în scrierile domniei sale, care îmbină memorialistica unui om preocupat de cultură cu documentarea ştiinţifică. Volumul „Umanistul Valeriu Papahagi şi studiile sale privind trecutul aromânilor” este o declaraţie de dragoste şi recunoştinţă pentru cel care i-a fost magister, sfătuitor şi părinte spiritual timp de 20 de ani.
Valeriu Papahagi provine dintr-o familie de elită a intelectualităţii româneşti, din care au făcut parte Nicolae, Pericle, Tache, Emil, Emil George, Marian, Adrian, Toni, Lambardache, Constantin Dorin, toţi purtând ilustrul nume Papahagi. Valeriu Papahagi s-a născut în sudul Dunării, la Avdela, în jurul anului 1906, purtând cu el dragostea pentru tradiţia strămoşească. A copilărit la Istambul, alături de fratele său, Emil George, unde tatăl a fost directorul internatului universitar românesc. Cei doi fraţi urmează Şcoala franceză a călugărilor iezuiţi, iar din primăvara anului 1919, când familia se stabileşte la Bucureşti, Valeriu va urma Liceul „Spiru Haret”, iar mai apoi Facultatea de Litere şi Filozofie, unde-l are ca profesor pe savantul Nicolae Iorga, cel care-l va recomanda şi pentru o brusă la Şcoala Românească din Franţa. Îşi dă doctoratul cu academicianul Constantin Rădulescu Motru, iar între anii 1940-46 predă limba română la Universitatea din Madrid. Revenit în ţară, predă portugheza la Universitatea din Bucureşti, iar mai apoi limba spaniolă. Se stinge din viaţă în vara anului 1983, în urma sa rămânând o activitate bogată, ceea ce-l recomandă ca unul dintre marii filologi ai ţării.
Scriitoarea Elis Râpeanu conturează, pas cu pas, frumuseţea spirituală a înaintaşului nostru, care s-a dăruit nu numai şcolii şi cercetării, caracterizată de rigurozitate ştiinţifică, de afirmaţii bazate pe documente, ci s-a dăruit cu generozitate tuturor celor care doreau să-l consulte în vreo problemă, să înveţe limbi romanice, să se perfecţioneze în greacă sau latină. Pentru autoarea acestei cărţi, Valeriu Papahagi rămâne un profesor model, de la care păstrează cu sfinţenie şi câteva lucruri personale, ceşti de porţelan fin, o statuetă cu un grec şi lupa de citit. Valeriu Papagahi le preda studenţilor într-un stil aparte, plimbându-i prin întreaga cultură şi istorie europeană, prin aria romanică, subliniind mereu contribuţia pe multiple planuri a cunoaşterii a unei limbi străine în dezvoltarea personalităţii. La întâlnirile în biroul de la universitate, profesorul Papahagi îi arăta tinerei profesoare Elis Râpeanu cele şapte scrisori, olografe, primite de la Nicolae Iorga, prin care-i solicita şi îi dădea indicaţii privind consultarea unor materiale în diverse biblioteci, precum şi 500 pagini scrise, cuprinzând istoria aromânilor.
Monografia cuprinde o serie de ilustraţii inserate pentru prima dată într-o carte, care zugrăvesc chipurile unor oameni falnici, precum şi poezii şi studii care au legătură cu Valeriu Papahagi, cel care a contribuit la istoria aromânilor, punând în valoare rolul jucat, în secolele trecute, de aceştia în viaţa culturală a Europei. Prin acest studiu, Elis Râpeanu ne readuce în atenţie personalitatea marcantă al lui Valeriu Papahagi, care avea o capacitate de a se dărui culturii extraordinară, fiind aşezat în rândul savanţilor care şi-au urmat drumul cu bucuria de a fi român, cu trăirea adâncă a fiecărui sentiment care înnobilează sufletul.


SURSA

Menuţ Maximinian, Umanistul Valeriu Papahagi, ''Răsunetul'', Bistriţa, 09.09.2010, http://www.rasunetul.ro/umanistul-valeriu-papahagi


Editura ”ASTRA MUSEUM” anunță ieșirea de sub tipar a volumului Istroromânii – repere cultural-istorice, carte care cuprinde totalitatea studiilor rezultate în urma cercetării de teren efectuată de echipa de muzeografi a C.N.M. ”ASTRA” în Croația, în vara acestui an, la care se adaugă comunicările prezentate în cadrul sesiunii din septembrie. Coordonat de Elena Potoroacă și tipărit cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național, volumul este structurat pe patru capitole: Istorie, panorama Zejane Lingvistică, Civilizație populară și tradiții și Conexiuni culturale. Un album fotografic color foarte consistent completează imaginea de ansamblu asupra cercetării de teren și a Zilelor culturii istroromâne la Sibiu.

În Cuvânt înainte, directorul Muzeului ”ASTRA”, domnul prof. dr. Corneliu Bucur, situează acțiunile legate de istroromâni pe linia programului de Asistență culturală pentru Diaspora, lansat în anul 2005: ”Faptul că peste 2,5 milioane de cetățeni români, cu diaspora 3,5-4 milioane români, trăiesc, permanent sau vremelnic, în afara României și că prima lor necesitate spirituală, în dialogul cu țara adoptivă, de emigrație sau care i-a angajat temporar, este afirmarea identității lor etnoculturale, ne-a motivat inițiativa, angajamentul și programul, laborios întocmit și derulat prin mai multe forme de activitate și canale de mediatizare.” Femela

Proiectul derulat de Muzeul ”ASTRA” s-a bucurat de participarea a doi cercetători din Italia, domnul Emil Petru Rațiu, prezent în acest volum cu studiul Localități și castele din Valea Arsei și coincidențe istorice, și domnul Ervino Curtis, a cărui expoziție a putut fi vizitată, preț de câteva săptămâni, în holul Primăriei Municipiului Sibiu. Domnul Curtis face, în acest volum, câteva referiri pertinente la ideea de ”fuziune de culturi și limbi în Europa de azi.”

Studiile cu tematică lingvistică abordează problematica elementului autohton în dialectul istroromân (domnul Vasile Frățilă), interferențele croato-slave (domnul Richard Sârbu) și termenii de origine italiană (doamna Ana Maria Pop). Subliniind dificultatea majoră pe care o întâmpină orice specialist care dorește să cerceteze elementele de substrat, și anume lipsa textelor (”cea mai importantă dovadă”), domnul profesor Vasile Frățilă trece în revistă acele cuvinte ale românei comune care se regăsesc în dialectul istroromân: ”Probabil că cele mai multe elemente lexicale românești atribuite substratului traco-dac au caracterizat într-o epocă mai veche întreaga romanitate răsăriteană, deci româna comună, din care s-au desprins cele patru dialecte, inclusiv cel istroromân.”

Istoricul Lucian Robu, alături de Elena Potoroacă, realizează o trecere în revistă a istoriei istroromânilor, pe baza celor mai pertinente repere istorice din perioada sec. XIV-XX. Sunt menționate cele mai importante documente publicate pe această temă, ale unor cercetători care, în urmă cu secole, au refăcut traseul parcurs de istroromâni până în Croația, începând cu cercetarea lui Ioan Maiorescu, din anul 1857.Cicci venditori di carbone

Cartea Istroromânii – repere cultural-istorice acceptă grile de lectură diverse, adresându-se deopotrivă cercetătorilor, oamenilor de știință, cât și celor care manifestă o minimă curiozitate față de acest fenomen uimitor al supraviețuirii dialectului istroromân și a unei mici, dar extraordinare comunități, în mijlocul unei culturi de sorginte slavă. (Ovidiu Baron)

Notă: Cartea poate fi procurată de la Muzeul ASTRA (Piața Mică, nr. 11)


SURSA

Ovidiu Baron, Istroromânii

Steluţa Pârâu, Multiculturalitatea în Dobrogea, carte apărută sub egida Centrului
Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Tulcea, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2007

Cele două cuvinte din titlul cărţii semnate de Steluţa Pârâu trezesc imediat interesul etnologilor români, pentru că multiculturalitatea este un subiect la fel de actual ca, să
zicem, globalizarea, iar Dobrogea, prin istoria ei de zonă de hotar, atât între elemente
naturale, cât şi între puterile ce şi-au disputat stăpânirea asupra acestei porţi la Marea
Neagră, constituie pentru orice cunoscător un teren ideal, unde se poate observa „pe viu”
cum se fac şi desfac mentalităţi, atitudini, comportamente, reguli etc. În plus, formaţia
interdisciplinară a autoarei (Steluţa Pârâu este licenţiată în filologie şi doctor în estetica
artelor vizuale, acumulând, prin experienţa profesională, competenţe în muzeologie şi
cercetarea etnologică de teren) completează aşteptările pozitive ale cititorului avizat.

Un prim astfel de cititor este Georgeta Stoica, ale cărei rânduri din prefaţa volumului
ne sugerează că vom asista la o descriere dinamică a fenomenului culturii
dobrogene, depăşind „etnocentrismul şi ideea continuităţii milenare şi neîntrerupte”
(p. 12). Într-adevăr, demersul Steluţei Pârâu se situează în linia interpretării contactelor
culturale de orice tip (printre care chiar asimilarea, considerată de unii o formă
de anihilare a unei culturi de către alta) ca pe un proces normal şi continuu, care nu
trebuie respins sau condamnat, ci studiat, înţeles şi interpretat ştiinţific. Autoarea
propune, pentru ethosul dobrogean, sintagma „model intercultural deschis”, sugerând
că acesta se aplică „în situaţia în care două sau mai multe culturi care vin în contact se
întrepătrund liber, în mod firesc”, generând un climat „propice pentru o creaţie originală,
unică” (p. 19). Din preambul, aflăm că studiul îşi propune să definească o serie
de fenomene ale locuirii interetnice („similitudine, diferenţe, interferenţe, pluralism,
aculturaţie”) şi să le urmărească efectele la nivelul unor segmente de cultură materială
şi imaterială dobrogeană: gospodăria şi locuinţa, arta, portul, obiceiurile şi literatura
populară, ţinând cont de faptul că „raportul ’noi-ceilalţi’ a purtat, întotdeauna, în
Dobrogea însemne pozitive” (pp. 19-20). Rezultatele cercetării, subliniate de exemplele
culese din arhivă şi de pe teren, argumentează ideea că influenţa unei culturi
etnice asupra alteia nu se manifestă total şi univoc: astfel, „casa bulgărească” nu este
neapărat a bulgarilor, ci o întâlnim şi la greci sau italieni, „lejanca” lipovenească se
găseşte şi în casele româneşti, dar nu în toate, elementele decorative reflectă mai

125

degrabă o identitate locală decât una etnică. Într-o atare realitate, conceptul de „interferenţă”,
propus de Steluţa Pârâu pentru a caracteriza relaţiile dintre diversele culturi
etnice aflate în contact de multe secole în spaţiul dobrogean, pare cel mai adecvat. În
concepţia autoarei, interferenţele sunt „împrumuturi receptate şi adaptate fără însă a
deveni model general, tipic pentru un areal sau o localitate. În cazul interferenţelor,
modelele culturale identitare coexistă” (p. 54).
În acelaşi timp, însă, putem vorbi despre unitatea culturii dobrogene, manifestată În acelaşi timp, însă, putem vorbi despre unitatea culturii dobrogene, manifestată
prin anumite linii de forţă ce se raportează, deopotrivă, la tradiţia populaţiei dominante
(cea românească), dar şi la trăsăturile culturale specifice arealului balcanic, deoarece
Dobrogea reprezintă un creuzet de esenţă europeană orientală, unde întâlnim, printre
alţii, greci şi turci, lipoveni şi bulgari, români şi aromâni, germani şi italieni.
Identitatea culturală (sau multiculturală) a Dobrogei, cel puţin la nivelul civilizaţiei
tradiţionale, pe care Steluţa Pârâu o „reconstruieşte” din documente, imagini şi
amintiri ale interlocutorilor ei de pe teren, respectă, în mare, reperele tradiţionale din
tot teritoriul românesc (p. 29), având şi câteva note particulare: arhitectura de pământ,
utilizarea frecventă a obiectelor casnice din aramă, anumite practici legate de cele mai
întâlnite ocupaţii – de exemplu, pescuitul – şi anumite comportamente de adaptare la
viaţa de familie, marcată adesea în zonă de căsătorii interetnice.
Găsim un alt aspect foarte interesant al volumului Multiculturalitatea în Dobrogea în rândurile referitoare la felul în care comunităţile dobrogene se raportează la propria
lor identitate etnică, de multe ori descoperită sau redescoperită în oglinda unor ochi
străini. În cuvintele autoarei, „un ’noi’ care nu este circumscris de un ’ei’ nu este de
conceput” şi „cercetările actuale privind problematica relaţiilor interetnice au în
vedere că etnicitatea nu este ’un dat’ pentru totdeauna, ci o realitate dinamică”. Steluţa
Pârâu observă că problema păstrării identităţii culturale la nivelul vieţii contemporane
„se pune [,pe de o parte,] din perspectiva rememorării tradiţiilor, a practicării lor ca
loisir, iar pe de altă parte, ca transmitere a valorilor etice pentru tânăra generaţie.
Forme, modele ale identităţii se manifestă, de cele mai multe ori, la nivelul spectacolelor
de folclor, al performării unor obiceiuri în desfăşurarea cărora decodificăm
preferinţa pentru spectacol, receptarea fenomenului dinspre mass-media” (p. 38). În
fapt, co-etnicitatea contribuie la întărirea imaginarului identitar în etapa actuală,
„având în vedere că, pentru păstrarea identitarului cultural, fiecare dintre etnii îşi
rememorează şi reinventează tradiţia şi îşi creează noi modele culturale. Asistăm în
cadrul acestui proces la o colaborare, care depăşeşte vecinătatea tradiţională, între etniile
care îşi manifestă identitatea în spectacole de folclor, prezentări în mass-media şi
nu neapărat în respectarea întrutotul a cutumelor şi obiceiurilor moştenite. Nu

126

întâmplător, s-au reinventat tradiţii ale unor etnii ai căror actanţi nu sunt etnicii
respectivi, ci reprezentanţi ai altor etnii. În acest sens exemplificăm: Ansamblul de
dansuri italiene din localitatea Greci (comunitate cunoscută pentru prezenţa populaţiei
italiene) în structura căruia copiii sunt români şi foarte puţini din familii mixte;
Ansamblul de dansuri al comunităţii germane din Tulcea, constituit din copii de
diferite etnii; Ansamblul de dansuri meglenoromâne din Cerna, în structura căruia, de
asemenea, nu întâlnim doar copii care provin din familii de megleniţi” (pp. 40-41).

Astfel de observaţii şi exemple demonstrează, dacă mai era nevoie, că identitatea
etnică este mai mult o opţiune decât o încadrare fixă, în contextul cultural contemporan,
caracterizat de dinamism şi de diversitate, de ambiguitate şi de un mare grad de
libertate, în condiţiile îmbunătăţirii situaţiei economice şi lărgirii orizonturilor profesionale
pentru toţi membrii societăţii. Steluţa Pârâu analizează cazul reprezentanţilor
unei etnii care optează pentru practicarea tradiţiilor altei etnii în termenii relaţiei insider-
outsider: „Reprezentanţii unei etnii care devin actanţi ai practicării unei tradiţii a altei
etnii nu mai sunt outsiderii de altădată. [...] Deschiderea [lor] către cultura altei etnii/
populaţii se amplifică. Modelele culturale se intersectează generând noi modele, nu
numai la nivelul identitarului fiecărei etnii, ci şi la nivelul multiculturalităţii” (pp. 40-41).

Efectele modelului intercultural deschis al Dobrogei, ca zonă de acceptare etnică
(p. 39), sunt, aşadar, vizibile mai mult la nivelul culturii tradiţionale decât la al aceleia
moderne, care nivelează diferenţele etnice şi creează altele, dictate de situaţia socialeconomică.
De asemenea, reconstrucţia tradiţiilor etnice este mai uşor de încercat
pornind de la date de cultură materială, cum ar fi locuinţele, obiectele de interior sau
portul popular, decât de la elemente intangibile, cum ar fi mentalităţile sau comportamentele
conotate etnic. Autoarea se referă în detaliu la arhitectură, artă şi port popular
în spaţiul de referinţă al cercetării, oferind o serie de informaţii actuale, care reflectă o
foarte bună cunoaştere a terenului şi susţin teza interferenţei ca trăsătură definitorie a
culturii dobrogene.
Un alt decupaj al obiectului de studiu propune descrierea familiei etnic mixte, fenomen caracteristic comunităţilor multietnice, deci şi Dobrogei. Tema se pretează
unei abordări sociologice, totuşi, Steluţa Pârâu nu recurge la statistici contemporane,
preferând să-şi sistematizeze constatările în funcţie de trei perspective – „reprezentări
ale interculturalităţii”; „structura familiei etnic mixtă”; „locul de întâlnire al partenerilor”
(p. 43) –, după ce atrage atenţia că şi problematica familiei etnic mixte trebuie
tratată diferenţiat la nivelul civilizaţiei tradiţionale, respectiv, contemporane.

Glisarea spre aşa-numita cultură populară imaterială se produce în capitolul despre
„Aspecte ale locuirii interetnice în arealul Deltei Dunării”, unde Steluţa Pârâu aduce în

127

discuţie, pe baza consemnării similitudinilor, diferenţelor şi interferenţelor manifestate
între comunităţile etnice din arealul Deltei (de exemplu, în tradiţiile locale referitoare la
agricultură, pescuit, „atitudini comportamentale ale omului în viaţa cotidiană şi
momente considerate sacre”), ideea uniformizării culturilor aflate în contact direct pe
perioade lungi de timp (p. 137, la care se discută diferenţa dintre similitudine şi izomorfism).
De asemenea, autoarea încearcă o sondare a mentalului etnic dobrogean referinduse
la câteva arhetipuri proiectate în basmele etniilor reprezentate în Dobrogea. Intitulat
„Conţinut şi expresie în basm (Consideraţii preliminare pentru un studiu comparativ)”,
capitolul final al lucrării constituie mai degrabă o deschidere spre alte posibilităţi de
abordare a problematicii multiculturalităţii decât un studiu închis. Steluţa Pârâu porneşte
de la un corpus de 50 de basme selectate din antologii „tradiţionale” pentru etniile care
o interesează (Ispirescu, Afanasiev, Papahagi, colecţia „Poveşti nemuritoare”) şi identifică
în ele concretizarea specifică a patru sfere semantice (metamorfoza, răsplata, fidelitatea,
nechibzuinţa), completându-le cu o serie de observaţii despre planul expresiei şi
sugerând că o analiză aprofundată ar putea conduce la concluzii privitoare la „particularităţi
artistice şi psihologice ale fiecărei etnii” (p. 158). Dacă modurile de creaţie ar putea fi diferite etnic, ţinând cont însă de dominanta oralităţii, este greu de crezut că basmul
ca text/ conţinut mai poate furniza material convingător pentru psihologia etnică, în
condiţiile în care ideea de psihologie etnică în sine este una controversată.

Studiul etnologic al Steluţei Pârâu este încheiat de un amplu capitol istoric realizat de
Mihai Milian (pp. 167-210), bogat în informaţii demografice şi subliniind prezenţa
românească în Dobrogea, fără ca acest argument al autohtonismului valah să implice
vreo formă de respingere a comunităţilor neromâneşti, în spiritul Proclamaţiei din 1878
a regelui Carol I, reprodusă la sfârşitul volumului. Elementele de vocabular şi toponimie
turcească, lista de toponime slave din Dobrogea şi tabelele statistice comentate ne ajută
să înţelegem mai bine deschiderea modelului intercultural zonal, dar şi unele aparente
transformări prea rapide ale structurii populaţiei din această arie de locuire veche şi aflată
permanent în mişcare. Cele cinci planşe cu fotografii color anexate la finalul cărţii ne
readuc în minte faptul că „reconstrucţia” s-a referit la cultura tradiţională, deoarece mai
putem vorbi despre identitate etnică în contemporaneitate numai din perspectiva
asumării unei tradiţii mai mult ca model decât ca mod de viaţă. De asemenea, lectura
cărţii Steluţei Pârâu le furnizează etnologilor familiarizaţi cu terenul contemporan un
aparat conceptual util în dezbaterea despre „inventarea” şi „comercializarea” tradiţiei şi,
în acelaşi timp, argumente pentru valoarea diferenţei culturale ca marcă a patrimoniului
local şi naţional.
128

 

SURSA

Ioana Ruxandra Fruntelată, Steluţa Pârâu: Multiculturalitatea în Dobrogea, ''Cercetări Etnologice Româneşti Contemporane'', Bucureşti, toamna 2008, volumul IV, pp. 125-128.

Reeditată sub îngrijirea profesorului Tudor Nedelcea, Antologia aromânească, realizată de către etnograful Tache Papahagi în anul 1922, continuă seria colecţiilor de carte din ciclul „ Românii uitaţi” , colecţie editată de Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, şi premiată de către Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Prin specificul activităţilor întreprinse, fundaţia condusă de către Tudor Nedelcea, contribuie la răspândirea fenomenului cultural românesc în rândul comunităţilor româneşti din afara graniţelor ţării. Preocupările etnografice, etnologice, lingvistice şi istorice ale cercetătorilor români din secolele XIX şi XX s-au concretizat într-un bogat şi reprezentativ material ştiinţific despre comunităţile româneşti existente în Peninsula Balcanică, aducând totodată în atenţia autorităţilor române, dar şi a publicului larg, informaţii inedite despre modul de viaţă, ocupaţii, tradiţii şi obiceiuri, precum şi relaţiile acestora cu autorităţile locale din zonele locuite de ei.

Odată cu trecerea timpului, aceste lucrări inedite au intrat într-un con de umbră, generaţiile actuale de români care vieţuiesc peste hotarele ţării (de la aromâni, meglenoromâni, basarabeni, istroromâni etc.) neavând privilegiul de a intra în contact cu primele ediţii ale acestor opere, iniţiativa Fundaţiei Scrisul Românesc de a reedita şi distribui gratuit, aceste capodopere printre conaţionali este una laudativă.

În prefaţa ediţiei din 2008, Marian Munteanu subliniază nevoia actuală de reîntoarcere la „trecutul şi tradiţiile tuturor ariilor etno-culturale europene”, în această diversitate culturală a spaţiului european, mai ales în contextul prezent de alterare a valorilor culturale şi spirituale. Marian Munteanu conturează în doar câteva pagini imaginea atât de complexă a etnologului, etnografului şi lingvistului Tache Papahagi, punctând cele mai importante aspecte ale activităţilor sale ştiinţifice. Antologia aromânească este după cum spune şi Marian Munteanu „un ghid preţios pus la îndemâna tuturor aromânilor, care vor găsi aici, peste timp, răspunsuri, confirmări şi reazem intelectual şi sufletesc în căutările şi frământările lor cu privire la propria identitate”1.

Antologia are o structură complexă, cuprinzând: Cuvinte pentru aromâni (scrise în aromână), Prefaţa, Introducerea cât şi capitolele despre Literatura poporană ( care cuprinde proverbe, ghicitori, poezii lirice balade şi legende, snoave, tradiţii şi basme, dar şi trei balade daco-române), Literatura cultă ( în care sunt prezentate poezii şi povestiri ale unor scriitori aromâni precum: Zicu A. Araia, Nicolae Batzaria, Constantin Belimace, Macu Beza, Tache Caciona, George Ceara etc. şi Muzica poporană aromânească. Glosarul din finalul antologiei a fost gândit astfel încât, străinii care nu sunt familiarizat cu acest dialect să poată descifra singuri tainele literaturii aromâne, fiecare cuvânt fiind tradus în limba franceză.

********

Reeditarea unor asemenea lucrări de o valoare inestimabilă pentru românii din Peninsula Balcanică este dovada vie a unui patrimoniu cultural moştenit care trebuie popularizat prin diferite mijloace, astfel încât să fie cunoscut şi transmis mai departe de fiecare nouă generaţie. Imperativul reeditării acestor lucrări apare cu atât mai evident , cu cât în contextul unei discuţii cu argumente istorice ample, situaţi românilor din afara graniţelor să poată fi, analizată, în lumina obiectivităţii faptelor care au fost.

Elena Ramona Potoroacă,

Muzeograf CNM „ASTRA” Sibiu

1 Problema raporturilor politice şi culturale ale aromânilor din Balcani a constituit o etenă provocare pentru istoria procesului de emancipare politică, a românilor din Peninsula Balcanică, (începând cu secolul al XIX-lea) Albaniei, Bulgariei şi Greciei.


SURSA

Elena Ramona Potoroacă, Tache Papahagi, Antologie aromânească, ''Unşpe'', http://www.unspe.com/Unspe/articole/traditii-istroromane-trecut-si-prezent/tache-papahagi-antologie-romaneasca



Maramureşul istoric datorează mult unui savant de origine aromână, Tache Papahagi, prin publicarea în 1925 a studiului fundamental “Graiul şi folclorul Maramureşului”, teza lui de doctorat. A rămas una dintre monografiile model, clasice în dialectologia românească şi o lucrare de referinţă asupra uneia dintre cele mai interesante graiuri daco-româneşti. Cu un trecut atît de semificativ pentru istorica politică şi culturală a românilor de pretutindeni. Asta o spun savanţii. Eu m-am aplecat asupra cercetării de teren pe care Tache Papahagi a făcut-o în condiţii grele, deplasîndu-se pe jos aproape în toate satele maramureşene. A făcut şase călătorii în Maramureşul istoric, însumînd 115 zile. A fost găzduit la preoţi şi protopopi, la dascăli de ţară, dar şi la directorul Şcolii Normale din Sighet, Dumitru Simon. Sînt amintiţi în prefaţa lucrării nume ospitaliere: Balea din Săpînţa, Coman din Moisei, Dragoş din Vad, Timiş din Borşa. Prezentarea istorică şi geografică a Maramureşului, numeroasele texte redate într-o transcriere riguroasă, date privind toponimia şi onomastica, muzica maramureşeană, precum şi glosarul care însoţeşte monografia constituie documente de mare preţ, reflectă puterea creatoare a maramureşenilor. Cercetătorul, ajuns în Maramureş imediat după Marea Unire, va înregistra o seamă de fenomene sociale şi naţionale, din acea perioadă, într-o provincie românească etalon de la marginea ţării.
Cercetarea Maramureşului istoric îi oferă lui Tache Papahagi posibilitatea să sublinieze în mai multe rînduri afinităţi şi concordanţe între românitatea nord şi sud dunăreană.
Maramureşanca, spune eruditul profesor, face ţesături, cum sînt cergile, care prezintă mare asemănare cu cergile pe care le ţes femeile aromâne din munţii Pindului.
E locul să spun că Tache Papahagi s-a născut în 1892 în Avdela, Pind şi s-a stins din viaţă în 1977 la Bucureşti. Cu o biografie ştiinţifică impresionantă, avîndu-l ca mentor pe Ovid Densuşianu, rămîne primul savant care priveşte Maramureşul printr-o lentilă ştiinţifică. M-am întrebat de ce a ales Maramureşul istoric ca teren de studiu? Multe răspunsuri am avea, dar unul mi se pare convingător: descoperirea unui ţinut cu rezonanţă istorică, unde s-au conservat date esenţiale ale poporului român. Savantul era îngrijorat de soarta aromânilor. Credea că secolul care s-a încheiat va fi secolul stingerii aromînilor, a graiului acestei populaţii romanice care a îndeplinit misiuni în evoluţia generală a popoarelor balcanice. Se pare că emeritului profesor nu i s-a adeverit neliniştea deoarece limbile şi dialectele dispun de o mare forţă de rezistenţă în istorie.
Tache Papahagi rămîne un aromân pentru Maramureş.


SURSA

Anca Goja, Un aromân pentru Maramureş, ''Graiul'', Baia Mare, 23 august 2010

37

Autorul cărţii Vlahii, aceşti greci ne -
supuşi! este Vasilis Misiris, iar ti -
tlul ei este tradus: Vlahii, aceşti
greci nesupuşi! Cartea a apărut la Atena în 1990,
Editura Nova Thesis şi are 144 pagini.
Toată cartea este o penibilă strădanie a
autorului ei de a dovedi că aromânii din Grecia
sunt greci. „Vlahii nu constituie un neam aparte,
ei sunt o parte curată din trupul” naţional al
grecilor. Contrar tuturor definiţiilor date con -
ceptului „popor” în toată lumea civilizată, Mi -
siris consideră că: „Limba, cu toate că este un
el e ment puternic în determinarea etnologică a u -
nui popor, în nici un caz nu poate să fie con -
siderată principalul ar gu ment privind originea
vlahilor”. Dacă un copil s-a născut din părinţi
greci în Af rica de Sud, chiar dacă nu cunoaşte
limba greacă, ci vorbeşte limba băştinaşilor, co -

pilul este grec, exemplifică Misiris. Doar dacă
un copil vlah, născut din părinţi vlahi, care vor -
beşte în limba vlahă, dar trăieşte în Grecia, co -
pilul este grec şi nu vlah, conchidem noi. Iată un
exemplu de distorsionare a logicii.
Aşa cum autorul cărţii consideră „o da -
torie, dar şi o obligaţie a grecilor de azi să
recurgă la moştenirile lor autentice legitime”, pe
care nimeni nu le-a contestat, adăugăm noi, tot
aşa considerăm şi noi daco-românii ca „o Da -
torie, dar şi o obligaţie” de a ne interesa de
soarta fraţilor noştri vlahi în orice ţară sunt ei, cu
atât mai mult cu cât ei sunt şi au fost persecutaţi
pentru simplul motiv că sunt vlahi.
Urmează un scurt istoric:
Nu s-a susţinut că între eroii mişcării gre -
ceşti de la 1821 au fost români. Nu poate fi însă
contestat faptul că între revoluţionarii contra

38

otomanilor au fost şi foarte mulţi româno-vlahi.
Aromânii din Grecia şi Macedonia, ca şi cei din
Bulgaria şi Albania nu aveau şcoli şi biserică în
limba lor, ei nu erau recunoscuţi ca etnie aparte
de greci, de slavi şi de albanezi. Grecii şi slavii
fluturau vlahilor steagul creştinismului, ortodo -
xismului pentru a-i avea alături în lupta an -
tiotomană (calul lui Ulise). Dar iată că tocmai
otomanii au recunoscut existenţa aromânilor din
Grecia şi Macedonia. Misiris recunoaşte că vla -
hii din Grecia aveau la 1889, 40 de şcoli în limba
lor şi o şcoală comercială la Salonic.
Grecii naţionalişti spuneau că: „Nu tre -
buie să se mire cineva că, pentru a-i anihila pe
bulgari, trebuie să începem cu românii (K. Î.
Mazara, Kis Enion). E amintită intervenţia din
1881 a României în lupta contra „încălcării
drepturilor omului” şi nedreptatea care se face
„miilor de persoane de origine română”. Cauza
aromânilor a fost sprijinită şi de Franţa, Anglia,
Rusia şi Austria. Se recunoaşte că la „8 au gust
1881, reprezentanţii cuţovlahilor din Macedo -
nia, Epir, Thesalia au depus un memoriu am -
basadorilor Marilor Puteri din Constantinopol
solicitând ca Vlahii să dobândească aceleaşi
drep turi şi privilegii pe care le au grecii şi bul -
garii din Imperiul Otoman”. Tot Misiris, scriind
despre inspecţiile inspectorului Dumba, spune
că acesta a furnizat ar ma ment „bulgarilor a -
coliţi”, dar nu indică sursa informaţiei, care era
mincinoasă.
Limbajul lui Misiris este jignitor, întrucât,
scriind despre Biserica ortodoxă română, spune:
„dogma imbecilă, idioată, a patriarhiei...”. Ele -
nul recunoaşte că la 1892, în Grecia şi Mac e do

nia erau 10 biserici româneşti şi două biserici
episcopale: la Ianina şi la Monastir, toate cu
aprobarea autorităţilor turceşti şi nu elene, iar la
18 februarie 1896 preoţii româno-vlahi pe care
biserica îi renumeşte românizaţi N. Cordănescu
din Kruşova, Gogas din Veria, M. Godzamanis
din Verati şi H. Zegus din Florima „declară pe
episcopul Ohridea Anthima primmitropolit al
româno-vlahilor din Mac e do nia, Epir, Thesalia
şi îl invită să sfinţească capela ambasadei ro -
mâne din Constantinopol!.
Am citat aceste date pentru a se vedea că
aromânii din Grecia şi Mac e do nia formau o nu -
meroasă minoritate naţională în această parte a
Europei. Luptătorii vlahi pentru drepturile lor
sunt numiţi „trădători” (Apostol Mărgărit). Mi -
siris recunoaşte că la 22 mai 1905, sultanul Ab -
dul Hamid emite o erată prin care recunoştea
minoritatea română din Imperiul Otoman adică
din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Al ba -
nia, Cosovo, Bosnia şi dreptul guvernului de la
Bucureşti de a interveni pentru ameliorarea sor -
ţii lor. Grecii s-au răzbunat pe aromâni consi -
derându-i „trădători” şi în urma luptelor din
Potaţiu. El aminteşte victime ale „bandelor ro -
mâno-bulgare”. Erau, zice el, 10.000 de lati -
nofoni vlahi: „În 1905, ambasadorul României
la Athena, Papiniu, solicită primului ministru al
Greciei încetarea persecutării aromânilor din
Gre cia. Răspunsul grecului D. Rollis a fost că în
Grecia nu există o asemenea naţionalitate.
Pe data de 4 septembrie 1905 relaţiile di -
plomatice dintre cele două ţări se rup şi vor fi
reluate în 1911, dar la 15 mai 1913 Eleftherios
Venizelos recunoaşte dreptul de existenţă, pe
teritoriul Greciei, a şcolilor şi bisericilor ro -
mâneşti. Mai amintim că în 1946 au fost exe -
cutaţi 3000 de cuţovlahi, pe lângă atâtea alte mii
neştiuţi.
Am dorit să atragem atenţia autorităţilor
României asupra tratamentului inuman la care
sunt supuşi românii în statele din Sudul Dunării
şi în spe cial în Grecia.
Cartea despre care am scris ar trebui tra -
dusă în limba română chiar dacă ea serveşte
extremismului elen pentru a-şi motiva nere cu -
noaşterea vlahilor ca ramură a românimii. Chiar
dacă în capitolele următoare Misiris aminteşte
pe cercetătorii aromânilor din Grecia (ele novlahi,
arvanito-vlahi şi vlahotoni): Th. Capidan,
N. Iorga, Poghirc, nu putem uita că autorul cărţii
crede că grecii „i-au civilizat pe moldovlahi”,
referindu-se la perioada domniilor fanariote.
Credem că România trebuie să aplice
prin cipiul reciprocităţii în materie de politică

externă.

 

SURSA

Ion Baba Armânescu, Vlahii, aceşti greci nesupuşi!, ''Familia Română'', Baia Mare, decembrie 2010, pp. 37-8.

Dobrogea concentrează cel mai nucleu de aromâni, ramura sudică şi cea mai veche a românităţii balcanice, stabiliţi în România în urma schimbului populaţie din 1940. Aromânii fărşeroţi, numiţi şopani, din Mihail Kogălniceanu, estimaţi în prezent în statisticile oficiale la peste 1100 de locuitori (cifra se referă la Dobrogea) au adus din locurile lor de baştină (regiunea nordică a Greciei localităţile Papadia, Paticina, Căndrova, Grămăticova) la venirea lor pe teritoriul românesc în anii '40, întregul tezaur de obiceiuri, tradiţii, meşteşuguri, ocupaţii tradiţionale şi credinţe perpetuate cu sfinţenie şi apărate cu tenacitate, contribuind la îmbogăţirea diversităţii culturale a Dobrogei. Populaţie preponderent de păstori, aromânii din Mihail Kogălniceanu au renunţat la forma de transhumanţă seculară şi au continuat să practice oieritul tradiţional, însă în noile condiţii sociale impuse de cadrul geografic.Aşezarea într-un nou habitat şi schimbarea modului tradiţional de viaţă a favorizat, din păcate, renunţarea treptată la numeroase elemente ale culturii lor materiale ce au devenit inutile şi neadecvate în noul context social. Dintre mărcile identitare transmise până în prezent de această veche comunitate de păstori români balcanici, ţesăturile tradiţionale pe care femeile le confecţionează în gospodăria proprie pentru uzul intern se remarcă în mod deosebit prin tehnicile de prelucrare tradiţionale, coloristică şi stiluri de realizare.Spre deosebire de piesele de port, confecţionate exclusiv din lână, la care din păcate aromânii au fost obligaţi să renunţe o dată cu sedentarizarea lor la câmpie, ansamblul de ţesături de uz comun şi decorativ confecţionate în casă, la războiul de ţesut orizontal, de tipul: doagă, chilime, iambulă, bătănie, vilendză, flucată, etc. se distinge printr-o tehnică tradiţională de prelucrare a fibrei de lână, cât şi printr-o cromatică tradiţională de mare sobrietate (o gama coloristică restrânsă, bazată exclusiv pe vopseluri obţinute pe cale naturală, cât şi din nuanţele lânii: tonuri de bej, maron,negru, grena,etc ). Deşi piesele de costum aromân au in prezent o funcţie pur decorativă, cu o valoare de patrimoniu, menţionăm că ele intră în tipologia costumului balcanic, supraetajat, alcătuit din mai multe bucăţi şi caracterizat printr-o mare sobrietate.

Nicoleta Bocea face parte dintr-o familie de aromâni fărşeroţi şi a învăţat din copilărie arta ţesutului de la mama şi bunica sa în vederea realizării zestei obligatorii. Incă din adolescenţă, sub privirea atentă şi corectoare a mamei sale, Nicoleta a intrat la războiul de ţesut şi alături de surorile sale a început să-şi însuşească arta şi secrete acestui meşteşug tradiţional. Cea mai mare parte timpului, femeile aromâne din Mihail Kogălniceanu o petrec în faţa războiului de ţesut, astfel că fiecare gospodărie funcţionează ca o adevărată uzină. In lunile lungi de iarnă, cea mai mare cantitate de lână se scarmănă şi se toarce,iar o dată cu începutul primăverii fetele şi femeile intră la război. Nicoleta Bocea urmează linia tradiţională de executare a ţesăturilor de interior cunoscând toate etapele de lucru: spălat, scărmănat, tors, dărăcit, năvădit, ţesutul în număr mai mare de iţe cu urzeală din bumbac sau din lână,etc. Ansamblul de ţesături de interior, realizate în combinaţii de bumbac şi lână, adaptat tehnicilor de decorare tradiţionale au funcţii utilitare strict delimitate: cearceafuri, ţesături pentru acoperirea patului, covoare, peretare, perne (căpitini),etc. Din categoria motivele ornamentale frecvent utilizate de către ţesătoarea noastră apar figurile geometrice: dreptumghiuri, romburi ce se echilibrează prin repetare şi simetrie.Alături de textilele de interior, Nicoleta confecţionează obiecte de îmbrăcat pentru membrii familiei sale; patune, veste, ciorapi de lână, fulare, pulovere, etc. Sub îndrumarea unor specialişti (Luiza Gherghinescu), Nicoleta a reuşit să creeze şi să dezvolte produse textile noi, adaptate exigenţelor gustului estetic modern, pornind de la tehnicile tradiţionale de bază şi să le prezinte în cadrul târgurilor la care a fost invitată.


SURSA

***, Nicoleta Bocea, ''Motive, Ornamente şi Textile de Interior Valorificate în Europa'' / Dobrogea, http://www.musata.ro/Site%20Motive/MOTIVE/Dobrogea.html



Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135
Pagina 2 din 3

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required