Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Recenzii » P-S » Saramandu Nicolae - Studii aromâne şi meglenoromâne / 2003 (A.M. Pop, ''AUVT'', 2003)
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
18-11-2011

Saramandu Nicolae - Studii aromâne şi meglenoromâne / 2003 (A.M. Pop, ''AUVT'', 2003)

Rate this item
(0 votes)

271

NICOLAE SARAMANDU, Studii aromâne si meglenoromâne, Constanţa,
Editura Ex Ponto, 2003, 258 p. + 2 h.
Autor si coautor a numeroase lucrări de referinţă din domeniul dialectologiei
si folclorului, Nicolae Saramandu a avut iniţiativa adunării în volum a unor studii
si articole (inedite sau apărute în publicaţii de specialitate din ţară si din
străinătate) consacrate dialectului aromân si, într-o măsură mai mică, celui
meglenoromân.
Volumul pe care îl prezentăm este structurat pe două secţiuni: în cea dintâi
sunt incluse, după cum precizează autorul însusi în Cuvânt înainte, “studii
referitoare, în general, la aspecte lingvistice (adăugându-se o lucrare din domeniul
folclorului: MIORIŢA la aromâni)” si altele în care este prezentată “contribuţia la
cercetarea aromânei (sau a meglenoromânei) a unor reprezentanţi de frunte din
trecut si de azi” (p. 7); cea de-a doua parte cuprinde prezentări ale unor lucrări
consacrate aromânei si meglenoromânei dar si ale unor lucrări de lingvistică
balcanică.
Studiul Aromânii din Dobrogea si graiul lor (p. 11-31), cu care debutează
prima parte, oferă informaţii importante privind numărul si răspândirea
aromânilor în Dobrogea, data colonizării acestora, precum si locul lor de
provenienţă. Pe baza materialului lingvistic înregistrat prin anchete la faţa locului,
autorul, preluând repartiţia pe ramuri, “în funcţie de regiuni sau centre regionale”,
efectuată de T. Papahagi (Aromânii. Grai, folklor, etnografie (curs litografiat),Bucuresti, 1932, p. 11), identifică în Dobrogea patru grupuri principale de

272
aromâni: grămostenii, fărseroţii, pindenii si moscopolenii. Acestora li se adaugă
muzăchearii, care, însă, “fiind foarte puţin numerosi, nu sunt consideraţi ca grup
aparte de către ceilalţi aromâni, care îi confundă fie cu fărseroţii, fie cu
moscopolenii” (p. 28).
Materialul lingvistic cercetat (în acest studiu nu sunt analizate decât
răspunsurile primite pentru termenii mamă (întrebarea 464), veri (496), veri
primari (498), veri al doilea (500), copil (509), băiat (515), gemeni (544), fin
(553) din Chestionarul NALR, capitolul Familia; pentru o prezentare mai
detaliată a aromânei din Dobrogea si a diferenţelor dintre graiuri vezi Nicolae
Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetică.
Observaţii asupra sistemului fonologic, Bucuresti, Editura Academiei, 1972) îi
permite autorului să concluzioneze: “[…] graiurile aromânesti din Dobrogea nu
reprezintă o altă realitate faţă de cele vorbite de aromâni în ţările balcanice, de
unde acestia le-au adus, în urmă cu câteva decenii, în ţinuturile românesti dintre
Dunăre si mare. În Dobrogea, graiurile aromânesti reproduc într-un spaţiu restrâns
realitatea lingvistică întâlnită, în spaţii mult mai întinse, în Peninsula Balcanică”
(p. 31).
Si al doilea articol cuprins în acest volum – Influenţă a dacoromânei sau
evoluţie paralelă în aromâna din Dobrogea? (p. 33-35) – conţine observaţii
privind anumite particularităţi ale graiului aromânilor stabiliţi în Dobrogea, mai
precis, ale moscopolenilor. Este vorba de trecerea lui i neccentuat la ă, atât în
silabă protonică (băút), cât si în silabă posttonică (scápăr), realizarea diftongului
§a ca e (parţial, acest fenomen este întâlnit si la fărseroţii originari din Albania,
anchetaţi de autor în localitatea Palazu Mare, municipiul Constanţa), precum si
redarea consoanei ľ prin ¯ (care apoi dispare) în graiul grămostenilor curtuveáţ (p.
33). Analizând fenomenele fonetice amintite, N. Saramandu apreciază că avem a
face cu inovaţii paralele si, deci, nu cu o influenţă a dacoromânei, desi, “Contactul
direct între vorbitorii celor două dialecte, realizat pentru prima oară în Dobrogea,
a putut să favorizeze schimbările fonetice din graiurile aromânei. ‘Direcţia’,
modul specific în care se realizează aceste schimbări în aromâna din Dobrogea nu
au fost, însă, modificate în urma contactului cu dacoromâna” (p. 35).
În cadrul cercetărilor dialectale efectuate în Dobrogea, autorul a înregistrat
apariţia unui nou termen (mucánÉ, mucán (plural mucáţ)) cu care aromânii si
meglenoromânii stabiliţi aici îi numesc pe dacoromâni, cauzele si semnificaţiile
acestui fapt din punct de vedere etnolingvistic fiind expuse de autor în articolul
Arom., megl. mucán “dacoromân”. Câteva aspecte etnolingvistice (p. 37-42).
Alături de termenul în discuţie, care a înlocuit termenii mai vechi mglr. vla,
ar. român, vlăhút (p. 39), N. Saramandu a notat si următoarele derivate: mucánâ
(plural mucáni) “dacoromâncă”, adj. mucânéscu “dacoromânesc” (fem. mucâneáscâ),
adv. mucâneásti “dacoromâneste”, diminutivul mucâníĉÉ (fem. mucâníĉi).
Un alt articol este consacrat prezentării sistemului formelor verbale compuse
în aromână (p. 43-50) prin prisma “contactelor pe care acest dialect le-a avut cu
limbi ca neogreaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană” (p. 43), perspectivă
indispensabilă studierii dialectelor românesti sud-dunărene, care, de la un moment
dat, si-au continuat evoluţia exclusiv în mediul balcanic, fapt ce a avut numeroase
urmări în plan lingvistic si nu numai.

273
Tot în prima secţiune a lucrării este inclus si un studiu de sintaxă
(Coordonarea cu conjuncţii a propoziţiilor în aromână) (p. 51-63) în care sunt
expuse modalităţile de realizare a raportului de coordonare copulativă, disjunctivă
si adversativă în aromână, cu precizarea similitudinilor, dar si a diferenţelor care
există, în această privinţă, între idiomul în discuţie si celelalte dialecte românesti.
Volumul de faţă cuprinde si două articole în care sunt abordate anumite
aspecte de ordin lexical: în primul, Note etimologice si lexicale (p. 65-66), autorul
analizează câţiva termeni înregistraţi în cursul cercetărilor efectuate în Dobrogea,
termeni care, fie nu sunt înregistraţi în dicţionare, sau, dacă sunt, apar cu alte
sensuri; cel de-al doilea, Câteva consideraţii privind raporturile lingvistice
româno-slave (p. 67-69), conţine “câteva observaţii cu caracter general” (p. 67)
privind împrumuturile slave comune celor patru dialecte românesti, precum si
“contactele româno-slave la nivelul fiecărui dialect” (pentru acest ultim aspect
N. Saramandu se opreste asupra aromânei, mai precis, asupra posibilităţilor de
delimitare a împrumuturilor “care se explică prin bulgară de cele care se explică
prin slava macedoneană” (p. 68)), observaţii în baza cărora autorul conchide: “În
ceea ce priveste vechile împrumuturi slave din limba română, trebuie să admitemun teritoriu vast pentru contactele lingvistice româno-slave. Dat fiind că asemenea
contacte există si astăzi în diferite regiuni, este necesar să stabilim o periodizare
mai nuanţată a împrumuturilor slave în română. La nivelul dialectelor, trebuie să
stabilim, pentru fiecare caz particular, idiomul (dialectul) slav din care provine
termenul împrumutat în română” (p. 69).
Tot în acest volum este inclus si Proiectul Atlasului lingvistic aromân
(AliA) (p. 71-76), realizat în colaborare cu Johannes Kramer. De fapt, elaborarea
unui atlas al dialectelor românesti sud-dunărene constituie un deziderat formulat
încă din 1958 în cadrul Conferinţei dialectologilor de la Bucuresti, deziderat care,
din păcate, nu a fost realizat nici azi. Cu toate acestea, dialectul aromân a fost
consemnat în atlasul romanistilor germani Johannes Kramer si Wolfgang Dahmen
si a colaboratorilor lor, Klaus-Jürgen Fiacre, Rainer Schlösser si Beate Wild,
Aromunischer Sprachatlas. Atlasul lingvistic aromân, din care au apărut două
volume, precum si de Micul atlas al dialectului aromân din Albania si din fosta
Republică Iugoslavă Macedonia, publicat în 1997 de P. Neiescu.
În momentul de faţă dispunem de un material deosebit de bogat –
monografii, studii mai mult sau mai puţin ample, dicţionare etc. – privind
dialectele românesti sud-dunărene, însă, după cum remarca si N. Saramandu,
cercetările, efectuate cu precădere în sec. al XX-lea, au avut în vedere aproapeexclusiv comunităţile rurale. Prin prisma acestui fapt, includerea articolului
Cercetarea aromânei vorbite în mediu orăsenesc (p. 77-81) în volumul pe care îl
prezentăm apare ca fiind dublu motivată: conţine, după cum sugerează si titlul, o
expunere a unor aspecte importante ale aromânei vorbite în mediul urban, “cu
referire specială la mediul românesc” (p. 81), reprezentând totodată si o
modalitate “de a atrage atenţia asupra utilităţii studierii aromânei din perspectiva
dialectologiei urbane si a sociolingvisticii” (ibidem).
Dintre populaţiile românesti sud-dunărene, doar aromânii au “un trecut
cultural” (Matilda Caragiu Marioţeanu, Stefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
Romulus Todoran, Dialectologie română, Bucuresti, EDP, p. 173), dialectul

274
aromân fiind singurul care a fost fixat în scris. O expunere a sistemelor de scriere
a acestui idiom o găsim si în articolul lui Nicolae Saramandu, Sisteme de scriere a
aromânei (p. 83-88) (vezi în acest sens si Gh. Carageani, Reflecţii asupra
sistemelor ortografice cu litere latine în aromână, în “Buletinul Bibliotecii
române”, XVI (XX), Freiburg, 1990-1991, p. 47-95, apud Nicolae Saramandu,
Studii aromâne si meglenoromâne, p. 88, nota 12).
Tot în prima parte a acestui volum autorul a inclus studiul MIORIŢA la
aromâni (Elemente mioritice în poezia aromână) (p. 89-96), precum si articole în
care este prezentată activitatea stiinţifică a unor învăţaţi si lingvisti aromâni:
Gheorghe Constantin Roja (Gheorghe Constantin Roja si Scoala Normală a
Naţiei Românesti din Pesta, Ungaria (1808-1810) (p. 97-103)), Mihail G. Boiagi
(Gramatica aromână a lui Mihail G. Boiagi (începutul secolului al XIX-lea) (p.
105-110)), Theodor Capidan (p. 111-118), Tache Papahagi (p. 119-128), Matilda
Caragiu-Marioţeanu (p. 129-134).
Lucrările pe care le prezintă autorul în cea de-a doua parte a acestui volum(p. 135-224) (primul volum din revista “Balkan-Archiv. Neue Folge”,
herausgegeben von Johannes Kramer, Köln, I, 1976 (p. 137-140), Beate Wild,
Meglenorumänischer Sprachatlas. Mit 14 Fotos, Hamburg, 1983 (p. 141-146),
Gheorghe Carageani, La subordinazione circostanziale ipotattica nella frase del
dialetto aromeno (macedoromeno), Istituto Universitario Orientale, Napoli, 1982
(p. 147-152), H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în
secolul al XV-lea, Bucuresti, EA, 1966 (p. 153-157), George G. Murnu,
Rumänische Lehnwörter im Neugriechischen, mit historischen Vorbemerkungen.
Mit einem Nachtrag herausgegeben von H. Mihăescu, Bucuresti, 1977 (p. 159-
162), Tache Papahagi, Paralele folclorice. Traduceri din poezia populară greacă,
Bucuresti, 1970 (p. 165-169), N. Kastanēs, K. Dinas, Grammatikē tēs Koinēs
Koutsovlahikēs [Gramatica aromânei comune], Salonic, 1990 (p. 171-173), Elena
Scărlătoiu, Relaţii lingvistice ale aromânilor cu slavii de sud, Bucuresti, 1980 (p.
175-177), Zbigniew GoŢąb, The Aromunian Dialect of Kruševo in SR Macedonia,
SFR Yugoslavia, Skopje, 1984 (p. 179-182), Iancu Ianachieschi-Vlahu,
Gramaticā armāneascā, simplā shi practicā, Crushova, 1993 (p. 183-185),
Božidar Nastev, Aromanski studii, Skopje, 1988 (volum îngrijit de Petar
Atanasov) (p. 187), Kleanti Liaku-Anovska, Socijalnata pripadnost na narodnite
raskažuvači Vlasi. The origin of the Vlach Folk Story Tellers, Skopje, 1995 (p.
189-191), Toma Kiurciev, Nicolai Kiurciev, Dictsionar armân-bulgar, Sofia,
1994 (p. 193-195), Emil Vrabie, An Englisch-Aromanian (Macedo-Romanian)
Dictionary, with two introductory sketches on Aromanian, Statford, 2000 (p. 197-
198), Gr.Brâncus, Vocabularul autohton al limbii române, Bucuresti, 1983 (p.
199-201), idem, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucuresti,
Institutul Român de Tracologie, Bibliotheca Thracologica VIII, 1995 (p. 203-
205), Cătălina-Ioana Vătăsescu, Vocabularul de origine latină în albaneză în
comparaţie cu româna, Bucuresti, Institutul de Tracologie, 1997 (p. 207-211),
Helmut Wilhelm Schaller, Die Balkansprachen. Eine Einführung in die
Balkanphilologie, Heidelberg, 1975 (p. 213-217), Emanuele Banfi, Linguistica
balcanica, Bologna, 1985 (p. 217-221), Max Demeter Peyfuss, Die Aromunische
Frage (p. 223-224)), sunt, în cea mai mare parte, indispensabile cercetătorului

275
care este interesat de studiul anumitor aspecte privind dialectele românesti suddunărene,
istoria limbii române sau de evoluţia mult controversatei lingvistici
balcanice. Expunerea faptelor este permanent completată de observaţii si sugestii
valoroase care pot constitui puncte de plecare pentru cercetări ulterioare.
În Harta graiurilor aromâne si meglenoromâne din Peninsula Balcanică (p.
225-242) autorul realizează un scurt istoric al contribuţiilor aduse, prin întocmirea
unor hărţi, la cunoasterea asezărilor populaţiilor românesti din Peninsula
Balcanică, precum si o prezentare, “pe ţări [a] localităţi[lor] aromâne (cu aromâni)
si meglenoromâne (cu meglenoromâni), cuprinse în harta anexată, cu precizarea,
în ceea ce-i priveste pe aromâni, a grupurilor dialectale la care aparţin vorbitorii –
după denumirile cunoscute în literatura de specialitate: pindeni, grămosteni,
fărseroţi, moscopoleni – si delimitarea grupurilor izolate: a) din masivul Olimp
(Grecia); b) din Beala de Sus si Beala de Jos (R. Macedonia); c) din Gopes si
Muloviste (R. Macedonia)” (p. 229).
Volumul conţine si o bogată bibliografie (p. 243-256) în care autorul a
inclus, după cum însusi precizează, lucrări “consacrate dialectelor românesti suddunărene
apărute în străinătate în perioada 1939-1990 […], studii cu caracter mai
general care oferă date (material lingvistic) sau informaţii utile pentru cunoasterea
situaţiei actuale a dialectelor, […], reeditări [ale] unor opere importante din trecut, ca
si unele culegeri de literatură populară (ca surse de material dialectal)” (p. 243).
Sunt anexate si două hărţi: una a localităţilor din Dobrogea populate de
aromâni (situaţia existentă în anul 1968) si cealaltă, a localităţilor aromâne si
meglenoromâne din Peninsula Balcanică. Aceasta din urmă corectează sau
completează hărţile elaborate anterior.
Studii aromâne si meglenoromâne constituie o valoroasă contribuţie pentru
dialectologia românească sud-dunăreană, folcloristică si pentru istoria culturii
românesti (nord si sud-dunărene) si, totodată, o iniţiativă extrem de utilă, care,
sperăm, va fi preluată si de alţi lingvisti.

Ana-Maria POP

 

SURSA

Ana Maria Pop, Nicolae Saramandu, Studii aromâne şi meglenoromâne, Ex Ponto, Constanţa, 2003, 258 p., ''Analele Universităţii de Vest din Timişoara'', Seria Ştiinţe Filologice, XLI, 2003, pp. 271-275.



Last modified on Vineri, 18 Noiembrie 2011 08:11
Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required