Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Recenzii » M-O » Displaying items by tag: Atena
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

37

Autorul cărţii Vlahii, aceşti greci ne -
supuşi! este Vasilis Misiris, iar ti -
tlul ei este tradus: Vlahii, aceşti
greci nesupuşi! Cartea a apărut la Atena în 1990,
Editura Nova Thesis şi are 144 pagini.
Toată cartea este o penibilă strădanie a
autorului ei de a dovedi că aromânii din Grecia
sunt greci. „Vlahii nu constituie un neam aparte,
ei sunt o parte curată din trupul” naţional al
grecilor. Contrar tuturor definiţiilor date con -
ceptului „popor” în toată lumea civilizată, Mi -
siris consideră că: „Limba, cu toate că este un
el e ment puternic în determinarea etnologică a u -
nui popor, în nici un caz nu poate să fie con -
siderată principalul ar gu ment privind originea
vlahilor”. Dacă un copil s-a născut din părinţi
greci în Af rica de Sud, chiar dacă nu cunoaşte
limba greacă, ci vorbeşte limba băştinaşilor, co -

pilul este grec, exemplifică Misiris. Doar dacă
un copil vlah, născut din părinţi vlahi, care vor -
beşte în limba vlahă, dar trăieşte în Grecia, co -
pilul este grec şi nu vlah, conchidem noi. Iată un
exemplu de distorsionare a logicii.
Aşa cum autorul cărţii consideră „o da -
torie, dar şi o obligaţie a grecilor de azi să
recurgă la moştenirile lor autentice legitime”, pe
care nimeni nu le-a contestat, adăugăm noi, tot
aşa considerăm şi noi daco-românii ca „o Da -
torie, dar şi o obligaţie” de a ne interesa de
soarta fraţilor noştri vlahi în orice ţară sunt ei, cu
atât mai mult cu cât ei sunt şi au fost persecutaţi
pentru simplul motiv că sunt vlahi.
Urmează un scurt istoric:
Nu s-a susţinut că între eroii mişcării gre -
ceşti de la 1821 au fost români. Nu poate fi însă
contestat faptul că între revoluţionarii contra

38

otomanilor au fost şi foarte mulţi româno-vlahi.
Aromânii din Grecia şi Macedonia, ca şi cei din
Bulgaria şi Albania nu aveau şcoli şi biserică în
limba lor, ei nu erau recunoscuţi ca etnie aparte
de greci, de slavi şi de albanezi. Grecii şi slavii
fluturau vlahilor steagul creştinismului, ortodo -
xismului pentru a-i avea alături în lupta an -
tiotomană (calul lui Ulise). Dar iată că tocmai
otomanii au recunoscut existenţa aromânilor din
Grecia şi Macedonia. Misiris recunoaşte că vla -
hii din Grecia aveau la 1889, 40 de şcoli în limba
lor şi o şcoală comercială la Salonic.
Grecii naţionalişti spuneau că: „Nu tre -
buie să se mire cineva că, pentru a-i anihila pe
bulgari, trebuie să începem cu românii (K. Î.
Mazara, Kis Enion). E amintită intervenţia din
1881 a României în lupta contra „încălcării
drepturilor omului” şi nedreptatea care se face
„miilor de persoane de origine română”. Cauza
aromânilor a fost sprijinită şi de Franţa, Anglia,
Rusia şi Austria. Se recunoaşte că la „8 au gust
1881, reprezentanţii cuţovlahilor din Macedo -
nia, Epir, Thesalia au depus un memoriu am -
basadorilor Marilor Puteri din Constantinopol
solicitând ca Vlahii să dobândească aceleaşi
drep turi şi privilegii pe care le au grecii şi bul -
garii din Imperiul Otoman”. Tot Misiris, scriind
despre inspecţiile inspectorului Dumba, spune
că acesta a furnizat ar ma ment „bulgarilor a -
coliţi”, dar nu indică sursa informaţiei, care era
mincinoasă.
Limbajul lui Misiris este jignitor, întrucât,
scriind despre Biserica ortodoxă română, spune:
„dogma imbecilă, idioată, a patriarhiei...”. Ele -
nul recunoaşte că la 1892, în Grecia şi Mac e do

nia erau 10 biserici româneşti şi două biserici
episcopale: la Ianina şi la Monastir, toate cu
aprobarea autorităţilor turceşti şi nu elene, iar la
18 februarie 1896 preoţii româno-vlahi pe care
biserica îi renumeşte românizaţi N. Cordănescu
din Kruşova, Gogas din Veria, M. Godzamanis
din Verati şi H. Zegus din Florima „declară pe
episcopul Ohridea Anthima primmitropolit al
româno-vlahilor din Mac e do nia, Epir, Thesalia
şi îl invită să sfinţească capela ambasadei ro -
mâne din Constantinopol!.
Am citat aceste date pentru a se vedea că
aromânii din Grecia şi Mac e do nia formau o nu -
meroasă minoritate naţională în această parte a
Europei. Luptătorii vlahi pentru drepturile lor
sunt numiţi „trădători” (Apostol Mărgărit). Mi -
siris recunoaşte că la 22 mai 1905, sultanul Ab -
dul Hamid emite o erată prin care recunoştea
minoritatea română din Imperiul Otoman adică
din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Al ba -
nia, Cosovo, Bosnia şi dreptul guvernului de la
Bucureşti de a interveni pentru ameliorarea sor -
ţii lor. Grecii s-au răzbunat pe aromâni consi -
derându-i „trădători” şi în urma luptelor din
Potaţiu. El aminteşte victime ale „bandelor ro -
mâno-bulgare”. Erau, zice el, 10.000 de lati -
nofoni vlahi: „În 1905, ambasadorul României
la Athena, Papiniu, solicită primului ministru al
Greciei încetarea persecutării aromânilor din
Gre cia. Răspunsul grecului D. Rollis a fost că în
Grecia nu există o asemenea naţionalitate.
Pe data de 4 septembrie 1905 relaţiile di -
plomatice dintre cele două ţări se rup şi vor fi
reluate în 1911, dar la 15 mai 1913 Eleftherios
Venizelos recunoaşte dreptul de existenţă, pe
teritoriul Greciei, a şcolilor şi bisericilor ro -
mâneşti. Mai amintim că în 1946 au fost exe -
cutaţi 3000 de cuţovlahi, pe lângă atâtea alte mii
neştiuţi.
Am dorit să atragem atenţia autorităţilor
României asupra tratamentului inuman la care
sunt supuşi românii în statele din Sudul Dunării
şi în spe cial în Grecia.
Cartea despre care am scris ar trebui tra -
dusă în limba română chiar dacă ea serveşte
extremismului elen pentru a-şi motiva nere cu -
noaşterea vlahilor ca ramură a românimii. Chiar
dacă în capitolele următoare Misiris aminteşte
pe cercetătorii aromânilor din Grecia (ele novlahi,
arvanito-vlahi şi vlahotoni): Th. Capidan,
N. Iorga, Poghirc, nu putem uita că autorul cărţii
crede că grecii „i-au civilizat pe moldovlahi”,
referindu-se la perioada domniilor fanariote.
Credem că România trebuie să aplice
prin cipiul reciprocităţii în materie de politică

externă.

 

SURSA

Ion Baba Armânescu, Vlahii, aceşti greci nesupuşi!, ''Familia Română'', Baia Mare, decembrie 2010, pp. 37-8.

Prin amabilitatea domnului profesor de istorie Dinu Barbu (1951 Timişoara -) am intrat în posesia lucrării sale Mic atlas al judeţului Timiş. Din capitolul Brestovăţ am extras articolul Sina, baronul aromân de Hodoş şi Chizdia:


’’Familia baronilor aromâni Sina a făcut o carieră deosebită în Europa Centrală a secolelor XVIII şi XIX. Originară din Moscopol (Albania), familia Sina părăseşte oraşul după distrugerea acestuia de către otomani. Se stabileşte mai întâi în Croaţia, apoi la Viena, unde se ocupă cu negoţul tutunului, bumbacului şi bunurilot alimentare.

Întemeietorul Casei Sina, Simon (născut la Moscopol în 1753, decedat la Viiena în 1822, foto stânga) dezvoltă afacerile familiei şi devine cea de-a doua putere financiară la Viena (după Banca Rotschild). Simon Sina era în relaţii cu Ali Tebelin, paşa din Ioanina, iar legenda spune că o parte din averea familiei Sina ar fi provenit din fondurile depuse de paşă în seifurile familiei Sina şi asasinării sale de către un ofiţer francez (eveniment descris de scriitorul Alexandre Dumas în romanul ’’Contele de Monte Cristo’’).

Mulţumită relaţiilor strânse pe care le avea la Sankt Petresburg, Sina a fost depozitarul averilor aristocraţiei ruse – între care şi cea a familiei Kiseleff – şi a reprezentat timp de ani de zile o contrapondere economică a familiei Rotschild, finanţînd, între altele, propaganda ţaristă în Balcani.

Simon Sina a fost consul şi ministru al Greciei la Viena, Munchen şi Berlin, membru al Camerei magnaţilor din Ungaria, consilier intim austriac, Cavaler al Ordinului Coroanei de Fier cl. I, membru al Senatului, responsabil cu Academia imperială de Ştiinţe. Sina a dăruit mulţi bani statului grec, construind Academia din Atena şi fiind considerat ’’everget’’ – binefăcător al Naţiunii Elene – iar o stradă din Atena îi poartă astăzi numele.

Printre construcţiile finanţate de Simon Sina se numără primul pod construit peste Dunăre la Budapesta, Institutul orbilor, Palatul Academiei Ungare de Ştiinţe, Conservatorul din Budapesta. Faima fiului său G-Georg-Simon Sina (n. Viena 1782 – d. 1856) a fost la fel de mare (foto sus dreapta). A primit titluri de nobleţe de la împăratul Francisc II în anul 1818, în urma cumpărării moşiilor de la Hodoş şi Chizdia (Kizdia), devenind baron. Nepotul, Simon-George (1810-1876) a continuat opera tatălui şi a bunicului său, mărind averea familiei şi reputaţia ei internaţională.

Scriitoarea Constanţa Marcu întreprinde în prezentr un demers interesant. Domnia sa doreşte să restiutie publicistic celor din Hodoş şi Coşarii, şi nu numai, istoria unei faimoase familii de aromâni care a marcat civilizaţia Europei în secolele XVIII-XIX.’’

 

SURSA:

Dinu Barbu, Mic atlas al judeţului Timiş. Caleidoscop, ediţia a IV a revăzută şi adăugită, Artpress, Timişoara, 2011, p. 149.

<NO. 1 BUCUREȘTI,  IANUARIE 1921 ANUL LIII

În ziua de 13 ianuarie 1921 a încetat din viață bătrânul profesor de limba și literatura elină la Universitatea din Iași, Ioan Caragiani.

Născut în ziua de 11 fevruarie 1841 i-a lipsit numai o lună ca să împlinească vârsta de 80 de ani. Studiile secundare și superioare Caragiani le-a făcut la Atena și era un bun cunoscător al istoriei și literaturii vechi eline, pentru care avea o dragoste deosebită. Totuși el n-a voit să rămîie în Grecia, ci, bun Român de origine și sentimente, el a emigrat în 1864 în România unde i s-a încredințat catedra care a ocupat-o mai bine de jumătate de secol.

La înființarea Academiei Române în anul 1867, printre membrii din toate provinciile locuite de Români care aveau a reprezenta unitatea culturală și națională a României a fost numit și Caragiani, apoi, ultim supraviețuitor al celor ce compuseseră instituțiunea în 1867, a avut mulțumirea să asiste la serbarea solemnă pe care a organizat-o Academia la împlinirea unei jumătăți de secol.

Așezîndu-se în Iași în 1865, el făcu parte din membrii societății „Junimea”, frecventând regulat ședințele ei hebdomadare timp de 20 de ani; în „Convorbiri literare” Caragiani a publicat un șir de traduceri din Homer, Aristoteles și Theocrit, precum și articole originale despre Românii din Macedonia și poezia lor populară. El a făcut parte și dintre membrii societății „Junimea” care țineau prelegeri populare, filosofice, literare și istorice la Universitatea din Iași.

Caragiani avea un caracter egal, plăcut și totdeauna vesel. Vestit din cauza anecdotelor pe care le povestea cu o artă și un humor extraordinar, chiar pînă la bătrînețe. Caragiani era apreciat de toți cunoscuții săi și lasă o amintire dureroasă în cercul numeroșilor săi prieteni. >

 

SURSA

Al. Tzigara-Samurcaș, Necrologul unui junimist. Ioan Caragiani, Almanah „Convorbiri literare”, Iași, 1981, p. 16.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required