Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Recenzii » D-F
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/views/itemlist/view.html.php on line 80 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
NOTE PDF Imprimare E-mail
Scris de PETRU PISTOL   
Daima
Astfel se intitulează revista de cultură, spiritualitate şi opinie a Comunităţii Armâne, revistă care apare la Tulcea şi adună, în cel de-al patrulea an, douăsprezece numere. Anul următor va fi an jubiliar, revista împlinind un lustru de viaţă. Şi atunci va apărea şi un almanah Daima, ne asigură fondatorul şi redactorul coordonator, profesorul Gică Gică, nume făcut parcă să măsoare permanenţa. De altfel, acesta este şi mesajul din titlu, daima, în grai armânesc însemnând întotdeauna. Daima deadun, întotdeauna împreună, le place armânilor să spună, dezvăluind nostalgia unei comuniuni şi convieţuiri ideale, în pofida plasării lor, spre cumpănire, la capăt de ţară: Tulcea, respectiv Timişoara.
Revista cuprinde texte – poezie, proză, reportaje, consideraţii critice etc. – deopotrivă în limba română şi în aromână.
Corect este să ne exprimăm astfel, când ştiinţa limbii ne spune că aromâna este un dialect al limbii române?
Până una-alta, să ne delectăm cu poezia unui român: Câinele care muşcă blând/N-aude, n-a vede,/N-a greul Cuvântului/Pe raza de laser a gândului./Câinele care muşcă blând/Latră la stele celor/Care apun luminând/ Dincolo de Pământ… (Constantin Bejenaru, Câinele care muşcă blând, lui Nichita Stănescu). Dar şi cu aceea a unei aromâne: Vahi nu-a s-citeshtsă-aestu zbor, ma tsă ngrăpsii aoa/Va s-portu daima tu-a meu chept ti tută bana-a mea./ Doi anj di dzăli ti-ashtiptai sh-di multu tsi ti voi/Va-nj hibă greu, ma tut va s-pot s-ti-ashteptu nica doi!//Hii vrutlu-a meu cu oclji lăi, suschirlu- a meu dit gean/Shi loclu-a tău dit inimă nu-a s-poată s-lu lja can /Sh-ma s-hibă s-nu nă him deadun, s-am taxirati grea,/Tut gionli-a meu durut va s-hii, tut prota vreari-a mea! (Mihaela Shutsu, Protra vreari). Mărturisesc că selecţia în aromână mi-a fost interzisă, singurul criteriu al opţiunii fiind frumuseţea în buestru a poetei. Dar, cum cititorul acestor rânduri nu are în faţă mărturia fotografică, nu-i rămâne decât copia palidă a traducerii: Poate nu ai înţeles acest cuvânt pe care ţi l-am spus de mai multe ori,/Dar mereu o să-mi amintesc că te-am iubit şi că viaţa mea s-a schimbat./Pentru că ani de zile m-am gândit la tine şi mă voi gândi la tine,/Îmi va fi greu dar tot am să mă gândesc la tine.//Te iubesc ca pe ochii mei şi plâng mereu după tine,/Locul tău este întotdeauna în inima mea./Şi de va fi să nu fim împreună,/Eu am să mă gândesc mereu că tu ai fost prima mea iubire. (Prima iubire).
Într-un articol definitoriu pentru profilul şi voinţa revistei, intitulat Istoria armânilor şi paradigmele culturale, dr. Mariana Bara revendică reconsiderarea „modelului tradiţional, vechi de mai bine de 150 de ani, construit în cultura română în epoca dominată de ideologia naţionalistă”, model care refuză identitatea etniei aromâne1. Neajunsul – argumentează Domnia sa – porneşte de la „asemănarea evidentă între armână şi română, dată de originea latină a ambelor limbi (s.n.)”. De aici, prin extrapolare: „a fost relativ uşor ca toate celelalte componente ale sistemului cultural să fie subordonate acestei înrudiri”. Prin urmare, aromâna nu este un dialect al limbii române, ci o limbă latină soră, ce-i drept mult asemănătoare limbii române.
Într-o atare situaţie ne vin în minte cuvintele lui Cicero, reluate aproximativ exact de Hieronim, referitoare la efortul lui Lactanţiu în a demonstra  existenţa divinului: Utinam nostra affirmare potuisset quam facile aliena destruxit, „O, de va putea să le afirme pe ale noastre pe cât de uşor le-a desfiinţat pe cele străine”.  Şi acolo, încă, realitatea era alta.
Destrucţia este simplă şi lesne de realizat. Ar fi vorba de „predispoziţia multor autori de a adera la afirmaţii generale, devenite dogme, investite (sic) cu prestigiul autorităţii”, dar şi de orchestrări ample, recognoscibile la nivel european: „formarea statului – naţiune şi stabilirea mărcilor identitare, cultivarea lor şi politica lingvistică de eliminare treptată a graiurilor locale în favoarea variantei literare”.
 Cum stăm însă cu partea mai anevoioasă, aceea de construcţie2.
Autoarea ne-a avertizat că exhibarea înrudirii glosematice română-aromână induce considerarea superficială a celorlalte domenii spirituale. S-ar trece deci, a fortiori, de la asemănarea limbii la aglutinarea fără distincţie a produsului spiritual în totalitate. S-ar constitui astfel „acest model [care] suferă de o asimetrie şi de un dezechilibru constitutive, date de lipsa de armonizare şi de integrare a părţilor sale componente: descrierea limbii este dominantă, în vreme ce istoria armânilor şi cultura lor sunt insuficiente şi inadecvat studiate”. Ne dăm seama cât de gravă este acuza din finalul aserţiunii, dacă efortul cercetătorilor, români şi aromâni, de descriere a limbii – efort pe care autoarea îl acreditează – se reduce, infra, la „o frază confuză înţeleasă greşit [frază care] a influenţat gândirea lingvistică românească vreme de un secol şi a dus la crearea unei concepţii deformate asupra armânilor şi a limbii lor”.
Să ascultăm însă din argumentele pro domo furnizate de Mariana Bara. „Nu trebuie neglijată – îndeamnă Domnia sa – aşa-zisa mentalitate populară, difuză şi ignorată de actorii principali din această acţiune politică şi culturală: este vorba despre mărturii indirecte înregistrate în folclorul armân”. În acest sens este citat Anastase Hâciu „care subliniază existenţa unei bariere de natură etnică între armâni şi români la nivelul imaginarului popular”.
Schiţăm un răspuns: oricât de real ar fi imaginarul, limba totuşi este incontestabil mai aproape de întreprinderile noastre zilnice. Cum să nu te acapareze prioritar, în cercetare, realitatea limbii, în beneficiul definirii etnice?
Urmează o avalanşă de întrebări care încolţesc modelul tradiţional deficitar, obligându-l să capituleze. Reducem numărul lor cu una, pentru că „De ce romanitatea balcanică este estompată în favoarea românismului?” şi „De ce pare pierdută această romanitate şi şterse începuturile ei?” se regăsesc în aceeaşi predicaţie. Credem că acestor întrebări li s-a dat un răspuns în studiul Limba armănească. Vocabular şi stil sau li se va da în studii viitoare, pentru că, deocamdată, lupta se dă cu forţe inegale. Iar răspunsul – sperăm – se va contura într-un logos demonstrativ,  fără a fi echivalentul arătătorului îndreptat apodictic spre leviathanul biblic – politicul.
Subscriem metaforei de rafinament intelectual: „Putem vedea încorporarea armânei şi a armânilor în sistemul de valori naţionale şi culturale româneşti ca pe o zidire a Anei în mânăstirea de la Argeş. Fără ea, zidirea pare că trebuie regândită”. Comentariile, în partea înălţătoare a înţelesului, sunt de prisos. Doar dictonul latinesc să-i mai răspundă în lege străbună: Omnibus in partibus relucet totum, „Întregul străluceşte în fiecare dintre părţi”.Note:
1 Termenii, destul de severi la adresa liberalităţii spiritului românesc, îi aparţin lui Cristian Tabără. Redactorul de la Pro TV a realizat în ianuarie 2008, în localitatea Stejaru (Eschibaba) o emisiune intitulată exact aşa: Aromânii, identitate refuzată.
2 Presupunem că în lucrarea Limba armânească. Vocabular şi stil, Mariana Bara argumentează pe larg, în pledoarii ample, documentate, în timp ce un articol trebuie să înfrunte indigenţa spaţiului. Deşi un articol de patru pagini, pe trei coloane de revistă format A4, reuşeşte îndeobşte să coaguleze esenţialul.

 

SURSA

Petru Pistol, Daima, ''Argeş'', Piteşti, Centrul Cultural Piteşti, septembrie 2008

Citeşte mai mult... 0

În luna iunie a anului 2011 filiala județeană Tulcea a COMUNITĂȚII AROMÂNE DIN ROMÂNIA a publicat la societatea ‘’Karograf’’ din Tulcea numărul  15 al revistei ’’Daima’’ (Totdeauna).


Revista este fondată de prof. Gică Gică și este distribuită gratuit. G. G. este coordonatorul unei echipe redacționale formate din Elena Nurciu, Simona Pufleni, Alina Rafticu, Cristiana Șacu și Sterică Fudulea.


Acest număr poate fi găsit pe Internet pe saitul ‘’Scribd’’ la adresa http://www.scribd.com/doc/59894956/Daima-iunie2011


Cele 61 de pagini ale acestui număr cuprind 20 articole și un album foto (49-60).


Editorialul coordonatorului este întitulat Daima – cei șase ani de acasă (1) și reprezintă o scurtă trecere în revistă a celor șase ani de sinuoasă  existență a revistei.


Articolul Manifestările culturale DAIMA (2) este semnat Redacția și anunță reluarea acestor evenimente.


Următorul articol este de fapt un extras din lucrarea lui Anastase Hâciu premiată în anii 30, Aromânii. Comerț. Industrie. Arte. Civilizație. Expansiune, fragment întitulat Contribuții la stabilirea psihologiei poporului aromânesc (3-6).


Apoi este preluat din revista ’’Familia română’’ (decembrie 2010) din Baia Mare articolul ‘’E o mândrie să poți afirma: sunt prietenul unui aromân‘’, semnat de Cornel Cotuțiu. Autorul se referă la prietenii săi aromâni Teohar Mihadaș și Ioan Cutova, scriitori a căror viață a fost legată de zona Bistriței. La o ședință a cenaclului ’’Saeculum’’ desfășurată în 1983 la Beclean și consacrată împlinirii a 65 de ani de către T. M., călugărul Nicolae Steinhardt și-a încheiat cuvântul astfel: ‘’E o mare satisfacție, e o mândrie să poți afirma; sunt prietenul unui aromân‘’.


Paginile 8-11 sunt alocate unui extras din lucrarea lui A. Hâciu, cu titlul Moscopole – Mecca Aromânilor.


Tot pe pagina 11 începe articolul Contribuții la studiul armânei literare al filologului Mariana Bara. După ce comentează câțiva poeți aromâni contemporani (G. Vrană, G. Godi, S. Fuchi, K. Iorgoveanu-Mantsu), autorul discută problematica limbii și literaturii aromâne în secolele XIX-XX. Articolul se încheie pe pagina 15 cu o listă de 15 editori de cărți și periodice aromâne și o listă de 14 jurnaliști aromâni (călătorie, eseu, corespondență, pamphlet, analiză).


Dumitru Carabaș face O scurtă prezentare a onomasticii aromânilor din România  (16-19). Articolul, a cărui parte a doua urma să fie publicată în numărul viitor al revistei, este structurat pe capitole: Prenume, Nume de familie și Supranume. Al treilea capitol, considerat ‘’caracteristica cea mai distratictivă a antroponimiei aromâne’’, acoperă trei pătrimi din text.


În prima parte a articolului Colonizarea aromânilor în Cadrilater (20-22), istoricul Nicolae Cușa discută problema colonizării în anii ‘20-’30 a aromânilor din statele balcanice în județele dobrogene Durostor și Caliacra, retrocedate Bulgariei în 1940.


În prima parte a articolului Aromânii din Grecia (22-24), istoricul german Thede Kahl (1971-) analizează chestiunea identității aromânilor din Balcani șa cum a început să se pună la începutul secolului XIX.


Paginile 25-26 sunt dedicate textelor a 4 poezii ale lui Gică Godi: Moskopoli (Moscopole), Moskopoli dadă agărshită (Moscopole mamă uitată), Anyisătoru (Visătorul) și Dultsi pidimo (Dulce chin).


Versiunile română și aromână ale textului rezoluției adoptate la adunarea aromânilor de la Moscopole / Albania la 15 august 2010 se găsesc la paginile 27-28. În document Consiliul Aromânilor înaintează statelor din Balcani (Albania, Grecia, Macedonia, România, Serbia, Bulgaria) patru cereri privind protejarea și afirmarea ’’ identității etnice, culturale, religioase și lingvistice’’ a aromânilor, proclamați ’’popor regional și autohton în Balcani’’.


Poezia Moscopolea publicată de Kira Iorgoveanu-Mantsu în 1983 în volumul ’’Steaua di dor’’ acoperă pagina 29.


Yiani Mantsu, președinte al Consiliului MakedonArmânilor, și Niculaki Caracota, secretar general al organizației, sunt semnatarii documentului Academia Română recidivus! , dat publicității la 2 iunie 2011 în versiune română și aromână (30-33). Ei polemizează cu  Academia Română, SOCIETATEA MACEDO-ROMÂNĂ din București și Departamentul pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României pe tema identității aromânilor.


Pagina 34 găzduiește textul Administrației Prezidențiale de la București cu titlul: Mesajul E. S. Traian Băsescu, Președintele României, rostit cu ocazia ’’Zilei Naționale a Armânilor’’, București, 23 mai 2011. Pe aceeași pagină sunt plasat două fotografii cu președintele Traian Băsescu în mijlocul aromânilor din comuna tulceană Stejaru în 2009.


Articolul Nuntă armânească la Călărași (35), semnat de Fani Valentin Pavel,  descrie nunta Alexandrei și a lui Nicu, desfășurată în octombrie. La evenimentul familial găzduit de Costel și Haidița Barba au participat aromâni din București, Slobozia, Tulcea și Constanța.


Textul interviului luat de coordonatorul redacției prof. univ. dr. Emilian Bold de la Universitatea din Iași este întitulat ’’Istoria – parte a sufletului neamului românesc’’ (36-37).  Convingerea lui E. B. este fermă:  ’’Aromânii au rezistat peste două mii de ani și nu cred că sunt pe cale de dispariție’’.


În articolul Armânii și civilizația vedică (38-39), Gheorghe Șeitan încearcă să găsească legături între aromâni și civilizația indiană.


Problemele curente ale limbii și identității aromânilor sunt analizate de scriitoarea Kira Iorgoveanu-Mantsu în articolul Armânii / Makedonarmânii – Recuperarea identității în mileniul III (39-43). Articolul cuprinde capitolele Statutul limbii armâne, Identitatea comunității etnice și lingvistice a armânilor, Lingviști și istorici români și străini despre armâni.


Redactorul Elena Nurciu, care este și bibliograf la Biblioteca Județeană Tulcea, prezintă o primă parte a unei  liste cu cărți și reviste aromâne deținute de bibliotecă (44-47). Printre autori întâlnim numele Matildei Caragiu, Nicolae Caraiani, Nicolae Saramandu, Hristu Cândroveanu, Nicolae Cușa, Cola Fudulea, Dumitru Garofil, Kira Iorgoveanu, Gheorghe Merca, Mihai Prefti.


Pe pagina 48 este publicată lista Consiliului Director al Comunității Armâne din Tulcea: președinte – Constantin Popescu; prim-vicepreședinte – Sterică Fudelea; vicepreședinți – Sadâca Iancu (economic), Partnoi Tanța (educație-cultural), Șacu Stere (social), Dumitru Enache (relații interetnice), Gaea Stere (juridic), Șacu Mihai (mediu de afaceri); secretar general  - Iorgoveanu Geoga. Lângă fotografiile lui C. Popescu, S. Fudulea și D. Enache au fost plasate cele ale lui Constantin Hogea – primarul municipiului Tulcea, Nicolaea Chichi – vicepreședinte al Consiliului Județean Tulcea și Sirmei Caraman – director Finanțe.


Albumul este dedicat profesorului Constantin Popescu, președintele filialei Tulcea  a C. A.R. și fondator al ansamblului  ’’Daima’’, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani. Întitulat ’’UN ARMÂN TI ARMÂNAMI’’, albumul conține 42 de fotografii realizate cu ocazia diverselor evenimente desfășurate în județ la Tulcea, Cogealac, Beidaud, Sarighiol de deal, Stejaru, Delta Dunării, Baia, Hagilari (Lăstuni), precum și la filiala Călărași și la Balcic (Bulgaria).


Articolul de pe ultima pagină, cu tilul Primul film artistic armânesc , este dedicat biografiei regizorului Toma Enache și demersului său de a realiza filmul Nu hiu faimos ama hiu armân / Nu sunt faimos, dar sunt aromân.

 

 

Citeşte mai mult... 0

ALEXANDRU MIHALCEA, ''Surâsul'' lui Stalin, ruşinea şi blestemul istoriei, ''România Liberă'', Bucureşti, 4 septembrie 2008, http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/surasul-lui-stalin-rusinea-si-blestemul-istoriei-133582.html


Putini isi mai amintesc astazi de statuia lui I.V. Stalin, cu o inaltime de cativa metri, realizata de sculptorul Dumitru Demu si ridicata in parcul Herastrau. Lucrarea a fost instalata in anul 1950 si daramata in 1956, imediat dupa ce liderul sovietic N.S. Hrusciov a sustinut celebrul raport cu privire la crimele lui Stalin si ale colaboratorilor sai. Acum avem prilejul de a afla chiar de la autorul statuii ce a insemnat pentru el castigarea concursului, presiunile la care a fost supus de autoritatile comuniste, invidia sau dispretul colegilor, pedepsele fizice primite de la cei care urau comunismul, stupoarea sa la distrugerea lucrarii care ii adusese gloria, si "razbunarea" acestei umilinte prin plecarea din tara.

Acum cativa ani, intr-un orasel belgian de la granita cu Germania, m-am dus cu un prieten din partea locului la talcioc, targul duminical adapostit de primarie intr-o hala cam cat un pogon plus in cateva alei dintr-un parc. Hai sa vedem vechiturile, m-a imbiat amicul, uneori gasesti lucruri la care nu te astepti - si mi-a spus ca daduse peste un telefon antediluvian, dintre primele, cu manivela, care functiona! In loc de sfertul de ceas planificat - ne pusesem in gand sa ajungem la Trier, la casa-muzeu Karl Marx - am zabovit vreo doua ore. Cel mai mult in sectorul cartilor, vandute pe nimica toata. Nu mi-ar fi trebuit numai bani ca sa cumpar tot ce-as fi vrut dar si un cufar de marimea celor de la diligentele de altadata. Asa ca am facut un triaj sever si am plecat spre tara cu o greutate mult peste baremul admis de compania aeriana de la care cumparasem biletul. Printre carti - una pe care mi-am propus s-o citesc imediat ce ajung in Romania: "Le sourire de Staline" de Dimitrios Demou, in fata careia ramasesem precum un ogar in arret! Volumul, tiparit la Editions Universitaires, Paris, in 1977, carpit cu scotch pe cotor, ingalbenit de trecerea timpului, ma aducea cu aproape o jumatate de secol inapoi, pe vremea cand eram elev la liceul "Gheorghe sincai" dintr-un cartier bucurestean magistral descris de Geo Bogza in "Anii impotrivirii". Dimitrios Demou era, de fapt, Dumitru Demu, fratele mai mare al celui mai apropiat prieten al meu, Traian, coleg de clasa si tovaras de hoinareala. Au fost primii macedoromani pe care i-am cunoscut pana la intrarea mea in puscarie. Erau de obarsie din Veria; locuiau prin preajma halei Traian, pe o strada pe care nebunia lui Ceausescu nu a crutat-o. M-au frapat cuvintele in dialect, straine urechii mele de valah din Campia Dunarii si hainele - intotdeauna negre - ale doamnei Hrissa Demu, mama prietenului meu. Ce ma intriga, insa, cel mai mult era faptul ca fratele lui Traian, Dumitru, fiu al unei familii care nu putea fi nicicum banuita de convingeri si sentimente procomuniste - chiar dimpotriva! - era nimeni altcineva decat autorul statuii lui Stalin de la intrarea in parcul Herastrau."Viitorul apartine busturilor: al lui Marx, Lenin, Stalin..."
Revenit in tara, m-am luat cu alte treburi. Ma presa mai ales trimiterea volumului "Uranus - Gherla, via Salcia", asa ca n-am bagat de seama decat tarziu disparitia cartii lui Dumitru Demu. Am rascolit dulapurile, am gasit fel de fel de lucrari - nu si "Le sourire de Staline"... Pana acum cateva zile, cand trecand pe la fiul meu, am dat peste carte. Uitase sa-mi spuna ca a imprumutat-o. Am citit-o si mi-au revenit in minte, cu o limpezime extraordinara, zilele de scoala de la "sincai". Traian invata de predilectie la matematica si fizica. De altfel, marea majoritate a clasei noastre se indrepta catre materiile care fusesera, pana in urma cu doi ani, baza sectiilor "reale" ale liceelor. Disparusera diferentele dintre "real" si "modern", latina fusese eliminata, la istorie se preda dupa voluminoasa colectie de minciuni a lui Mihail Roller, invatam, mai degraba - nu invatam, rusa, limba pe care o refuzam instinctiv, din pacate - dar era asociata cu prezenta militarilor sovietici, iar noi eram destul de mari ca sa nu le stim ispravile facute cand ne-au "eliberat". Se trecuse la scoaterea unor mari autori romani - dar si straini din biblioteci, pline de-acum de traduceri din literatura sovietica: Ostrovski, Ehrenburg, Fadeev... Proletcultismul se instapanise in arta, modelul fiind faimoasa statuie a Verei Muhina, "Muncitorul si colhoznica", piesa cu care incepeau toate productiile studiourilor Mosfilm. Pe fondul acesta a inceput sa lucreze cel mai mare dintre cei trei fii ai sotilor Demu. Iata o sumara schita biografica a viitorului autor al statuii "Genialul conducator al oamenilor muncii de pe tot globul"; s-a nascut la 7 octombrie 1920 la Kumaria, localitate de la poalele Olimpului, in Macedonia greceasca, din parinti aromani care se vor stabili in Romania, ca multe alte familii aromane. Liceul l-a facut la colegiul brasovean "Andrei saguna" unde preda romana Emil Cioran. A fost admis la scoala de Arte Frumoase de la Bucuresti, sectia de sculptura, absolvita in 1943. Pare bizar dar viitorul creator al statuii lui Stalin nu a fost membru al partidului comunist. Mai mult, a refuzat de patru ori aceasta calitate. "Obtinusem (...) bursa de Stat Paciurea, numita astfel dupa numele marelui maestru al lui Brancusi. Desi eram apolitic, trebuia sa ma adaptez noilor maniere, sa adopt stilul nou... Asa se face ca l-am intalnit pe Cakagea, membru al partidului comunist, figura apocaliptica de inger luciferic. Voia ca eu sa ader la statut, la partid... Am refuzat, nestiind ce ma asteapta... Avusei, intr-o zi, un semn cand fratele meu Nick imi citi ce stersese de pe tabla cand intrase unul dintre profesorii lui de la Universitate: "Toti tovarasii de la Facultatea de Arhitectura, membri sau simpatizanti ai Partidului, sunt convocati maine la ora 5 in aceasta sala de catre secretarul celulei de baza a Partidului". Cu o singura stersatura de burete, totul disparuse... Iar a doua zi a fost dat afara, manu militari, din Universitate... Alte lucruri se dezintegrara pe masura ce se implanta comunismul (...) Incet, foarte incet, imi aminteam lozinca neconditionala, totusi absoluta: "Libertatea artei nu poate fi garantata decat de o arta angajata". Calusul si pumnul acestor nazisti in versiune noua apareau negru pe alb in presa. "Decadent, retrograd, curajos, de avangarda, reactionar, refractar la progresul social" scria in ziarul "Scanteia". Cu toate ca eram apolitic, repet, o dulce furie ucigatoare ma invada. In aceasta epoca noua, incercam, intr-un garaj vechi, sa pregatesc, cum puteam, o expozitie. Noii idoli ai Realismului Socialist nu ma stanjeneau peste masura. In programul meu, piese majore precum Naiada sau nudul lui Sarah figurau in linia intai, contrar disciplinei impuse..." Intr-o zi, cineva batu la usa garajului-atelier: un domn bine imbracat, distins, de vreo saizeci de ani, care se recomanda "Alexandru Feliescu". (Este, credem, un nume fals. Dumitru Demu deformeaza voluntar nume care ascund o identitate usor decelabila, precum cel al plasticianului Bovis Cakagea - n.n.). Scopul vizitei lui Feliescu este simplu: individul vine sa-i propuna o afacere de mare anvergura, impusa de "prefacerile revolutionare" ale societatii romanesti, anume confectionarea de busturi. S-a terminat, zice Feliescu, s-a zis cu crearea de frumuseti de marmura, dupa moda greceasca, gata cu nudurile si cu sculpturile sofisticate ale modernistilor. Societatea, pe calea transformarii socialiste, nu se poate sa nu-si onoreze eroii! "Viitorul, domnule Demu, apartine bustului, numai bustului - dar nu oricarui bust. Numai celui al stapanului, al sefului, bustului conducatorului! Ne-am putea imagina o clipa doar socialismul fara conducator, fara stapan, fara sefi sau - lucru absolut de neinchipuit - fara eroi? Vezi dumneata, cu asta trebuie inceput! Bustul lui Karl Marx mai intai, apoi cel al Conducatorului mondial, Stalin; apoi al lui Lenin, fara sa-l uitam pe cel al sefului partidului... Intelegi? Busturi, busturile lor, busturi de toate dimensiunile, in marime nturala, mici, de dimensiuni eroice... In sfarsit, de toate dimensiunile!" Cum, cine le va cumpara?! Dl Feliescu ii facu sculptorului o socoteala simpla: 18 ministere, cu 3955 birouri, plus 60 de tribunale avand 3015 birouri si sali de judecata, plus 112 regimente, 20 de divizii, 5 corpuri de armata, cu vreo 2850 de birouri, plus 16899 de incaperi in scoli, plus... plus... Foarte bine informat, vizitatorul continua, ca sa inlature orice reticenta a artistului: la un total de 125.334 de localuri, 125334 de Karl Marcsi, de toate culorile si marimile, de bronz sau de ghips, dominand fetele anodine ale functionarilor, soldatilor, justitiabililor, profesorilor, studentilor, elevilor... "Iar dumneata, domnule Demu, ai sa fii bogat!" La obiectia sculptorului ca nu face arta figurativa, ca nu este comunist, ca a face busturi inseamna un angajament politic iar el refuza incadrarea politica, Feliescu ii replica, dur, ca viata este facuta din compasiuni. Nu vrea el, gaseste pe altcineva! Cum fratele Nick plecase clandestin din tara, parintii erau batrani si bolnavi, iar el era singurul care aducea un ban in casa, artistul se vede obligat sa accepte. Finalmente, marea afacere cade. Busturile nu se mai vand, Feliescu se eclipseaza si cand, din intamplare, Demu da peste el, individul ii explica de ce, desi autorul lor le vede peste tot, nu i se mai cumpara: "Cum, nu stii? Intre noi, prieteneste, dar n-ai auzit din gura mea - si continua cu voce scazuta - se importa din Uniunea Sovietica! Noi le dam grau si petrol iar ei ne dau in schimb busturi... Vagoane de busturi, trenuri de busturi..." La observatia artistului ca artefactele seamana teribil cu ale lui, Feliescu ii raspunde ca legea drepturilor de autor a fost abrogata ca reactionara. "Ti-au luat modelul? E mai bine sa-ti tii gura, crede-ma!"Statui daramate, istorie stearsa cu senilele
Intr-o zi, sculptorul, asezat pe o banca de langa Muzeul Antipa, numara numele lui Stalin intr-un exemplar din "Scanteia": in cele opt pagini, de o suta patruzeci de ori! A doua zi, tot in ziarul central al partidului, Demu dadu peste acest anunt: "Expresia dragostei poporului roman fata de personalitatea ilustrului conducator al socialismului victorios, maresalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pasnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezenta unui mare monument ridicat in onoarea sa in centrul Capitalei. Dornice sa implineasca aceasta urgenta necesitate culturala, Comitetul pentru Arta si Comitetul de Partid al Capitalei au hotarat sa instituie un concurs. Artistii au datoria patriotica de a se inscrie. Numai arta si talentul unui artist intr-adevar creator vor putea desemna castigatorul!" "Sa ma inscriu? Ideea de a lasa totul balta si de a fugi in Occident ma bantuia. Totusi aceasta iluzie draga era inlaturata de imaginea parintilor si a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tarziu, mult mai tarziu. Acum trebuia sa traiesc, sa-mi castig painea - si pe a celorlalti. Concursul? De multe ori ma intrebasem daca n-ar fi trebuit sa-mi schimb meseria. Ca sa fac ce? si daca ma apucam serios sa-i combat pe comunisti? Radio Londra si Vocea Americii incitau zilnic oamenii la rezistenta, chiar la revolta. In munti se aflau grupuri de partizani care, cu arma in mana, duceau o lupta indarjita si inegala cu soldatii regimului. Cativa dintre prieteni luasera deja drumul acesta; altii ma indemnau sa-l iau si eu si sa ma intorc acasa numai dupa viitoarea debarcare anglo-americana, prima faza a razboiului occidentalo-rus... Pretutindeni erau "informati" care il mutau din toamna la primavara si din primavara la toamna, si asta de cativa ani buni. Nu, nu era posibil. Mai intai fiindca soarta alor mei era in joc. Insemna sa tradez munca grea a mamei, sperantele secrete ale fratelui, sa-i grabesc tatalui moartea. Insemna, apoi, sa dau o anumita cautiune politicii... O politica ce nu-mi spunea nimic. Eram sculptor. Sa ma perfectionez in arta mea, asta mi-era lupta. Atunci de ce sa nu-mi incerc norocul la concurs? Eram convins ca pot face monumentul, ca as putea, adica, sa fabric acel colos grandios si "care sa vorbeasca" cerut de ziar". In aceeasi zi, artistul a asistat la demolarea statuii primului rege al Romaniei: "O armata de muncitori trebaluia in jurul statuii ecvestre a lui Carol I, capodopera a celebrului sculptor iugoslav Ivan Mestrovici. Pieptul puternicului cal de bronz fusese inchingat. Un lant lung si gros il lega de un tanc greu al armatei care tragea cu disperare sa-l rastoarne. Zgaltaiturile repetate biruira in sfarsit statuia. Picioarele metalice se indoira si statuia se zdrobi de pavaj. Dupa care tancul o tari intr-un zgomot de pietre smulse si un puternic scrasnet de metal tarat pe asfalt (...) Imi imaginam acelasi lucru intamplandu-i-se lui Bartolomeo Colleoni, capodopera lui Verrochio de la Venetia, sau statuii lui Gatamelata de Donatello, ori reprezentarii ecvestre a generalului Alvear, iesita de sub dalta lui Bourdelle... Sa darami o statuie inseamna un mod de a sterge trecutul". Aceeasi soarta a avut si grupul monumental al regelui Ferdinand din apropierea pietii Victoriei. "Tancurile generalului-primar (este vorba de Constantin Doncea, fost fugar in URSS, fost luptator comunist in Spania. "A coordonat in calitate de candidat campania de alegeri, cu toate violentele, abuzurile, crimele comise in beneficiul lui de bandele de suporteri", arata Doina Jela in "Lexiconul negru" - n.n.), victorios fara lupta in razboiul de o zi impotriva statuilor n-au facut decat sa-i asmuta pe vandali pretutindeni in tara. Peste tot se ucideau cu securea, cu tarnacopul, cu senilele tancurilor statuile lipsite de aparare si mai ales de aparatori. O febra a profanarii sufla peste tara. Daramara statuia lui Pake Protopopescu, ilustrul edil de odinioara al Capitalei, care-i facuse orasului aceleasi servicii ca baronul Haussman Parisului; aruncara in aer statuile lui Ion Bratianu si Take Ionescu, mari oameni politici... Scoasera din Piata Victoriei frumoasa statuie a profesorilor, opera a sculptorului Medrea... Fura distruse statui si in zeci de alte localitati".Consilierul sovietic da votul decisiv
Dumitru Demu a fost inscris ultimul pe lista artistilor ale caror machete au fost admise in vederea prezentarii in fata juriului. "Un asemenea monument, tovarase Demu, nu e o simpla statuie. E vorba de o creatie cu multiple repercusiuni politice, un lucru iesit din comun  (...) Exigentele politice, crede-ma, depasesc cu mult aspectele pur formale ale unei asemenea statui. Oricum, te-am invitat ca sa te anunt ca, printre zecile de concurenti care au depus machete au fost alesi zece. Dumneata esti pe lista. Iat-o! "Uite-i, imi spusei, pe faimosii zece. Constant Baraki, Bovis Cakagea, Anufrey Michel, Maritza Petresco, Jean Jelesko, Max Foulman, ia te uita, ia te uita, Doro Fazer, Lala Toubouf, Andre Svoboda si ultimul, al zecelea, eu, Dumitru Demu! Admis la concurs!" (Am transcris numele asa cum apar in original. Identitatea reala a unora dintre concurenti poate fi usor ghicita - n.n.) "Aveam douazeci si opt de ani. Prezenta mea, chiar si la coada listei, reprezenta prin ea insasi o apreciere. Dar cate probleme aveau sa apara... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite inca unul care abandoneaza, care pactizeaza cu regimul. Vrea sa-l imortalizeze pe calaul a milioane de nevinovati... Ii uita pe cei 350.000 de romani morti pe frontul antibolsevic... zecile de mii de victime ale muncii fortate pe santierele canalului mortii, canalul Dunare-Marea Neagra... zeci de mii de ucisi in anchetele Securitatii... Nu! Nu uitam nimic! Dar eram artist si trebuia sa ma realizez si chiar poate mai putin sa ma realizez decat sa-i salvez pe ai mei. Adevaratul meu dosar eu singur il cunosteam bine.... Mai bine decat "rezistentii" de la cafeneaua din colt". Asteptand rezultatul concursului, plasticianul se puse sa studieze personajul: sobru, mare fumator, cu alura voit militara dar nu chiar atat de impunator din punct de vedere fizic. "Cel mai adesea dur si impenetrabil, era de fapt firav, mic de statura. Din marele si majestuosul Ghelovani care-l interpreta pe Stalin pe ecran, in secventele din "Batalia pentru Berlin", puteai sa faci doi daca nu chiar trei Stalini in marime naturala. Era reprezentat monolitic, impietrit, sever. N-ar fi putut sa surada? Fireste, nu cu surasul sosiei sale cinematografice, amintitul Ghelovani, ci intr-un chip omeneste mai direct. Un suras care, dupa parerea mea, ar fi trebuit sa fie al celui care cantareste. (...) Caci Stalin era un mare cantaritor de oameni si chiar de suflete, as indrazni sa zic. Unii spuneau ca ucisese si harazise mortii cu dispret milioane de nevinovati. Cu dispret daca nu chiar cu o anumita placere (...) In orice caz, trebuia ca Stalin al meu sa nu semene cu fratii sai iesiti din sculptura artistilor sovietici si voiam sa aiba surasul pe buze. Un anumit suras!"
...S-au scurs aproape doi ani pana cand sculptorul Demu a fost anuntat, la Comitetul de Stat pentru Arta, ca a castigat concursul (23 martie 1950). Macheta altui concurent, Doro Fazer (?) a fost aleasa pentru statuia de la Brasov, rebotezat de curand Orasul Stalin. Lucrurile s-au petrecut astfel: "Comitetul Central inca nu se hotarase. Intr-adevar, autorul necunoscut al machetei numarul sapte fiind eu, Demu, un neangajat, un artist necunoscut, cu legaturi familiale indoielnice, fara prestigiu artistic, cu dosar urat, cu prietenii discutabile, artist de formatie idealista si pe de-a-ntregul lipsit de nivel ideologic, decizia era dificila. Prepusii Comitetului Central, cu tovarasul Togoila (Tuguila? - n.n.) in frunte stateau, pentru cine stie a cata oara - in fata machetelor aliniate in sala de expozitii inchisa din Palatul Regal cand hazardul a venit si el sa voteze. Un vot care nu putea fi decat cel mai decisiv dintre voturile din Romania pe atunci ocupata de rusi. A fost vizita cu totul intamplatoare a pictorului Grigorenko, consilierul sovietic al Comitetului pentru Arta. De indata ce deschise usa salii, privirile consilierului pictor cazura pe macheta numarul sapte. Surase si zise: - Aceea e frumoasa... Nu trebuia mai mult".

A fost demolata in cateva ceasuri

Lozinci comuniste, naravuri fanariote
Chiar si asa luptele din culise au intarziat mult data punerii in opera a proiectului. Confratii mai varstnici i-au pus tanarului piedici peste piedici, "confiscandu-i" pe specialistii care ar fi putut sa-l ajute la realizarea lucrarii in ghips. La 31 martie 1950, prim-secretarul Comitetului de Partid al Capitalei, Gheorghe Stoica, l-a chemat la el; acolo a aflat ca monumentul, in marime reala, trebuia sa fie gata pana in seara zilei de 30 aprilie! Intre timp, directorul "Slad" de la Comitetul pentru Arta i-a pus in vedere sa nu cumva sa uite de suras. I-a transmis chiar spusele lui Leonte Rautu, idelogul Comitetului Central: "Trec si mi-e foame, ridic ochii, vad statuia, mi-a trecut foamea! ... Trec si mi-e sete... ridic privirea, vad statuia, nu-mi mai e sete" sau "Mi-e sufletul plin de amaraciune, trec, ridic privirea, il vad pe Stalin pe soclu, rad si rad!" Cum Slad vorbea mizerabil romaneste, Demu si Ovidiu Maitec, si el de fata, au izbucnit in ras. Piscat, directorul general le-a spus: sigur, statuia nu trebuie sa rada fara motiv, cum faceti voi, tovarasi!


Intr-o dimineata, Demu fu intampinat, la santier, de insusi "tovarasul Togoila, seful Sectiei de Arta din Comitetul Central: era chemat la "tovarasa Ana Pauker"! Portretul acesteia, lapidar, este definitoriu pentru "Passionaria" romana, "Ochiul lui Stalin" in Comitetul Central de la Bucuresti: "Femeia ministru avea parul pieptanat intr-un mod foarte barbatesc, trasaturile sale dure, aspre, ii dadeau o fata de peste, ochii ii erau stralucitori si cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de indata ce voia sa zambeasca". Ana Pauker il chemase sa-l felicite, vazuse macheta si-i placuse. I-a comunicat ca ceruse sa fie pusa statuia chiar in fata Ministerului de Externe dar, "tovarasii de la propaganda" au sfatuit-o altfel: monumentul trebuia amplasat intr-un spatiu propice marilor parazi de intai mai, douazeci si trei august, sapte noiembrie... L-a intrebat daca fusese vreodata acolo. Cum artistul nu intelegea, inaltul demnitar i-a explicat ca acolo insemna la Moscova! Raspunsul negativ a fost urmat de o calatorie in URSS. Pana atunci, Demu avea sa afle de ce trebuise sa intaleze versiunea in ghips a Tatucului: defilarea oamenilor muncii de 1 Mai avea sa fie privita de Genialul Conducator de pe soclul sau de la intrarea in parcul omonim, rebotezat din "Herastrau"... Printre invitati, civili si militari cu decoratii, ma regasii mirat in randul intai intr-una dintre tribunele "oficiale". Da, eram chiar eu, invitatul de onoare... Eu, cel alungat din armata normala si inscris cu forta in detasamentele de munca obligatorie, ca nedemn de a-si servi patria, eu, reactionarul cu un frate care fugise de socialismul ce se nastea, eu, dusmanul poporului, aveam sa primesc acum defilarea lor; comunistii din marile uzine aveau sa ma salute in tribuna... pe mine, tovarasul sculptor care facusem monumentul (...) in sfarsit veni momentul ca marii sefi sa se instaleze in randul intai al tribunei. Dictatorul Gheorghiu-Dej, urmat de ministrul de Finante Vasile Luca, un fost potentat sovietic din Cernauti, capitala Bucovinei anexate de rusi, de vicepresedintele consiliului, basarabeanul de origine evreiasca Kisinevski si de inseparabilul sau ministru al Afacerilor Straine Ana Pauker". Dupa cateva luni, ministrul adjunct de la Cultura care aprobase suma ceruta de artist ca onorariu plus cheltuieli de turnare in bronz, il lua pe acesta cu masina si, in parc, departe de urechi indiscrete, il intreba de la obraz cat ii cedeaza din suma. Cum sculptorul nu intelegea ce vrea ministrul, acesta se infurie, il face idiot si pleaca in tromba. "Il privii plecand in timp ce o brusca revelatie ma ilumina: asadar Baraki si Bovis Cakagea... Ochii mi se ridicara involuntar ca pentru a cauta ceva sub pleoapele de ghips ale lui Stalin. si cand te gandesti ca astia pretind ca te-au luat drept model, ii spusei cu voce scazuta". Urmarea: suma cuvenita ca drepturi de autor a fost redusa cu 90%.Din Empireu in groapa cu lei
In ciuda directivelor care interziceau primirea in Uniunea Artistilor Plastici a celor cu rude apropiate plecate in strainatate, Dumitru Demu nu numai ca a fost primit ci admis chiar in biroul executiv! si inca dupa patru refuzuri succesive de a se inscrie in partid! Intre timp o macheta a statuii fusese trimisa la Kremlin unde "propriul sau model a admirat-o de la inaltimea tronului sau". De asemeni isi facu aparitia si versiunea definitiva, in bronz: "Cand putui, in sfarsit, sa contemplu pe al doilea Stalin, intelesei ca, efectiv, avea ce trebuie ca sa devina o imagine-simbol a supunerii popoarelor lumii. O admirai, e drept si asta (trebuie s-o spun) fara prea multa modestie. Nu aveam dreptate? Dupa cativa ani, fusei "copiat" cand Stalin, Stalin "al meu", un personaj cu aceeasi silueta, aceeasi atitudine, se reincarna in bronzul lui Mao, pentru a difuza imaginea acestuia pe continentul chinez. O sosie a statuii mele nu smulge si astazi admiratia a opt sute de milioane de chinezi?" Cum sculptorului ii placea sa se plimbe seara prin preajma statuii, intr-una din acele seri artistul fu acostat de doi indivizi care-l batura crunt, pana la lesin, lasandu-i in buzunar un bilet: "N-a fost decat un inceput. Data viitoare o sa fie si mai bine. Ultima data o sa te spanzuram de mana lui Stalin pe care l-ai facut sa zambeasca pentru ca sa-ti bati joc mai bine de ai tai!" (...) Intr-un anumit fel trebuia sa le fiu recunoscator agresorilor. Ei sfasiasera ultimul val care-mi ascundea ochilor propriile mele rani. Dar dincolo de indoieli exista o voce interioara, si ea regasita in sfarsit, care parea ca-mi spune: "fii calm, mai rabda. Adevaratul tau vis e pentru mai tarziu si in alta parte!" Totul parea normal pana in ziua cand artistul fu desemnat sa faca parte din delegatia romana la Festivalul International al Tineretului de la Berlin. Participarea ii fuse anulata in ultima clipa, sub un pretext ridicol: era nevoie de el ca sa intampine la aeroport un grup de muzicieni straini! In realitate ascunsese recenta fuga a fratelui sau cel mai mic si fusese denuntat de "Max Foulmann", caruia ii facuse cu ani in urma un mare bine. si care afirmase, in nota informativa si ca, odata ajuns la Berlin, Demu avea sa fuga in Germania Occidentala. Apoi surveni moartea lui Stalin, la 5 martie 1953. Regimul ramase in Romania tot stalinist, ceea ce-i atrase din partea graficianului Kakar eticheta de trambita a formalistilor iar din partea sculptorului Vaida Feze, fost voluntar in Spania, abonat la comenzi de statui conforme cu moda sovietica epitete precum oportunist, conformist fals talent lipsit de nivel ideologic... Evenimentele se precipitara. Destalinizarii hruscioviste din URSS i-a corespuns in Romania dictatorului Dej o pseudodestalinizare, mai degraba o derusificare. Tot ce se facuse impotriva poporului roman se facuse la ordinul lui Stalin sau al clicii acestuia; cel mai mare vinovat era cultul personalitatii. "Marele erou devenise, pentru cei mai vajnici apologeti din ajun, un mare vinovat (...) Da, tovarase Demu, da, ma adresez dumitale, care ai umplut tara cu busturile lui, care i-ai exaltat falsa glorie, falsul geniu, prin aceasta monstruoasa statuie, exagerat de mare, de inalta..." Printr-un miraculos concurs de imprejurari, Traian Demu reusise sa iasa clandestin din tara. In Romania ramasesera sculptorul si mama sa. (Tatal murise intre timp). Autorul lui Stalin, laudat altadata, deveni oaia neagra a oficialilor artei. Ordinul Muncii clasa intai ajunsese pecetea stalinismului. Nu mai primi nici o comanda. Ajunsese sa vanda din casa la talcioc. Intr-o zi, o activista, fosta colega de facultate, il anunta ca "la varful partidului" se hotarase demolarea statuii. Furios, sculptorul ii raspunse ca va protesta in calitate de autor. Femeia il preveni ca poate pati ce e mai rau. Dupa o saptamana, artistul fu chemat sa arate sudurile statuii: patru tancuri si douasprezece buldozere trebuia sa elibereze locul in cateva ceasuri. "Esti prost, tovarase Demu - (ii spuse fantoma lui Stalin). Cand atacam cu tovarasii mei diligenta in Caucaz ca sa dau bani partidului, eram mai indraznet. Tu nu-i cunosti... Eu da, s-au format la flacara mea, au toti acelasi suflet, creat de mine, cu buna stiinta. Sunt lasi, crede-ma, foarte lasi! Nu se ridica decat in fata celui mai tare! Da in ei! Du-te maine si depune cerere de plecare in Grecia!"

***
Dumitru Demu nu s-a stabilit in Grecia ci in Venezuela unde multe piete ale oraselor sunt decorate cu creatiile sale monumentale. La 3 aprilie 1964 a semnat declaratia-tip ca se obliga sa nu spuna nimic despre ce a putut vedea sau auzi in legatura cu autoritatile din Romania. Ultimul lucru pe care i l-au cerut "autoritatile" inainte de a-i aproba plecarea au fost decoratiile. In primul rand, cea decernata pentru statuia lui Stalin.

 

STELIAN TĂNASE, Surîsul lui Stalin, ''Stelian Tănase'', http://www.stelian-tanase.ro/bucuresti-strict-secret/surisul-lui-stalin/

Acum 58 de ani, într-o joi, 5 martie 1953, la 21.50, Stalin a murit în vila de la Kuntzevo. Dar nu Demu, Stalinpovestea asta vreau să o depan aici. O veţi vedea într-un episod din serialul “Bucuresti strict secret” în curind.

În 1949 Pauker, Luca&Dej, aia cu “bagă spaima în burghezi“ (şi chiar o faceau, puşcăriile erau pline), s-au gîndit să îi mulţumească “ celui mai mare om din istorie”, Iosif Visarionovici Stalin. Fără Armata Rosie, cei trei ar fi rămas la periferia societăţii. După ce au demolat statuile lui Carol l şi Ferdinand, a lui Ion şi Ionel Bratianu, a lui Take Ionescu şi Pake Protopopescu, au dat ordin să se ridice o statuie zeului lor, Stalin.Machetele au fost expuse la Palatul Republicii, fost “Regal”, şi vizionate de tovaraşii din Biroul Politic. Au participat la concurs nume grele ale artei oficiale: Ion Jalea, Constantin Baratschi, Boris Caragea, Milita Patrascu etc. Era o chestiune politică de maximă importanţă pentru Dej&compania. Probau, astfel, fidelitatea liderilor comunişti români faţă de Moscova.

Un artist sovietic care mai făcuse asemenea monumente hotărăşte cine îl va ridica la Bucureşti: un quasinecunoscut, Dimitrie Demu, (n.1920). Macheta a fost trimisă la Moscova, pentru a primi aprobarea “modelului”. Era cea mai mare statuie a lui Stalin ridicată vreodată. Stalin era sfrijit, foarte mic de statură, cu o mînă inertă, din cauza unei poliomelite din copilărie, cu obrazul ciupit de varsat. Statuia îl infăţisa arătos, cu umerii laţi, impunător. Inaugurarea a avut loc într-o zi de 1 mai, în prezenţa celor trei nelipsiţi: Pauker, Luca, Dej. Se ţin discursuri, fireşte. Apoi,statuia este turnată în bronz. Demu primeşte o uriaşă sumă de bani, un atelier, este decorat, invitat în URSS, ales în diverse organisme. Era doar autorul statuii lui Stalin! La 5 martie 1953 Stalin moare. Piaţa unde se găsea statuia este scena unor ceremonii funebre de anvergură. In 1956, februarie, Nikita Hrusciov, la al XX-lea Congres al PCUS, demască abuzurile lui Stalin, ceea ce s-a numit eufemistic, “cultul personalităţii”, şi lansează “destalinizarea” în blocul sovietic. Dimitrie Demu la Bucureşti din autorul oficial cel mai în vogă devine suspect, şi este tratat ca o relicvă a trecutului, partizan al lui Stalin într-o vreme cînd aşa ceva iţi aducea un stigmat. Nu mai primeşte comenzi, nici premii, veniturile sale scad, într-o lume unde totul depindea de stat.

În decembrie 1961, după un alt congres al PCUS, în care Stalin este iar “demascat” de Hrusciov, la Bucureşti se hotărăşte demolarea statuii, dupa o plenară de pomină, ţinută la sala Floreasca. Funcţiona aceleaşi sentiment de vasalitate faţă de Moscova. Între timp, Pauker şi Luca disparuseră de la vîrful partidului. Pauker murise, la 3 ianuarie 1960, de cancer, după ce căzuse în dizgraţie, arestată, eliberată, (1952-3). Luca a aflat de demolarea statuii în închisoarea Rm. Sărat unde va muri de sifilis, în 1963. Dej rămâsese la cîrmă şi lupta să supravieţuiască politic. Statuia a disparut într-o noapte, demontată de cîteva zeci de muncitori, patru tancuri şi două buldozere. Un detaliu suprarealist: demolarea s-a făcut cu asistenţa autorului, chemat în acea noapte la faţa locului. Cîţiva ani mai tîrzu, Dimitrie Demu a emigrat în America de Sud unde avea rude. În 1977 a publicat în Franta, la o mică editură, un roman: “Surîsul lui Stalin”, în care işi povesteşte (nu totdeauna sincer) experienţa legată de statuia Stalin. Ar trebui tradusă.

Citeşte mai mult... 0

Putini isi mai amintesc astazi de statuia lui I.V. Stalin, cu o inaltime de cativa metri, realizata de sculptorul Dumitru Demu si ridicata in parcul Herastrau. Lucrarea a fost instalata in anul 1950 si daramata in 1956, imediat dupa ce liderul sovietic N.S. Hrusciov a sustinut celebrul raport cu privire la crimele lui Stalin si ale colaboratorilor sai. Acum avem prilejul de a afla chiar de la autorul statuii ce a insemnat pentru el castigarea concursului, presiunile la care a fost supus de autoritatile comuniste, invidia sau dispretul colegilor, pedepsele fizice primite de la cei care urau comunismul, stupoarea sa la distrugerea lucrarii care ii adusese gloria, si "razbunarea" acestei umilinte prin plecarea din tara.

Acum cativa ani, intr-un orasel belgian de la granita cu Germania, m-am dus cu un prieten din partea locului la talcioc, targul duminical adapostit de primarie intr-o hala cam cat un pogon plus in cateva alei dintr-un parc. Hai sa vedem vechiturile, m-a imbiat amicul, uneori gasesti lucruri la care nu te astepti - si mi-a spus ca daduse peste un telefon antediluvian, dintre primele, cu manivela, care functiona! In loc de sfertul de ceas planificat - ne pusesem in gand sa ajungem la Trier, la casa-muzeu Karl Marx - am zabovit vreo doua ore. Cel mai mult in sectorul cartilor, vandute pe nimica toata. Nu mi-ar fi trebuit numai bani ca sa cumpar tot ce-as fi vrut dar si un cufar de marimea celor de la diligentele de altadata. Asa ca am facut un triaj sever si am plecat spre tara cu o greutate mult peste baremul admis de compania aeriana de la care cumparasem biletul. Printre carti - una pe care mi-am propus s-o citesc imediat ce ajung in Romania: "Le sourire de Staline" de Dimitrios Demou, in fata careia ramasesem precum un ogar in arret! Volumul, tiparit la Editions Universitaires, Paris, in 1977, carpit cu scotch pe cotor, ingalbenit de trecerea timpului, ma aducea cu aproape o jumatate de secol inapoi, pe vremea cand eram elev la liceul "Gheorghe sincai" dintr-un cartier bucurestean magistral descris de Geo Bogza in "Anii impotrivirii". Dimitrios Demou era, de fapt, Dumitru Demu, fratele mai mare al celui mai apropiat prieten al meu, Traian, coleg de clasa si tovaras de hoinareala. Au fost primii macedoromani pe care i-am cunoscut pana la intrarea mea in puscarie. Erau de obarsie din Veria; locuiau prin preajma halei Traian, pe o strada pe care nebunia lui Ceausescu nu a crutat-o. M-au frapat cuvintele in dialect, straine urechii mele de valah din Campia Dunarii si hainele - intotdeauna negre - ale doamnei Hrissa Demu, mama prietenului meu. Ce ma intriga, insa, cel mai mult era faptul ca fratele lui Traian, Dumitru, fiu al unei familii care nu putea fi nicicum banuita de convingeri si sentimente procomuniste - chiar dimpotriva! - era nimeni altcineva decat autorul statuii lui Stalin de la intrarea in parcul Herastrau."Viitorul apartine busturilor: al lui Marx, Lenin, Stalin..."
Revenit in tara, m-am luat cu alte treburi. Ma presa mai ales trimiterea volumului "Uranus - Gherla, via Salcia", asa ca n-am bagat de seama decat tarziu disparitia cartii lui Dumitru Demu. Am rascolit dulapurile, am gasit fel de fel de lucrari - nu si "Le sourire de Staline"... Pana acum cateva zile, cand trecand pe la fiul meu, am dat peste carte. Uitase sa-mi spuna ca a imprumutat-o. Am citit-o si mi-au revenit in minte, cu o limpezime extraordinara, zilele de scoala de la "sincai". Traian invata de predilectie la matematica si fizica. De altfel, marea majoritate a clasei noastre se indrepta catre materiile care fusesera, pana in urma cu doi ani, baza sectiilor "reale" ale liceelor. Disparusera diferentele dintre "real" si "modern", latina fusese eliminata, la istorie se preda dupa voluminoasa colectie de minciuni a lui Mihail Roller, invatam, mai degraba - nu invatam, rusa, limba pe care o refuzam instinctiv, din pacate - dar era asociata cu prezenta militarilor sovietici, iar noi eram destul de mari ca sa nu le stim ispravile facute cand ne-au "eliberat". Se trecuse la scoaterea unor mari autori romani - dar si straini din biblioteci, pline de-acum de traduceri din literatura sovietica: Ostrovski, Ehrenburg, Fadeev... Proletcultismul se instapanise in arta, modelul fiind faimoasa statuie a Verei Muhina, "Muncitorul si colhoznica", piesa cu care incepeau toate productiile studiourilor Mosfilm. Pe fondul acesta a inceput sa lucreze cel mai mare dintre cei trei fii ai sotilor Demu. Iata o sumara schita biografica a viitorului autor al statuii "Genialul conducator al oamenilor muncii de pe tot globul"; s-a nascut la 7 octombrie 1920 la Kumaria, localitate de la poalele Olimpului, in Macedonia greceasca, din parinti aromani care se vor stabili in Romania, ca multe alte familii aromane. Liceul l-a facut la colegiul brasovean "Andrei saguna" unde preda romana Emil Cioran. A fost admis la scoala de Arte Frumoase de la Bucuresti, sectia de sculptura, absolvita in 1943. Pare bizar dar viitorul creator al statuii lui Stalin nu a fost membru al partidului comunist. Mai mult, a refuzat de patru ori aceasta calitate. "Obtinusem (...) bursa de Stat Paciurea, numita astfel dupa numele marelui maestru al lui Brancusi. Desi eram apolitic, trebuia sa ma adaptez noilor maniere, sa adopt stilul nou... Asa se face ca l-am intalnit pe Cakagea, membru al partidului comunist, figura apocaliptica de inger luciferic. Voia ca eu sa ader la statut, la partid... Am refuzat, nestiind ce ma asteapta... Avusei, intr-o zi, un semn cand fratele meu Nick imi citi ce stersese de pe tabla cand intrase unul dintre profesorii lui de la Universitate: "Toti tovarasii de la Facultatea de Arhitectura, membri sau simpatizanti ai Partidului, sunt convocati maine la ora 5 in aceasta sala de catre secretarul celulei de baza a Partidului". Cu o singura stersatura de burete, totul disparuse... Iar a doua zi a fost dat afara, manu militari, din Universitate... Alte lucruri se dezintegrara pe masura ce se implanta comunismul (...) Incet, foarte incet, imi aminteam lozinca neconditionala, totusi absoluta: "Libertatea artei nu poate fi garantata decat de o arta angajata". Calusul si pumnul acestor nazisti in versiune noua apareau negru pe alb in presa. "Decadent, retrograd, curajos, de avangarda, reactionar, refractar la progresul social" scria in ziarul "Scanteia". Cu toate ca eram apolitic, repet, o dulce furie ucigatoare ma invada. In aceasta epoca noua, incercam, intr-un garaj vechi, sa pregatesc, cum puteam, o expozitie. Noii idoli ai Realismului Socialist nu ma stanjeneau peste masura. In programul meu, piese majore precum Naiada sau nudul lui Sarah figurau in linia intai, contrar disciplinei impuse..." Intr-o zi, cineva batu la usa garajului-atelier: un domn bine imbracat, distins, de vreo saizeci de ani, care se recomanda "Alexandru Feliescu". (Este, credem, un nume fals. Dumitru Demu deformeaza voluntar nume care ascund o identitate usor decelabila, precum cel al plasticianului Bovis Cakagea - n.n.). Scopul vizitei lui Feliescu este simplu: individul vine sa-i propuna o afacere de mare anvergura, impusa de "prefacerile revolutionare" ale societatii romanesti, anume confectionarea de busturi. S-a terminat, zice Feliescu, s-a zis cu crearea de frumuseti de marmura, dupa moda greceasca, gata cu nudurile si cu sculpturile sofisticate ale modernistilor. Societatea, pe calea transformarii socialiste, nu se poate sa nu-si onoreze eroii! "Viitorul, domnule Demu, apartine bustului, numai bustului - dar nu oricarui bust. Numai celui al stapanului, al sefului, bustului conducatorului! Ne-am putea imagina o clipa doar socialismul fara conducator, fara stapan, fara sefi sau - lucru absolut de neinchipuit - fara eroi? Vezi dumneata, cu asta trebuie inceput! Bustul lui Karl Marx mai intai, apoi cel al Conducatorului mondial, Stalin; apoi al lui Lenin, fara sa-l uitam pe cel al sefului partidului... Intelegi? Busturi, busturile lor, busturi de toate dimensiunile, in marime nturala, mici, de dimensiuni eroice... In sfarsit, de toate dimensiunile!" Cum, cine le va cumpara?! Dl Feliescu ii facu sculptorului o socoteala simpla: 18 ministere, cu 3955 birouri, plus 60 de tribunale avand 3015 birouri si sali de judecata, plus 112 regimente, 20 de divizii, 5 corpuri de armata, cu vreo 2850 de birouri, plus 16899 de incaperi in scoli, plus... plus... Foarte bine informat, vizitatorul continua, ca sa inlature orice reticenta a artistului: la un total de 125.334 de localuri, 125334 de Karl Marcsi, de toate culorile si marimile, de bronz sau de ghips, dominand fetele anodine ale functionarilor, soldatilor, justitiabililor, profesorilor, studentilor, elevilor... "Iar dumneata, domnule Demu, ai sa fii bogat!" La obiectia sculptorului ca nu face arta figurativa, ca nu este comunist, ca a face busturi inseamna un angajament politic iar el refuza incadrarea politica, Feliescu ii replica, dur, ca viata este facuta din compasiuni. Nu vrea el, gaseste pe altcineva! Cum fratele Nick plecase clandestin din tara, parintii erau batrani si bolnavi, iar el era singurul care aducea un ban in casa, artistul se vede obligat sa accepte. Finalmente, marea afacere cade. Busturile nu se mai vand, Feliescu se eclipseaza si cand, din intamplare, Demu da peste el, individul ii explica de ce, desi autorul lor le vede peste tot, nu i se mai cumpara: "Cum, nu stii? Intre noi, prieteneste, dar n-ai auzit din gura mea - si continua cu voce scazuta - se importa din Uniunea Sovietica! Noi le dam grau si petrol iar ei ne dau in schimb busturi... Vagoane de busturi, trenuri de busturi..." La observatia artistului ca artefactele seamana teribil cu ale lui, Feliescu ii raspunde ca legea drepturilor de autor a fost abrogata ca reactionara. "Ti-au luat modelul? E mai bine sa-ti tii gura, crede-ma!"Statui daramate, istorie stearsa cu senilele
Intr-o zi, sculptorul, asezat pe o banca de langa Muzeul Antipa, numara numele lui Stalin intr-un exemplar din "Scanteia": in cele opt pagini, de o suta patruzeci de ori! A doua zi, tot in ziarul central al partidului, Demu dadu peste acest anunt: "Expresia dragostei poporului roman fata de personalitatea ilustrului conducator al socialismului victorios, maresalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pasnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezenta unui mare monument ridicat in onoarea sa in centrul Capitalei. Dornice sa implineasca aceasta urgenta necesitate culturala, Comitetul pentru Arta si Comitetul de Partid al Capitalei au hotarat sa instituie un concurs. Artistii au datoria patriotica de a se inscrie. Numai arta si talentul unui artist intr-adevar creator vor putea desemna castigatorul!" "Sa ma inscriu? Ideea de a lasa totul balta si de a fugi in Occident ma bantuia. Totusi aceasta iluzie draga era inlaturata de imaginea parintilor si a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tarziu, mult mai tarziu. Acum trebuia sa traiesc, sa-mi castig painea - si pe a celorlalti. Concursul? De multe ori ma intrebasem daca n-ar fi trebuit sa-mi schimb meseria. Ca sa fac ce? si daca ma apucam serios sa-i combat pe comunisti? Radio Londra si Vocea Americii incitau zilnic oamenii la rezistenta, chiar la revolta. In munti se aflau grupuri de partizani care, cu arma in mana, duceau o lupta indarjita si inegala cu soldatii regimului. Cativa dintre prieteni luasera deja drumul acesta; altii ma indemnau sa-l iau si eu si sa ma intorc acasa numai dupa viitoarea debarcare anglo-americana, prima faza a razboiului occidentalo-rus... Pretutindeni erau "informati" care il mutau din toamna la primavara si din primavara la toamna, si asta de cativa ani buni. Nu, nu era posibil. Mai intai fiindca soarta alor mei era in joc. Insemna sa tradez munca grea a mamei, sperantele secrete ale fratelui, sa-i grabesc tatalui moartea. Insemna, apoi, sa dau o anumita cautiune politicii... O politica ce nu-mi spunea nimic. Eram sculptor. Sa ma perfectionez in arta mea, asta mi-era lupta. Atunci de ce sa nu-mi incerc norocul la concurs? Eram convins ca pot face monumentul, ca as putea, adica, sa fabric acel colos grandios si "care sa vorbeasca" cerut de ziar". In aceeasi zi, artistul a asistat la demolarea statuii primului rege al Romaniei: "O armata de muncitori trebaluia in jurul statuii ecvestre a lui Carol I, capodopera a celebrului sculptor iugoslav Ivan Mestrovici. Pieptul puternicului cal de bronz fusese inchingat. Un lant lung si gros il lega de un tanc greu al armatei care tragea cu disperare sa-l rastoarne. Zgaltaiturile repetate biruira in sfarsit statuia. Picioarele metalice se indoira si statuia se zdrobi de pavaj. Dupa care tancul o tari intr-un zgomot de pietre smulse si un puternic scrasnet de metal tarat pe asfalt (...) Imi imaginam acelasi lucru intamplandu-i-se lui Bartolomeo Colleoni, capodopera lui Verrochio de la Venetia, sau statuii lui Gatamelata de Donatello, ori reprezentarii ecvestre a generalului Alvear, iesita de sub dalta lui Bourdelle... Sa darami o statuie inseamna un mod de a sterge trecutul". Aceeasi soarta a avut si grupul monumental al regelui Ferdinand din apropierea pietii Victoriei. "Tancurile generalului-primar (este vorba de Constantin Doncea, fost fugar in URSS, fost luptator comunist in Spania. "A coordonat in calitate de candidat campania de alegeri, cu toate violentele, abuzurile, crimele comise in beneficiul lui de bandele de suporteri", arata Doina Jela in "Lexiconul negru" - n.n.), victorios fara lupta in razboiul de o zi impotriva statuilor n-au facut decat sa-i asmuta pe vandali pretutindeni in tara. Peste tot se ucideau cu securea, cu tarnacopul, cu senilele tancurilor statuile lipsite de aparare si mai ales de aparatori. O febra a profanarii sufla peste tara. Daramara statuia lui Pake Protopopescu, ilustrul edil de odinioara al Capitalei, care-i facuse orasului aceleasi servicii ca baronul Haussman Parisului; aruncara in aer statuile lui Ion Bratianu si Take Ionescu, mari oameni politici... Scoasera din Piata Victoriei frumoasa statuie a profesorilor, opera a sculptorului Medrea... Fura distruse statui si in zeci de alte localitati".Consilierul sovietic da votul decisiv
Dumitru Demu a fost inscris ultimul pe lista artistilor ale caror machete au fost admise in vederea prezentarii in fata juriului. "Un asemenea monument, tovarase Demu, nu e o simpla statuie. E vorba de o creatie cu multiple repercusiuni politice, un lucru iesit din comun  (...) Exigentele politice, crede-ma, depasesc cu mult aspectele pur formale ale unei asemenea statui. Oricum, te-am invitat ca sa te anunt ca, printre zecile de concurenti care au depus machete au fost alesi zece. Dumneata esti pe lista. Iat-o! "Uite-i, imi spusei, pe faimosii zece. Constant Baraki, Bovis Cakagea, Anufrey Michel, Maritza Petresco, Jean Jelesko, Max Foulman, ia te uita, ia te uita, Doro Fazer, Lala Toubouf, Andre Svoboda si ultimul, al zecelea, eu, Dumitru Demu! Admis la concurs!" (Am transcris numele asa cum apar in original. Identitatea reala a unora dintre concurenti poate fi usor ghicita - n.n.) "Aveam douazeci si opt de ani. Prezenta mea, chiar si la coada listei, reprezenta prin ea insasi o apreciere. Dar cate probleme aveau sa apara... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite inca unul care abandoneaza, care pactizeaza cu regimul. Vrea sa-l imortalizeze pe calaul a milioane de nevinovati... Ii uita pe cei 350.000 de romani morti pe frontul antibolsevic... zecile de mii de victime ale muncii fortate pe santierele canalului mortii, canalul Dunare-Marea Neagra... zeci de mii de ucisi in anchetele Securitatii... Nu! Nu uitam nimic! Dar eram artist si trebuia sa ma realizez si chiar poate mai putin sa ma realizez decat sa-i salvez pe ai mei. Adevaratul meu dosar eu singur il cunosteam bine.... Mai bine decat "rezistentii" de la cafeneaua din colt". Asteptand rezultatul concursului, plasticianul se puse sa studieze personajul: sobru, mare fumator, cu alura voit militara dar nu chiar atat de impunator din punct de vedere fizic. "Cel mai adesea dur si impenetrabil, era de fapt firav, mic de statura. Din marele si majestuosul Ghelovani care-l interpreta pe Stalin pe ecran, in secventele din "Batalia pentru Berlin", puteai sa faci doi daca nu chiar trei Stalini in marime naturala. Era reprezentat monolitic, impietrit, sever. N-ar fi putut sa surada? Fireste, nu cu surasul sosiei sale cinematografice, amintitul Ghelovani, ci intr-un chip omeneste mai direct. Un suras care, dupa parerea mea, ar fi trebuit sa fie al celui care cantareste. (...) Caci Stalin era un mare cantaritor de oameni si chiar de suflete, as indrazni sa zic. Unii spuneau ca ucisese si harazise mortii cu dispret milioane de nevinovati. Cu dispret daca nu chiar cu o anumita placere (...) In orice caz, trebuia ca Stalin al meu sa nu semene cu fratii sai iesiti din sculptura artistilor sovietici si voiam sa aiba surasul pe buze. Un anumit suras!"
...S-au scurs aproape doi ani pana cand sculptorul Demu a fost anuntat, la Comitetul de Stat pentru Arta, ca a castigat concursul (23 martie 1950). Macheta altui concurent, Doro Fazer (?) a fost aleasa pentru statuia de la Brasov, rebotezat de curand Orasul Stalin. Lucrurile s-au petrecut astfel: "Comitetul Central inca nu se hotarase. Intr-adevar, autorul necunoscut al machetei numarul sapte fiind eu, Demu, un neangajat, un artist necunoscut, cu legaturi familiale indoielnice, fara prestigiu artistic, cu dosar urat, cu prietenii discutabile, artist de formatie idealista si pe de-a-ntregul lipsit de nivel ideologic, decizia era dificila. Prepusii Comitetului Central, cu tovarasul Togoila (Tuguila? - n.n.) in frunte stateau, pentru cine stie a cata oara - in fata machetelor aliniate in sala de expozitii inchisa din Palatul Regal cand hazardul a venit si el sa voteze. Un vot care nu putea fi decat cel mai decisiv dintre voturile din Romania pe atunci ocupata de rusi. A fost vizita cu totul intamplatoare a pictorului Grigorenko, consilierul sovietic al Comitetului pentru Arta. De indata ce deschise usa salii, privirile consilierului pictor cazura pe macheta numarul sapte. Surase si zise: - Aceea e frumoasa... Nu trebuia mai mult".

A fost demolata in cateva ceasuri

Lozinci comuniste, naravuri fanariote
Chiar si asa luptele din culise au intarziat mult data punerii in opera a proiectului. Confratii mai varstnici i-au pus tanarului piedici peste piedici, "confiscandu-i" pe specialistii care ar fi putut sa-l ajute la realizarea lucrarii in ghips. La 31 martie 1950, prim-secretarul Comitetului de Partid al Capitalei, Gheorghe Stoica, l-a chemat la el; acolo a aflat ca monumentul, in marime reala, trebuia sa fie gata pana in seara zilei de 30 aprilie! Intre timp, directorul "Slad" de la Comitetul pentru Arta i-a pus in vedere sa nu cumva sa uite de suras. I-a transmis chiar spusele lui Leonte Rautu, idelogul Comitetului Central: "Trec si mi-e foame, ridic ochii, vad statuia, mi-a trecut foamea! ... Trec si mi-e sete... ridic privirea, vad statuia, nu-mi mai e sete" sau "Mi-e sufletul plin de amaraciune, trec, ridic privirea, il vad pe Stalin pe soclu, rad si rad!" Cum Slad vorbea mizerabil romaneste, Demu si Ovidiu Maitec, si el de fata, au izbucnit in ras. Piscat, directorul general le-a spus: sigur, statuia nu trebuie sa rada fara motiv, cum faceti voi, tovarasi!


Intr-o dimineata, Demu fu intampinat, la santier, de insusi "tovarasul Togoila, seful Sectiei de Arta din Comitetul Central: era chemat la "tovarasa Ana Pauker"! Portretul acesteia, lapidar, este definitoriu pentru "Passionaria" romana, "Ochiul lui Stalin" in Comitetul Central de la Bucuresti: "Femeia ministru avea parul pieptanat intr-un mod foarte barbatesc, trasaturile sale dure, aspre, ii dadeau o fata de peste, ochii ii erau stralucitori si cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de indata ce voia sa zambeasca". Ana Pauker il chemase sa-l felicite, vazuse macheta si-i placuse. I-a comunicat ca ceruse sa fie pusa statuia chiar in fata Ministerului de Externe dar, "tovarasii de la propaganda" au sfatuit-o altfel: monumentul trebuia amplasat intr-un spatiu propice marilor parazi de intai mai, douazeci si trei august, sapte noiembrie... L-a intrebat daca fusese vreodata acolo. Cum artistul nu intelegea, inaltul demnitar i-a explicat ca acolo insemna la Moscova! Raspunsul negativ a fost urmat de o calatorie in URSS. Pana atunci, Demu avea sa afle de ce trebuise sa intaleze versiunea in ghips a Tatucului: defilarea oamenilor muncii de 1 Mai avea sa fie privita de Genialul Conducator de pe soclul sau de la intrarea in parcul omonim, rebotezat din "Herastrau"... Printre invitati, civili si militari cu decoratii, ma regasii mirat in randul intai intr-una dintre tribunele "oficiale". Da, eram chiar eu, invitatul de onoare... Eu, cel alungat din armata normala si inscris cu forta in detasamentele de munca obligatorie, ca nedemn de a-si servi patria, eu, reactionarul cu un frate care fugise de socialismul ce se nastea, eu, dusmanul poporului, aveam sa primesc acum defilarea lor; comunistii din marile uzine aveau sa ma salute in tribuna... pe mine, tovarasul sculptor care facusem monumentul (...) in sfarsit veni momentul ca marii sefi sa se instaleze in randul intai al tribunei. Dictatorul Gheorghiu-Dej, urmat de ministrul de Finante Vasile Luca, un fost potentat sovietic din Cernauti, capitala Bucovinei anexate de rusi, de vicepresedintele consiliului, basarabeanul de origine evreiasca Kisinevski si de inseparabilul sau ministru al Afacerilor Straine Ana Pauker". Dupa cateva luni, ministrul adjunct de la Cultura care aprobase suma ceruta de artist ca onorariu plus cheltuieli de turnare in bronz, il lua pe acesta cu masina si, in parc, departe de urechi indiscrete, il intreba de la obraz cat ii cedeaza din suma. Cum sculptorul nu intelegea ce vrea ministrul, acesta se infurie, il face idiot si pleaca in tromba. "Il privii plecand in timp ce o brusca revelatie ma ilumina: asadar Baraki si Bovis Cakagea... Ochii mi se ridicara involuntar ca pentru a cauta ceva sub pleoapele de ghips ale lui Stalin. si cand te gandesti ca astia pretind ca te-au luat drept model, ii spusei cu voce scazuta". Urmarea: suma cuvenita ca drepturi de autor a fost redusa cu 90%.Din Empireu in groapa cu lei
In ciuda directivelor care interziceau primirea in Uniunea Artistilor Plastici a celor cu rude apropiate plecate in strainatate, Dumitru Demu nu numai ca a fost primit ci admis chiar in biroul executiv! si inca dupa patru refuzuri succesive de a se inscrie in partid! Intre timp o macheta a statuii fusese trimisa la Kremlin unde "propriul sau model a admirat-o de la inaltimea tronului sau". De asemeni isi facu aparitia si versiunea definitiva, in bronz: "Cand putui, in sfarsit, sa contemplu pe al doilea Stalin, intelesei ca, efectiv, avea ce trebuie ca sa devina o imagine-simbol a supunerii popoarelor lumii. O admirai, e drept si asta (trebuie s-o spun) fara prea multa modestie. Nu aveam dreptate? Dupa cativa ani, fusei "copiat" cand Stalin, Stalin "al meu", un personaj cu aceeasi silueta, aceeasi atitudine, se reincarna in bronzul lui Mao, pentru a difuza imaginea acestuia pe continentul chinez. O sosie a statuii mele nu smulge si astazi admiratia a opt sute de milioane de chinezi?" Cum sculptorului ii placea sa se plimbe seara prin preajma statuii, intr-una din acele seri artistul fu acostat de doi indivizi care-l batura crunt, pana la lesin, lasandu-i in buzunar un bilet: "N-a fost decat un inceput. Data viitoare o sa fie si mai bine. Ultima data o sa te spanzuram de mana lui Stalin pe care l-ai facut sa zambeasca pentru ca sa-ti bati joc mai bine de ai tai!" (...) Intr-un anumit fel trebuia sa le fiu recunoscator agresorilor. Ei sfasiasera ultimul val care-mi ascundea ochilor propriile mele rani. Dar dincolo de indoieli exista o voce interioara, si ea regasita in sfarsit, care parea ca-mi spune: "fii calm, mai rabda. Adevaratul tau vis e pentru mai tarziu si in alta parte!" Totul parea normal pana in ziua cand artistul fu desemnat sa faca parte din delegatia romana la Festivalul International al Tineretului de la Berlin. Participarea ii fuse anulata in ultima clipa, sub un pretext ridicol: era nevoie de el ca sa intampine la aeroport un grup de muzicieni straini! In realitate ascunsese recenta fuga a fratelui sau cel mai mic si fusese denuntat de "Max Foulmann", caruia ii facuse cu ani in urma un mare bine. si care afirmase, in nota informativa si ca, odata ajuns la Berlin, Demu avea sa fuga in Germania Occidentala. Apoi surveni moartea lui Stalin, la 5 martie 1953. Regimul ramase in Romania tot stalinist, ceea ce-i atrase din partea graficianului Kakar eticheta de trambita a formalistilor iar din partea sculptorului Vaida Feze, fost voluntar in Spania, abonat la comenzi de statui conforme cu moda sovietica epitete precum oportunist, conformist fals talent lipsit de nivel ideologic... Evenimentele se precipitara. Destalinizarii hruscioviste din URSS i-a corespuns in Romania dictatorului Dej o pseudodestalinizare, mai degraba o derusificare. Tot ce se facuse impotriva poporului roman se facuse la ordinul lui Stalin sau al clicii acestuia; cel mai mare vinovat era cultul personalitatii. "Marele erou devenise, pentru cei mai vajnici apologeti din ajun, un mare vinovat (...) Da, tovarase Demu, da, ma adresez dumitale, care ai umplut tara cu busturile lui, care i-ai exaltat falsa glorie, falsul geniu, prin aceasta monstruoasa statuie, exagerat de mare, de inalta..." Printr-un miraculos concurs de imprejurari, Traian Demu reusise sa iasa clandestin din tara. In Romania ramasesera sculptorul si mama sa. (Tatal murise intre timp). Autorul lui Stalin, laudat altadata, deveni oaia neagra a oficialilor artei. Ordinul Muncii clasa intai ajunsese pecetea stalinismului. Nu mai primi nici o comanda. Ajunsese sa vanda din casa la talcioc. Intr-o zi, o activista, fosta colega de facultate, il anunta ca "la varful partidului" se hotarase demolarea statuii. Furios, sculptorul ii raspunse ca va protesta in calitate de autor. Femeia il preveni ca poate pati ce e mai rau. Dupa o saptamana, artistul fu chemat sa arate sudurile statuii: patru tancuri si douasprezece buldozere trebuia sa elibereze locul in cateva ceasuri. "Esti prost, tovarase Demu - (ii spuse fantoma lui Stalin). Cand atacam cu tovarasii mei diligenta in Caucaz ca sa dau bani partidului, eram mai indraznet. Tu nu-i cunosti... Eu da, s-au format la flacara mea, au toti acelasi suflet, creat de mine, cu buna stiinta. Sunt lasi, crede-ma, foarte lasi! Nu se ridica decat in fata celui mai tare! Da in ei! Du-te maine si depune cerere de plecare in Grecia!"

***
Dumitru Demu nu s-a stabilit in Grecia ci in Venezuela unde multe piete ale oraselor sunt decorate cu creatiile sale monumentale. La 3 aprilie 1964 a semnat declaratia-tip ca se obliga sa nu spuna nimic despre ce a putut vedea sau auzi in legatura cu autoritatile din Romania. Ultimul lucru pe care i l-au cerut "autoritatile" inainte de a-i aproba plecarea au fost decoratiile. In primul rand, cea decernata pentru statuia lui Stalin.


SURSA

Alexandru Mihalcea, ''Surâsul'' lui Stalin , ruşinea şi blestemul istoriei, ''România liberă'', Bucureşti, 4 septembrie 2008, http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/surasul-lui-stalin-rusinea-si-blestemul-istoriei-133582.html


Citeşte mai mult... 0

Anunţăm, în premieră absolută în presa de limbă română de dincoace şi de dincolo de Prut, apariţia primului dicţionar istroromân-italian, semnat de profesorul Antonio Dianich, el însuşi istroromân. Intitulat „Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani”, dicţionarul a văzut lumina tiparului, în ianuarie 2011, la editura italiană „Edizioni ETS” prin generoasa contribuţie a Departamentului de Lingvistică „Tristano Bolelli” al Universităţii din Pisa.

 

Cunoşteam, încă din toamna anului 2008, din corespondenţa cu profesorul Antonio Dianich, că dumnealui lucrează, de ani de zile, asupra acestui dicţionar al limbii vorbite altădată în localitatea istriotă Bărşcina. Prilejul cu care ne-am cunoscut la distanţă ne-a fost oferit de o iniţiativă pe care am lansat-o, la 17 aprilie 2008, în calitate de membru al Subcomisiei APCE pentru Minorităţi, împreună cu alţi 33 de deputaţi din 20 de state membre ale Consiliului Europei. Era vorba atunci de proiectul de Rezoluţie privind situaţia culturală dificilă a minorităţii istroromâne deosebit de ameninţate, proiect înregistrat oficial la 21 aprilie şi difuzat, în limbile engleză şi franceză (La situation culturelle difficile de la minorité istro-roumaine particulièrement menacée/Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened), ca document al Consiliului Europei cu numărul Doc. 11595.

Prin amabilitatea autorului, valoroasa apariţie bibliografică şi lexicografică ne-a sosit zilele acestea la Chişinău, fapt pentru care nu numai că îi suntem deosebit de recunoscători, dar ne şi vedem obligaţi să o prezentăm deîndată, fie şi scurt, publicului nostru cititor.

Vom începe prin a arăta că dicţionarul domnului Dianich are o dedicaţie. Merită să o reproducem, întrucât aceasta, spre deosebire de toate comentariile şi explicaţiile făcute în italiană, este formulată în dialect istroromân: „Cesta libru fuost-a piseit za uspomena de mea måie Miţa lu Petărhuli, de me ceåce Buojo lu Şceavina, şi de tuoţ briiåni cårli scu restriţ pre tuota luma”, adică „Această carte a fost scrisă în amintirea mamei mele Miţa a lui Petărhuli, a tatălui meu Buojo lui Şceavina, şi a tuturor brienenilor care sunt risipiţi în toată lumea”.

Dicţionarul cuprinde doar material lexical colectat de-a lungul anilor, printr-un efort susţinut şi exemplar, de la vorbitorii dialectului istroromân care au mai supravieţuit în comuna în care autorul a copilărit sau, mai ales, de la consătenii săi plecaţi în diasporă, în special la New York, unde există o comunitate de câteva sute de istroromâni, fapt reflectat în chiar titlul lucrării: „Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani” („Vlåşchi ce s-a ganeit în Bărşcina”, adică „Româna ce s-a vorbit în Bărşcina”).

În cele 233 (XXXIV plus 199) de pagini ale sale, lucrarea inserează, pe lângă Vocabularul propriu-zis, şi o Culegere de texte în dialect istroromân: o Prefaţă a profesorului Roberto Ajello; Consideraţii generale; o amplă Introducere care include, la rândul său, o prezentare istorico-geografică şi cultural-spirituală a istroromânilor, a dialectului vorbit de ei, o listă de informatori, tabele cu un număr de 7 verbe conjugate (a vrea (vrea), a avea (vea), a fi (fi), a usca (uscå), a şti (şti), a mânca (muncå), a merge (meare)); un Tabel sinoptic al toponimelor istroromâne cu echivalentele lor italiene şi croate; o Listă a numelor de familii (case) şi a agrotoponimelor care figurează în lucrare. Textele istroromâne şi traducerile lor în italiană sunt grupate astfel: Istorie, Viaţa la ţară, Descântece şi vrăji, Ritmuri şi cântări, Proverbe şi zicători, Anecdote.

Pentru redarea cuvintelor şi textelor în dialectul istroromân, autorul foloseşte un sistem grafic propriu, inspirat din scrierea italiană şi croată, dar şi din alfabetul IPA (International Phonetic Association), ceea ce, la prima vedere, face textul istroromân poate mai greu de recunoscut de către persoanele obişnuite cu scrierea românească.

O informaţie de utilitate. Pentru cei interesaţi să intre în posesia valoroasei lucrări, vom preciza că dicţionarul poate fi livrat prin poştă, la preţul de 20 €. Editura primeşte comenzile în acest sens pe adresa electronică Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza sau la numerele de telefon (+39) 050-29544-503868 şi de fax (+39) 050-20158.

Să revenim însă la prezentarea propriu-zisă a acestui instrument lexicografic unic în felul său. „Dicţionarul se doreşte a fi o arhivă sau un depozitar al limbii aşa cum se vorbea ea înainte de ocupaţia croată şi înaintea plecării în diasporă, cu certitudine nu în iluzia că limba ar putea supravieţui la faţa locului, ci în speranţa că va putea rămâne o mărturie a existenţei ei”, spune profesorul Dianich în Introducerea sa. Autorul mai arată, de asemenea: „Acest dicţionar se vrea a fi însă, mai presus de orice, un omagiu adus populaţiei istroromâne, curajului şi tenacităţii cu care şi-a conservat limba de-a lungul secolelor până la limita oricărei posibilităţi omeneşti şi care astăzi, risipită în lume, asistă neputincioasă la agonia ei.”

Dicţionarul istroromân-italian elaborat de profesorul Dianich şi publicat acum la Pisa are, fără exagerare, o importanţă inestimabilă pentru lexicografia şi dialectologia română. Această monumentală lucrare ştiinţifică şi instrument practic este rodul efortului unui singur om, efort pe care ar fi trebuit să-l depună instituţii ştiinţifice întregi.


SURSA

Vlad Cubreacov, Elegie pentru istroromâni la apariţia primului dicţionar istroromân-italian, ''Flux'', Chişinău, 18 martie 2011

Citeşte mai mult... 0

1. EVENIMENTU EXTRAORDINAR CU ARTIŞŢĂ EXTRAORDINARI!Enache Caragiale Leonida

Sãmbãtã, pi 03 di Brumar, 2001, EVENIMENTU EXTRAORDINAR cu ARTIŞTĂ EXTRAORDINARI!
Scopia, la Teatrul-a naţionalităţlor “fu djucată“ piesa “Lali Nida s-ampuliseaşti cu strănghil’i” şi trădusã pi armãneaşti di actorlu şi rejiser Toma Enache di Bucureşti.
Echipa n’icã (Toma Enache – “Nida“, Aurica Piha – “Kira, nicuchira alui” şi Irina Paris – “huzmicheara“) u feaţiră publica, prota s-ciuduseascã, deapoaia s-hãrseascã şi dip tu soni egzaltatã sã ntreabã: cum?, ţi s-aştipta pãn tora?, va-s poatã iara?, va-s aibã nica?… ş-bãtea pãln’ili, nu dãnãsea niti cãndu reflectoarili s-asteasirã. Ma “biss“ nu-avu (ca nu putea s-aibã)! Vidzui ocl’i lãcãrmats di harauã, vidzui oamin’i (armãn’i) emotionaţ păn ti ciudii ma tut unã oarã pãnã actorl’i “djuca” pi stenã, ”contacta” cu el’i canda di totna şi di-aradã suntu la teatru pi armãneaşti.
Vidzum un mari talentu di artistu (Toma Enache) cu mãsturlãchi s-ti treacã dit un chiro tu altu şi s-tã si parã ca oara tutã eştă “aclo”, cu sensu şi puteari ti lişoară şi trãoarã transformari şi unã limbã curat armãneascã“ ca di un chiro“, canda cu an’i di dzãli cafi dzuã djoacã pi armãneaşti. (Avdzãi un di nigã mini cari nu paraputea s-aravdã cum comenta: “canda avdu auşlu a meu cum zburaşti cu dadã-mea…“).
Ş-cara s-nu hibã ti ciudii tu ti rolã l-vidzum Toma, nã ciudusim tut cari li şteam di ma ninti Irina Paris şi Aurica Piha (pãnã tora maş jurnalisti la Redactsia armãneascã di la Radio Romãnia Internaţional) di Bucureşti. Cu siguranţa cu cari călcarã pi stena di teatru shi lishureatsa cu cari “djucarã” prezentarã un nãu talentu.
Aurica Piha djuca pi sţenă ca dzãnã n-cor, tãsea pi-n casã canda cafi dzuã sã scoalã şi s-bagã tu stran’ili armãneşti. Rolja u-adusi cu mari siguranţă di actor profesional (ti ciudii!) şi tuţ noi nă dusi tu eta cãndu “buna nicuchirã armãnã“ avea maşi dulti zboarã ti nicuchirlu a l’ei. “Aşi soare, aşi soare…“ li avdzãi s-diftursea ahãnti ori dupu spectaclu di armãnili moderni di azã.
Şi s-nu fac alatusi, sã spun ca nu-u aduc aminti tu soni ca nu eara ahãt bunã ma ti-atea că rol’ia l’i-eara ma n’ică: Irina Paris!
Dumidzalim, ţi transformari! Irina mulaca, cu dulţi zbor, intră pi sţenă cu poala mplinã di leamni ma din gurã scutea foc ş-pirã. Mãtina ca cãcifoarticã (ca cum ş-l’i-undzeaşti-a unãl’ei huzmichearã) şi-l’i deadi nauã tonalitati şi dinamicã-a spectaclului (“pam-pam! pam – pam!“)
Ş-tu dipisitã: “S-bãneadzã Armãnamea!“
S-BANEADZĂ ACTORL’I CARI LU ANYEARĂ TEATRUL ARMÂNESCU!

Cu mari tin’ii şi vreari frãteascã! Santa Djica – Scopjie

 

2. Un spectacol – eveniment, în aromână

2002 – un centenar şi jumătate de la naşterea lui I.L. Caragiale, în acelaşi timp 90 de ani de la moartea dramaturgului. Intr-o seară de iulie, vechea şi de memorie stradă a Lipscanilor trăia sub felinare freamătul din adânc al aromânilor, care soseau la sala Rapsodia Română pentru un spectacol de teatru în limba lor: ”Lali Nida s-ampuliseaşti cu strânghil’ii”, “Conu’ Leonida fată cu reacţiunea” de I.L. Caragiale, piesă transpusă în aromână de scriitorul şi regizorul Toma Enache, căruia de asemenea îi aparţin regia artistică şi rolul titular. Transpunerea, de excepţie, inspirată, suplă, este făcută într-o deplină conştiinţă bilingvă, nealterând fidelitatea faţă de limba literară şi păstrând totodată prin expresiile idiomatice şi exprimările specifice, savoarea atât de proprie aromânei.
Toma Enache lucrează binenţeles tot cu comicul (gradat pe ironie şi umor) îndeosebi comicul caracteriologic şi de situaţie: chiar la momentele de spaimă ale eroilor, în nota râsului caragelian, grotescul emană duioşie. Lali Nida este un naiv, cu o excelentă părere despre sine în faţa consoartei, mai ales cănd îi explică actul poliţiei. Contrazis de realitate, se reechilibrează repede, neândurând penibilul. Cu o intuiţie familială desăvărşită, Toma Enache restituie discreţia caragialescă, creează portretul unui soţ poruncitor şi tandru, convins de calităţile sale spirituale, morale, care urmăreşte cu indulgenţă dar afectiv, stângăciile soţiei, întrutotul supusă lui.
Efimiţa, varianta aromână Chira, interpretată cu talent şi înţelegere ascunsă, fină, de Aurica Piha, respiră prin gândurile şi gesturile bărbatului ei. Când i se iveşte personalitatea şi vrea să-şi clarifice nişte idei în raport cu discursul lui Nida, eroina se retuşează urgent într-un comic de tipul ticului verbal: “dip aşi”, “cum dzăţ”, “aşi soare”. Scena de familie este adăugită de prezenţă Saftei, “huzmicheara”, interpretată cu umor, în reala cunoaştere a apariţiei sale în piesă de Irina Paris.
In scenografia Danielei Steriadis, în fluxul muzical ilustrat de Vasile Manta, piesa de I.L. Caragiale este o cortină deschisă la care însăşi genialul dramaturg s-ar simţi bine, în decorul de acasă s-ar simţi.Trebuie amintit că piesa a fost prezentetă cu mare succes pentru publicul aromân la Teatrul Naţiunilor din Skopje (Macedonia), Velingrad (Bulgaria), Mulovişte, Gopeş (Macedonia), Bucureşti, Constanţa, Tulcea, Arad (Romănia).

de Mariana Nuşi Vintilă


SURSE:

Santa Djica, Evenimentu extraordinat cu artişţî extraordinari, Skopje/Macedonia, 03.11.2001, ''Toma Enache'', http://www.tomaenache.ro/spectacole-regizate/aromana/lali-nida-s-apuliseashti-cu-stranghilj

Mariana Nuşi Vintilă, Un specatacol - eveniment, în aromână, Bucureşti, 07.2002, ''Toma Enache'',http://www.tomaenache.ro/spectacole-regizate/aromana/lali-nida-s-apuliseashti-cu-stranghilj




Citeşte mai mult... 0

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required