Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » DOCUMENTE » Displaying items by tag: 1996
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
Displaying items by tag: 1996

În 1899, scriitorul Petru Vulcan publica în ’’Revista Pindul’’ piesa de teatru Furlji (Hoţii). Subtitlul piesei, care a apărut în şapte numere ale revistei lunare din Bucureşti, este Dramă armănească tu trei acti. Piesa publicată cuprinde doar cele XI scene ale actului I şi scena I din actul II, subiectul fiind reluat în romanul Armâna.


Ea a fost republicată ca Addendum la romanul Armâna de editura Cartea Aromână din New York în anul 1996. În ’’Notă di la Editor’’ se constată trei chestiuni: iniţial personajul feminin Nusha se numea Nushca, la sfârşitul părţilor publicate notează data scrieirii care coincide cu numărul revistei şi se observă că a textul a fost scris în grabă. Pornind de la aceste chestiuni, editorul conchide că scria fiecare episod în luna în care îl publica şi a terminat redactarea când revista şi-a încetat apariţia la numărul 10-11.


Editorul a înlocuit în textul republicat următoarele cuvinte româneşti cu cuvinte aromâneşti : macedo-român/armăn; sticlă/shishi; pun/bag; acum/tora; plictist/bizirsit; rog/pălăcărsescu; plec/fug; hiară/zulapi;arăt/aspun; deal/dzeană; răstornu/tornu, arucutescu.


Acţiunea piesei are loc în jurul anului 1880, în localitatea Târnovo din provincia otomană Macedonia.


Personajele piesei sunt: Chendra (Andrei), fărşerot de 40 de ani; Tegu, fiul său de 20 de ani; Lala, grămostean filogrec de 50 de ani; Bia, soţia sa de 40 de ani; Nusha, fiica lor de 18 ani; Hristu şi Pitrachi, nepoţi ai lui Lala de 19 ani; Tuli, Shcreta şi Gushu, tovarăşi ai lui Tegu; Sima, cioban de 50 de ani; popor aromân: fărşeroţi, grămusteani, albanezi, femei, tinere, tineri.


Actul I se petrece în casa lui Lala, la care vine Chendra să-i peţească fata pentru fiul său. Tegu îi scrisese tatălui o scrisoare în aromână în care îl anunţa că terminase cursurile şi că urma să vină ca dascăl în satul natal. Tegu îi dezvăluia tatălui vechea lui dragoste pentru Nusha şi-i cerea să o peţească la tatăl acesteia. Încă înainte ca Chendra să-şi prezinte motivul venirii sale, Lala se dezice de originea sa aromână, considerându-se grec. Chendra îşi calcă pe inimă şi-i prezintă lui Lala cererea în căsătorie, dar la refuzul categoric acestuia, îl avertizează că sentimentele sale antiaromâne nu vor rămâne fără consecinţe.

Ca urmare, Lala îl cheamă pe fărşerotul Sima, baciul ciobanilor săi, care făcuse armata în Serbia şi fusese şi căpitan de antarţi (paramilitari naţionalişti greci). Deşi se consideră aromân, acesta acceptă să-l apere pe Lala împotriva lui Chendra şi Tegu.

Apoi urmează cearta dintre Lala şi fiica sa, care, deşi urmase şcoala greacă, îi mărturiseşte dragostea pentru locurile natale aromâne şi îşi afirmă identitatea aromână moştenită de la mama sa.

În dispută intervine şi soţia lui Lala, care susţine iubirea fetei sale pentru Tegu, pe care-l consideră ’’atsel cama gioni shi cama mushat ficior din hoara-a noastră’’ (cel mai capabil şi cel mai frumos băiat din satul nostru). Furios, Lala pleacă la Sima ca ’’s-vă ndreg shi dzinirli shi cuscrul a vostru’’ (să vă aranjez şi ginerele şi cuscrul vostru).

Rămase singure, mama îi promite fiicei că va interveni şi ’’tuti pi chefea ta va si s-facă’’ (toate după dorinţa ta se vor face).

Rămasă singură, Nusha deplânge ideea tatălui că familia lor este una de greci şi-şi jură că va fi doar soţia lui Tegu pentru totdeauna.

Tegu apare pe neaşteptate în faţa Nushei şi cei doi tineri îşi mărturisesc dragostea în această scurtă întâlnire, întreruptă de Lala care intră cu arma în mână. Nusha se aruncă în faţa lui Tegu şi reuşeşte să-i smulgă arma din mână tatălui său. Tegu îşi cheamă tovarăşii pentru a-l duce pe Lala la judecată în pădure, cu aprobarea Nushei.


Scena I din actul II se petrece la stâna lui Lala, având ca personaje pe nepoţii acestuia. Hristu îi povesteşte lui Pitrachi cum îl văzuse pe unchiul lor dându-i galbeni lui Simu, iar acesta îl asigura că ’’mini nu va s-mor pănă tsi nu va născărsescu loclu di fărshirots’’ (eu nu voi muri până nu voi curăţa pământul de fărşeroţi). Apoi, acelaşi Hristu surprinsese plecarea de acasă a lui Lala cu Tegu şi tovarăşii acestuia,precum şi întâlnirea lui Tegu cu Simu, care-l felicita pentru viitoarea căsătorie: ’’S-bănadz s-vă nchirdăsits. Ah, tsi malamă di nveastă va s-ljai!Nushai-i un anghil, bre gione.’’ (Să trăiţi, să vă meargă bine. Ah, ce soţie de aur vei lua!Nusha-i un înger, măi june’’. Cu toate acestea, Pitrachi îi mărturiseşte lui Hristu dragostea lui pentru verişoara Nusha , a cărei voce cântătoare se apropie de stână. Hristu iese din scenă, lăsându-l pe Pitrachi să-i mărturisească Nushei dragostea sa.

Neologismele editurii Cartea aromână din SUA

Sâmbătă, 11 Iunie 2011 13:49

Editura considera că problema neologismelor în aromână este una dificilă,dar cum publicarea cărţilor nu putea aştepta realizarea unui acord pe această temă, instituţia a adoptat propriile reguli. Aceste reguli fuseseră prezentate într-o comunicare la cel de al III lea Congres de Limbă şi Cultură Aromână desfăşurat în localitatea germană Freiburg în 20-23 iulie 1993 şi publicate în ’’Rivista di Litiratură shi Studii Armănj’’, tomul II din octombrie 1994. Această comunicare a fost prezentată pe scurt în introducerea la romanul Armăna de Petru Vulcan, publicat de editură în 1996.

 

<Text în limba franceză

„Sous les bienveillants auspices de S.M.Imp.le Sultan, notre auguste Souverain, et à l'instar des bienfaits et des faveurs qui l'octroie à tous ses fidèles sujets sans distinction, pour le bénéficie de leur culte et de leur nationalité, les Valaques habitant l'Empire ottoman viennent eux aussi de bénéficier – sur leur humble demande soumise aux pieds du Trône – des mêmes droits civils dont jouissent les autres classes de Ses sujets ottomans non musulmans.

Teohar Mihadaş s-a născut la 9 noiembrie 1918 în comuna Turia din Grecia.


Turia este situată într-un grup compact de aşezări aromâneşti din munţii Pindului, la egală distanţă de centrele culturale Grebena şi Aminciu (Meşovo).


T.M. este fiul Vasilenei, născută Cunduiani, şi al păstorului Mitri (Dumitru) Mihadaş.


Şcoala primară o face în comuna natală, iar cele patru clase gimnaziale la liceul din Grebena (1932-1935), instituţii de învăţământ finanţate de statul român.


În 1935 vine în România, unde urmează liceul la ''Timotei Cipariu'' în orăşelul Dumbrăveni, de pe Tîrnava Mare şi îşi ia bacalaureatul la Blaj în 1939. Ajunge în Ardeal întâmplător, ca urmare a birocraţiei de la Ministerul Învăţământului, deşi ar fi dorit să studieze în Bucureşti.


Ca poet a debutat în 1938 la „Universul literar" şi mai publică în „Gândul nostru". În 1941 îi apare prima carte, Ortodoxie păgână, despre care saitul ''Crispedia'' susţine că '' e cartea unui poet trecut prin şcoala lui Blaga, Barbu şi Arghez''i . Îşi ia licenţa în Drept (H. C.) sau la Litere şi filosofie (''Crsipedia'') în capitală, în 1943.


Urmează în acelaşian Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Bacău, participând la campania împotriva Germaniei hitleriste.


După întoarcerea de pe front este numit referent de presă la Departamentul Naţionalităţilor (1944-1945), motiv de acuzaţii ulterioare din partea autorităţilor comuniste.


Revine în Ardeal ca profesor de limbile română şi franceză la Bistriţa (1945-1947), apoi de română şi latină la Năsăud (1947-1948).


Este suspectat pentru activitate de subminare a regimului, arestat şi închis în primăvara lui 1949 la Bistriţa. Eliberat, trece printr-o grea perioadă de „reintegrare socială", încercarea de a-şi relua locul în învăţământ (trei luni, în 1956) fiind sortită eşecului, din cauza revoluţiei anticomuniste din Ungaria şi este din nou suspectat. Va fi nevoit să lucreze ca muncitor sezonier, culegător de fructe de pădure, săpător de fântâni, ajutor de tâmplar, paznic, şef de coloană auto, manipulant de mărfuri, om de serviciu etc., ocupaţii pe care le continuă şi după stabilirea sa la Cluj, în 1961.


Abia în 1964 este primit ca secretar literar la Teatrul Naţional din Cluj, iar din 1970 până în 1973, când se pensionează, va face parte din redacţia revistei „Steaua". După o lungă perioadă de interdicţie a semnăturii, revine în presa literară, colaborând mai ales la presa clujeană: „Steaua" şi „Tribuna". Volumul Elegii din 1975 a câştigat premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj.


După decembrie 1989 intră în primele structuri democratice ale Clujului, rămânând până în ultimele clipe un apărător al democraţiei. Este primit în redacţia revistei „Atlas. Clujul cultural", .şi colaborează la „Clujul liber"şi „Nu".


Locurile în care atrăit vor fi prezente în poeziile sale. Astfel, tumultoasa apă a Bistriţei de lângă Grebena o va evoca în Tărâmul izvoarelor, iar anii de liceu de la Dumbrăveni în Frumoasa risipă, ambele poezii fiind scrise în româneşte.

Tot în româneşte vor apărea vplumele de versuri Ţărâna serilor, Reminescenţe, Trecerea pragurilor, Elegii şi În lumina înserării. Scriitorul aromân Hristu Cândroveanu aprecia că T. M. ocupă ''un loc inconfundabil în lirica românească de după război, bucurîndu-se de preţuirea unanimă a criticii noastre literare'' şi că T. M. este ''cel mai de seamă poet pe care l-a dat lliteraturii române frîntura noastră de neam sud-dunăreană''.


Despre lirica aromână a poetului, acelaşi H. C. consideră că aparţine ''unei spiritualităţi de mistere ancestrale şi de neliniştitoare premoniţiii ce ne-au păstrat fiinţa naţională distinctă''. Aceste poezii, în care autorul ''cîntă şi suferă, plînge şi se bucură'', sunt ''mărturie a unei limbi de prospeţime şi vigoare totodată, revelată în metafore de o mare frumuseţe şi profunzime''. Numai după ''stăruitoare insistenţe'' ale lui H. C. şi Kira Iorgoveanu, T. M. a acceptat să le pună la dispoziţie, ''cu ''atâta zgîrcenie'', şapte din numeroasele sale poeme în aromână pentru antologia publicată de ei: Cale-ambar (Drum bun), Afirnăsiri (Vedenii), Remember, Cîntic di sărmăniţă (Cîntec de leagăn), Cîntic di vreare (Cîntec de dragoste), Măghistra (Măiastra) şi Tu Chipită (Pe culme).


Saitul ''Crispedia'' caracterizează astfel opera poetului: ''Exponent al unei comunităţi străvechi din Munţii Pindului, Mihadaş poartă încrustată în efigia sa nobleţea şi puterea de rezistenţă a strămoşilor săi viforoşi. O lume solemnă şi gravă, ocrotită de zeii locului domină confesiunea poetului, care se simte chemat, ca altădată Orfeu, să oficieze un cult al cuvântului ca pe un ritual cu virtuţi sacerdotale: . O protoistorie fabuloasă, aşezată sub semnul unor zeităţi antice, purtătoare de puritate şi de har, îi populează încă de la debut lirica, aflată în prelungirea lirismului gândirist.''

Volumul Frumoasa risipă are ca temă anii de elev şi student la Dumbrăveni şi Bucureşti, precum şi perioada de profesorat la Bistriţa şi Năsăud, marcată de ofensiva proletcultismului şi a stalinizării. Aceleaşi din urmă aspecte sunt evocate de romanul În colţ lângă fereastră, în care autorul îşi exprimă speranţa ''într-un fel de justiţie divină a istoriei'', conform ''Crispedia''.

Pe muntele Ebal, Steaua câinelui şi Străinul de la miezul nopţii, sunt dedicate perioadei cele mai zbuciumate - detenţia şi trecerea prin închisorile morţii de la Aiud, Canalul Dunăre - Marea Neagră, Mărgineni şi Piteşti, De asemenea, Steaua câinelui este romanul fostului deţinut politic în detenţia mai largă a „lagărului socialist", cu umilinţele la care este supus de politrucii regimului, care îl tratează ca pe un lepros, refuzându-i şi dreptul la muncă. Un episod important pentru istoria literară este relaţia sa cu poetul Constant Tonegaru, implicat fără voia sa în arestarea lui T. M., din cauza faptului că regimul a considerat realitatea poezia de ficţiune Pistolul lui Werther. ''Crispedia'' apreciază că ''Literatura gulagului şi a detenţiei îşi găseşte în memo­rialistica lui Mihadaş o reuşită de excepţie''.


în ceea ce priveşte personalitatea sa, H. C. îl caracteriza ca ''o apariţie insolaită, impunătoare şi pitorească în acelaşi timp, cuceritor prin farmecul volubilităţii lui, afectuos şi prietenos cu toată lumea şi îndeosebi cu tinerii, pe care îi cultivă cu generoziitate''. Acest ultim aspect, editorul îl explica prin faptul că ''tînăr a rămas el însuşi, în ciuda anilor-tăvălug ce au trecut peste sine.'' Amintirile din munţii Pind, revigorate de călătoriile în munţii Apuseni,''îi mai săgetează inima şi acum, adumbrindu-i, cînd şi le împărtăşeşte, ochii cu luciri de oţel, peste care tronează, ca o streaşină de pădure, sprâncenele lui stufoase şi asprite de vreme''.

Astăzi, în Cluj-Napoca, un cenaclu litearar îi poartă numele lui T. M.

 

SURSE:

Hristu Cândroveanu şi Kira iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 421-422.

***, Teohar Mihadaş. ''Crispedia'', http://www.crispedia.ro/Teohar_Mihadas

Ortodoxie păgână, Bucureşti, 1941;

Ţărâna serilor, Bucureşti, 1967;

Tărâmul izvoarelor, Bucureşti, 1968;

Reminiscenţe, Bucureşti, 1969;

Trecerea pragurilor, Bucureşti, 1972;

Elegii, Bucureşti, 1975;

Nimburi, Cluj Napoca, 1977;

Pâinile punerii nainte, Iaşi, 1979;

Frumoasa risipă, Cluj Napoca, 1980;

În lumina înserării, Bucureşti, 1982;

Înstelatele oglinzi, Cluj Napoca, 1984;

Înaltele acele vremi, Cluj Napoca, 1987;

Orfica tăcere, Cluj Napoca, 1988;

Pe muntele Ebal, Cluj Napoca, 1990;

Steaua câinelui, Cluj Napoca, 1991;

Pinii de pe Golna, Cluj Napoca, 1993;

Crepuscularele vitralii, Cluj Napoca, 1993;

Chemări spre nicăieri şi niciodată. Poezii 1985-1995, Bucureşti, 1996;

Străinul de la miezul nopţii, Cluj Napoca, 1996;

Catrene, Cluj Napoca, 1999;

În colţ lângă fereastră, Cluj Napoca, 2000.

Alex Ştefănescu, ''Memoria'', http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=984

 

În 1996 la editura fundaţiei ’’Andrei Şaguna ’’ din Constanţa era publicată broşura Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al cauzei aromânilor. Broşura prezenta manuscrisul lui C.P. întitulat Uneltiri criptostrăine pe lângă Mareşalul Ion Antonescu în timpul regimului legionar. Discuţii încordate avute cu el, manuscris îngrijit şi prefaţat de economist doctorand Justin Tambozi. Lucrarea era sponsorizată de J.T. şi Iani Tutungiu.


La început prefaţatorul s-a delimitat de Mişcarea Legionară, al cărei fruntaş a fost Constatin Papanace, reţinând din activitatea acestuia acţiunile de susţinere a cauzei aromânilor: ’’(...) el a parcurs cu străduinţă toate scrierile despre macedo-români (subliniere J.T.), clarificând numeroase aspecte şi sintetizând cu un spirit elevat conotaţiile luptei multiseculare a gintei sale latine, a luat atitudine în apărarea fiinţei şi tradiţiilor fraţilor săi în speranţa îndrituită a rezolvării cauzei lor, a scris articole şi studii pertinente despre aromâni (macedo-români) (subliniere J.T.), a editat publicaţii, unele în limbi de circulaţie, cu o tenacitate exemplară.’’


Manuscrisul fusese pus la dispoziţia editurii de Carol Papanace, fratele lui Constantin. Carol a publicat în 1995 la editura Brumar lucrarea fratelui său Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români. Prefaţa era semnată de medicul Ionel Zeană, care arăta că: ’’(...) toate manuscrisele lui Constantin Papanace, referitoare la problema aromână, sunt atât de interesante , scrise judicios şi obiectiv şi, pe deasupra, solid argumentate, încât merită să fie republicate integral’’. I.Z. sublinia că ’’Republicarea este de o importanţă capitală pentru salvarea de la pieire a acestei viguroase ramuri a neamului românesc , care a putut să reziste două milenii tuturor vitregiilor istorice abătute asupra ei, dar care azi, în noile condiţii politice, în care se face atâta caz de drepturile sacrosancte, imprescriptibile ale omului şi ale minorităţilor etnice, riscă să dispară definitiv în câteva decenii, dacă nu se intervine urgent şi energic şi nu se întreprind măsuri adecvate de protecţie, nu numai pe căi oficiale, ci şi particulare, individuale şi colective, prin asociaţii culturale, întruniri publice, simpozioane, festivaluri artistice, expoziţii, conferinţe, presă, radio-tv,literatură, biblioteci etc’’.


În acest sens, editura fundaţiei A.Ş. publicase în 1995 lucrarea lui C.P. Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul european şi se atrăgea atenţia că o altă lucrare a lui C.P. îşi aştepta editorul: Reflecţii asupra destinului istoric şi politic al Aromânilor.


Înaintea manuscrisului lui C.P., editorul prezintă scurte biografii ale lui C.P. , generalului Ion Antonescu, profesorului universitar George Murnu, scriitorului Nicolae Batzaria, medicului Sterie Petraşincu şi avocatului Petre Papacostea (vezi secţiunea Biografii de pe sait). Ultimii 4 au făcut parte din delegaţia de intelectuali aromâni care l-a însoţit pe Papanace la întâlnirea cu I.A. (’’conducătorul statului’’ de la 04.09.1940-n.n.) care ocupă locul central în manuscrisul lui P.


Într-o scurtă ’’Lămurire’’, C.P. arată că la început, I.A. era rezervat în relaţia cu el, numindu-l ’’Macedoneanul’’ la ceremonia de depunere a jurământului în calitate de subsecretar de stat la ministerul de finanţe.După unele convorbiri despre chestiunile balcanice şi elementul Aromânesc (sublinierile editorului) aceste rezerve s-au diminuat.


Prima neînţelegere cu I. A. a apărut la scurt timp după invazia Greciei de către armatele Italiei fasciste la 28 octombrie 1940, când aromânii din Grecia au început să fie persecutaţi de autorităţile greceşti. La o şedinţă a conducerii legionare prezidată de I.A. asistat de Horia Sima, C.P. propunea represalii împotriva grecilor din România. La opoziţia celor doi lideri ai regimului autoritar de la Bucureşti, C.P. a declarat: ’’Dacă trăia Căpitanul (Corneliu Zelea Codreanu a fost executat în 1938 de regimul autoritar al regelui Carol II– n.n.), nu era să se vadă acest spectacol trist, ca o populaţie românească să fie exetrminată atunci când la cârma Statului Român se află un regim legionar (de la 14.09.1940-n.n.). Eu nu mă pot cu această situaţie când ramura din care fac parte este nimicită’’. Iniţial a I.A. a reacţionat dur ca şi H.S., dar apoi s-a reţinut, înţelegând că acuzaţia lui C.P. îl viza în primul rând pe H.S.


În timpul vizitei oficiale a lui I.A. la Berlin, unde a fost însoţit şi de C.P., studenţi şi poliţişti legionari au sechestrat în locuri necunoscute pe unii fruntaşi greci din România. Alţi fruntaşi greci din România au intervenit pe lângă soţia generalului, Maria, pentru eliberarea celor reţinuţi.


Această problemă a fost pusă de Rioşianu, subsecretarul de stat la interne, în prima şedinţă de guvern restrâns referitoare la ordinea publică, la care finanţele nu participau de obicei, dar la care C.P. a fost invitat. R. a subliniat ’’dezordinele coloniştilor din Cadrilater, care îşi fac de cap în Ţară’’ (aromânii colonizaţi în judeţele Caliacra şi Durostor, retrocedate Bulgariei la 7 septembrie 1940, şi care fuseseră recolonizaţi cu predilecţie în judeţele Constanţa şi Tulcea – n.n.). Apoi a urmat un scurt dialog între C.P. şi I.A. :

’’Mă surprinde faptul că Domnul Rioşianu, care se arată atât de bine informat asupra ilegalităţilor făcute de Macedoneni, nu pomeneşte niciun cuvânt despre atrocităţile care le comit Grecii D-sale împotriva populaţiei româneşti din Grecia.Dacă nu pentru alt ceva, cel puţin pentru a găsi o explicaţie ilegalităţile car ele semnalează în cazul în care ele sunt juste. Eu nu cunosc nimic, fiindcă după cum ştiţi aseară ne-am întors din călătoria de la Berlin (începutul lui noiembrie-n.n.).Fără a aproba cele ce au făcut , omeneşte găsesc o explicaţie .Nu se poate pretinde unor oameni care îşi văd părinţii, fraţii şi surorile internaţi,avutul distrus şi satele incendiate, să aibă răbdare până la infinit, mai ales că până acum nu s-au luat nici un fel de măsuri de protecţie eficace.’’

Antonescu: ’’Dar de unde ştii că acolo se petrec cele ce spui?’’

Eu: ’’Am sute de informaţii şi din toate părţile în acest sens.’’

Antonescu:’’Şi eu primesc informaţii, dar din 100, abia un adacă este justă!’’

Eu:’’Vă voi da un raport trimis de cineva de acolo cu date precise; cât priveşte Grecii sechestraţi aici, voi face toat e diligenţele să aflu cine a făcut această operaţie şi să fie eliberaţi, dar pentru aceasta nu trebui să se irite spiritele cu acuzaţii nedrepte.’’

 

P. reda această conversaţie din memorie, apreciind că ea fost redată ’’trucată şi mutilată’’ în cartea Pe marginea prăpastiei (apărută în 2 vol. Bucureşti în 1942 – n.n.). După câteva zile de la această şedinţă cetăţenii de naţionalitate greacă au fost eliberaţi, dar în opinia lui P. ’’uneltirile Criptostrăinilor pentru ponegrirea Macedonenilor au continuat pe lângă Antonescu.’’


El a prezidat apoi o şedinţă a Societăţii de cultură Macedo-Române din Bucureşti (înfiinţată în 1879 prin decret domnesc–n.n.), unde a declarat că ’’drepturile românilor vor fi efectiv apărate în noua conjunctură creată de Axă (alianţa dintre Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militaristă la care a aderat şi România regimului Ion Antonescu – n.n.) în Peninsula Balcanică’’.


De asemenea, C.P. a dat o declaraţie pentru presa oficială a regimului naţional-legionar, care a condus la reacţia lui Collas, ministrul grec la Bucureşti, pe lângă I.A. Ca urmare C.P. a primit o adresă din partea ministerului de interne. ’’Am răspuns tot în scris, punând chestiunea la punct, în special teza lui Antonescu cu izbucnirea unui conflict şi indispoziţia Axei,arătând că problema persecuţiilor din Grecia nu sepoate compara cu aceea din Ungaria, întrucât Grecia nu face parte din sistemul Axei, ca Ungaria.’’


Aceste probleme le-a ridicat şi într-o şedinţă specială a Consiliului de 35 al SCMR.


Toate aceste evenimente au condus la convocarea lui P. de către general la o discuţie ’’în chestia Macedonenilor’’, cerându-i să invite şi câţiva fruntaşi ai comunităţii. Întâlnirea a avu tloc la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în cabinetul lui A.

’’Conducătorul’’ a început destul de abrupt , arătând că primeşte nenumărate plângeri din ţară referitoare la coloniştii Macedoneni şi intervenţii repetate ale ministrului grec la Bucureşti şi, în consecinţă, i-a avertizat că, în cazul în care aceste agitaţii nu încetează, va ordona măsuri ale forţelor de ordine publică. Generalul a exemplificat cu un articol din ziarul ’’Armatoli’’ caracterizat de atacuri la adresa grecilor şi cu declaraţiile lui P. la întorcerea de la Berlin , care ’’l-au alarmat pe Domnul Collas’’.

Declaraţia lui A. a provocat stupoare şi P. a considerat că ’’această situaţie nu poate rămâne nepusă la punct’’, încercând ’’să o dozez pentru a fi totuşi suportabilă’’ pentru firea cazonă a generalului:

<<Domnule General,

Când mi s-a comunicat că doriţi să aveţi o conferinţă cu mine şi cu Fruntaşi Macedo-Români, în chestiunea Macedoneană, am fost plin de bucurie, că în sfârşit această problemă începe să preocupe forul cel mai înalt al Statutului Român. Credeam că aveţi probleme înalte de discutat şi chiar speram că vreţi să ne aduceţi vreo veste bună în legătură cu această ramură românească, care continuă să sufere încă prigoane cumplite. (...)

Niciodată nu-mi putea trece prin gând că Dvs. ne-aţi chemat ca urmare a unei reclamaţii a Domnului Collas, determinată de motivul pueril că un student macedonean,a cărui comună natală este incendiată de Greci, avutul distrus, iar părinţii purtaţi în lanţuri spre lagărele de concentrare, îşi varsă focul într-o gazetă cu tiraj redus, un articol cu adjective tari. Este liber ca Domnul Collas în calitate de înfocat aptriot Grec, să aibe sensibilitatea cea mai ascuţită. Dar noi avem datoria să nu ne lăsăm turburaţi de această sensibilitate estetică şidacă vrem să ne preocupăm de problema Macedoneană, atunci să ascultăm nu tânguirile ipocrite şi cinice ale Domnului Collas, ci gemetele românilor din lagărele şi închisorile greceşti.

V-amintiţi Domnule General, în drum spre Roma, v-am spus că o mare misiune istorică vă aşteaptă pe Dvs. şi în ceea ce priveşte soarta elementului românesc răspândit în Balcani. De două mii de ani aceşti oameni suferă. Poate a sosit momentul ca acum să-şi primească răsplata suferinţelor şi libertatea mult aşteptată. N-am găsit toate condiţiile care speram acolo,dar acţiunea este în curs şi aceste condiţii optime se pot naşte mâine.(...)

Poate cu atât mai mult cu cât Dvs. ştiţi mai bine ca mine care este situaţia Ministrului nostru la Atena, Domnul V. Gane.

Este de mai bine de două luni la Atena, şi până acum n-a reuşit (să vază măcar odată) să fie primit măcar odată, în audienţă, de Primul Ministru Grec Metaxa, cu toate că avea atâtea lucruri grave de a aduce la cunoştinţă.Mereu a fost îndrumat spre un simplu Subsecretar de Stat, la Externe, fost pe vremuri Şef de bandă de Antarţi (paramilitari naţionalişti greci în perioada Imperiului Otoman-n.n.) (...)

Nu ştiu ce veţi face Dvs. cu deranjerile şi insolenţele Domnului Collas. Eu v-aş spune ca să-l îndrumaţi la mine să-i amintesc Domnului Collas, anumite lucruri ca să vie la realitate. Dar ori cum, noi ca Legionari şi Macedoneni , nu vom tolera ca pe viitor să fim la cheremul Fanarioţilor.

Eu mă străduiesc din răsputeri să potolesc legitima revoltă care a cuprins pe toţi ai noştri şi în special cei tineri, pentru tot ce se petrece în Grecia. Chiar articolele cu adjective tari le-am tolerat şi le-am găsit necesare ca să semai descarce revolta verbală şi să fie o supapă de siguranţă. Dacă însă actuala situaţie va continua şi în plus se vor adăuga şi aţâţările insolente ale lui Collas,sau ale altor grecotei (Scanavie,etc) care vă asaltează, nu mai pot garanta.’’

Antonescu: ’’Dar ce, cu aceasta vrei să mă ameninţi?’’

Eu:’’Nuvă ameninţ Domnule General , dar vă aduc la cunoştinţă o realitate care există şi pe care încalitatea Dvs. de Conducător al Statului , trebuie să o cunoaşteţi?!’’

Tensiunea ajunsese la maximum. Atmosfera era încărcată.

Antonescu a stat un moment şi apoi pe un ton schimbat a zis: ’’Să nu crezi că eu nu sunt sensibil la chestiuni de demnitate şi nu cunosc tot răul care l-au făcut Ţării şi neamului românesc, toţi aceşti Fanarioţi. Ş-apoi trebuie să ştiţi, că şi eu sunt de origine Macedonean.’’ (sublinierea editorului)(În biografia lui I.A., editorul îl citează pe preotul Ştefan Palaghia, care în Istoria mişcării legionare din 1993 susţinea originile balcanice ale genaralului.)

Această mărturisire a folosit-o Batzaria, ca să intervină cu o glumă care a înseninat atmosfera: ’’Ah!Apoi faţă în faţă, stau două butoaie de pulbere!’’

Toţi au râs. Mareşalul Antonescu surâzând a continuat: ’’Măsurile care trebuiesc luate trebuie să fie în cadrul legilor, şi nu acte izolate şi arbitrare, cum a fost sechestrarea Grecilor. Iată vă promit dacă Grecii nu se astâmpără şi persecuţiile din Grecia vor continua, vom înfiinţa şi noi lagăre de represalii, unde să fie închişi , un număr mai mare de Greci de câţi Români sunt închişi în Grecia’’...>>

După aceste declaraţii ale lui A., care reflectau şi linia politică a dreptei naţionaliste din acea epocă, discuţia a luat un curs cordial. După terminarea întrevederii, Papacostea i-a atras atenţia lui Papanace: ‘’prea tare ai fost’’. Acesta i-a replicat că a fost o problemă de psihologie, dat fiind faptul că îi cunoştea firea lui A.: ‘’Dacă am fi cedat cu un centimetru, cauza noastră era pierdută’’. Papanace a recunoscut în final că din partea sa a fost şi un calcul şi o ieşire.

 

După această discuţie, Papanace a constatat că Mihai Antonescu, care gira ministerul de externe, îi arăta toate instrucţiunile pe care le dădea misiunii diplomatice româneşti de la Atena ‘’pentru ca interesele româneşti să fie cu energie şi demnitate apărate’’. De asemenea, în 1942, pe când se afla în exil în Germania nazistă, Papanace s-a întâlnit cu un diplomat german întors de la Bucureşti, care i-a demonstrat în faţa tuturor legionarilor prezenţi că Antoneştii ‘’au vorbit foarte elogios de D-ta’’.


În finalul manuscrisului, P. concluziona că ‘’deosebita mea slăbiciune pentru problemele care se leagă de originea mea de Român Macedonean’’ a atenuat ascendentul pe care îl realizase faţă de I.A. şi influenţa politică pe care ar fi putut-o exercita asupra acestuia.


Broşura se încheie cu lucrările lui P. apărute la editura ‘’Armatolii’’ Cetatea Eternă şi în editura ‘’Biblioteca Română – Freiburg’’ (vezi secţiunea Bibliografie de pe sait)

 

 

Atanasie Nasta s-a născut la 2 noiembrie 1912 în comuna aromânească Grămăticova din Grecia.


Grămăticova este situată într-o regiune muntoasă în apropierea grtaniţei cu Republica Macedonia, în apropierea lacului Ostrov (Vegoritis) şi de oraşul Vodena (Edesa). De asemenea, localitatea natală se află într-o zonă de aşezări aromâneşti montane, înşirate până pe râul Bistriţa spre golful Salonic, pe o distanţă de 50 km.


Viiitorul scriitor la cunoscut regiunea în copilărie, când urma turmele de oi ale tatălui său, celnicul Nasta, o personalitate în comunitatea aromânilor din regiune.


A învăţat la şcoala primară românească din comuna natală, apoi a urmat doi ani la liceul românesc din oraşul grecesc Saloinic (Sărună în aromână).


În 1926 familia se mută în România, în Cadrilaterul dobropgean, în contextul mai larg al migraţiei mai multor mii de familii aromâne.


Continuă studiile medii la liceul teoretic din Bazargic (Cadrilater). Apoi absolvă în 1935 Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, iar în 1938 Facultatea de Drept.


Ca avocat pledant era foarte căutat de aromânii din România.


A debutat în literatură în 1936, cu poezii în revistele ’’Pasărea Albastră’’ şi ’’Suflet Nou’’.


Sonetele Toamna, tu curie, Geoghrafie şi Cărbunarl'i i-au fost selectate în antologia aromână publicată în 1975 de scriitorul aromân Hristu Cândroveanu. Cu această ocazie, H.C. îl caracteriza astfel ’’Excelentul sonetist Atanasie Nasta – un virtuos al genului – care găseşte şi în dialect resurse stilistice să exprime incontestabile frumuseţi artistice’’.


De asemenea, în 1981 i-a apărut la Albatros o o culegere de sonete, gen pentru care avea o deosebită înclinaţie. Editura Albatros îl caracteriza astfel: ’’Poet de o remarcabilă vigoare şi ştiinţă a expresiei, bun cunoscător al formei clasice a sonetului pe care o respectă. Merită a fi subliniate diversitatea tematică, meditaţia etică, cultul sentimentului şi al naturii.’’


La rândul său, criticul Emil Manu îl descria astfel pe sonetistul A.N.: ’’Sonetul e cultivat de Atanasie Nasta ca o posibilitate de a gusta sensaţia de clasicism absolut, de a trăi într-o ordine în care frumosul – chiar în formele lui tragice – este legiferat, nu numai sugerat... Reluînd tematic marea tradiţie a sonetului european, poetul îşi cîntă iubita parnasian şi simbolist, epurînd inspiraţia de orice efluviu romantic; voluptatea erotică a devenit ceremonie şi taină a  amintirii’’.


Cele trei sonete de mai sus şi poeziile inedite Patria, Tu apirită, Întribare picurărească, Nil'iioarele dorm, Prividearew, Acl'imare şi Lăi nior au fost incluse în antologia aromână publicată în 1985 de H. C.şi Kira Ioprgoveanu.


În propria sa antologie de lirică aromână, publicată în 1985, şi-a inclus 12 poezii: Eminescu, Patria, Zamolxe, Cărbunarli, Fărşeroata, După ploaie, Întribari picurărească, Ună nilioară (O mioară), Protlu om pi Lună, Grămăticuva, Stanea şi Întribari către Solomon.


A publicat şi articole de exegeză culturală aromână.


A publicat traduceri literare din limbile greacă şi bulgară.


H. C. remarca faptul că şi după împlinirea vârstei de 70 de ani, A. N. continua să fie ''sufletul'' cenaclului aromânilor de pe strada Barbu Slătineanu din Bucureşti. Şedinţele lunare conduse de acest ''adevărat intelectual de rasă'' erau ''o baie de suflet şi de poezie'', în care reconstituia ''microclimatul frînturii de neam românesc die peste Balcani''.


Acelaşi critic literar H. C. îi caracteriza astfel poezia: ''În versurile sale, atît de expresie daco-română, cît şi aromână. poetul resuscită, nostalgic, universul de suflet românesc, în arhaitatea şi simplitatea monumentalităţii lui. Cred că Atanasie Nasta dă glas acestei cu totul particulare realităţi spirituale - ca nimeni alticineva din propria-i generaţie. Realitate al cărui spaţiu - muntele, şi umanitate -. păstorii, trăiesc în npoemele sale statuar şi viu, palpabil parcă, într-o pregnantă expresivitate lirică (deşi cu o surprinzătoare economie de limbaj), la care mai acced puţini încă, un Teohar Mihadaş, un Nicolae Caratană.''

 

SURSE:

Emil Manu, ’’România literară’’, Bucureşti, nr. 37/10.09.1981

Atanasie Nasta (editor), Ecou de cîntec aromânesc, Litera, Bucureşti, 1985, p. 80.

Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 380-381, 482.


În cartea Arhimandritului Arsenie Papacioc Veşnicia ascunsă într-o clipă sunt relatate momente din relaţia specială a părintelui cu Părintele Ilie Cleopa (1912-1998).

Părintele Cleopa îşi amintea despre darul de predicator al Părintelui Papacioc : ’’încă de când era frate predica. Se chema Fratele Anghel,când l-am primit aici la stăreţie. (..) Şi apoi de acolo le ţinea lecţie şi le spunea frumos şi-I învăţa…Mare dragoste are de a învăţa pe oameni. Şi are un cuvânt.cred că-l are şi acum: <Fraţilor, nu vă jucaţi cu mântuirea!>’’

Din aceeaşi perioadă când a fost ucenic la Mânăstirea Sihăstria (Târgu Neamţ), unde era arhimandrit părintele Cleopa, părintele Arsenie îşi aminteşte: ‘’Mi-a venit rândul la bucătărie şi îi întrebam pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: <Nu ne place, Frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta!> Părintele Cleopa n-a mai dat voie să-mi spună <fratele Anghel>, îi ţineam locul, sfinţia sa pleca cu oile pe munte, iar eu rămâneam în mânăstire, învăţam lumea şi se sminteau oamenii <Cum, e numai Frate?> şi îmi ziceau <Părintele Anghel>’’.

La puţin timp după ce a ajuns la Sihăstria a plecat în ''aşa zisa pustie''. ''Era o iarnă foarte grea şi eram frate la Mânăstire, recunoscut de cei din obştea Sihăstriei. În sfârşit, am plecat într-o formă foarte tainică faţă de ceilalţi părinţi. O zăpadă mare de tot,a nins 13 zile neîntrerupt zi şi noapte.Şi la plecare Părintele Paisie mi-a dat 18 bucăţi de zahăr. Mai târziu i-am scris Părintelui Cleopa de acele 18 bucăţi de zahăr. Şi mi-am pus de atunci problema mereu.De ce el mi-a dat zahăr, când Părintele Cleopa îmi dăduse o traistă de pesmeţi,ca singura mea hrană? Şi sigur m-am gândit că te mai şi îndulceşte în amarul acesta al singurătăţii , al pustiei - mai ales că era şi un moment foarte greu, era o zăpadă foarte mare. Şi i-am spus Părintelui Cleopa şi spun mereu că: aceste bucăţi de zahăr nu s-au terminat nici acum!'' (sublinierea autorului)

Părintele Cleopa era arhimandritul Mânăstirii Slatina din judeţul Suceava, când Părintele Arsenie, recent călugărit, a fost trimis acolo.În anii 1952-1954, , au pribegit împreună prin munţii din zonă, din cauza urmăririi Securităţii. Despre această perioadă părintele îşi aminteşte că ‘’Am trăit cu Părintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult şi, în special,obiectul disputelor noastre era următoare diferenţă: dânsul înclina mai mult spre nevoinţă cu postiri adânci, cu rugăciuni şi lacrimi, iar eu înclinam mai mult către o trezvie…’’ Părintele Teofil Părăianu (1929-2009) explica că 'Trezvia este o stare sufletească comparată cu starea pe care o are omul când nu doarme, starea de priveghere. Cuvantul trezvie îl găsim în special în volumul IV al Filocaliei şi se referă la starea omului care nu doarme. Este altceva decât somnul; este priveghere, luare aminte, aşa cum cel treaz ştie ce se întamplă cu sine şi în jurul lui. Trezvia are darul de a pune în evidenţă în special gândurile, înclinările. Este o supraveghere de noi înşine, este starea în care putem să acţionăm asupra întregii noastre vieţi ulterioare''.

La un moment dat, Părintele Cleopa intenţiona să rămână în pustie împreună cu Părintele Papacioc, care însă susţinea că Scriptura se împlineşte mai repede în mânăstire: ‘’Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta!(sublinierea autorului) Eu nu eram în măsura unui pustnic . Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea. M-am folosit citind din Patericul egiptean, unde primează smerenia (sublinierea autorului).’’ 

 

O altă amintire cu Părintele Cleopa este cea referitoare la dragoste: ‘’Fiind în altar, ne-am luat la ceartă – era o <ceartă de duhovnici>. Zic: <Părinte Cleopa de ce ai susţinut aşa?> A intervenit Părintele Emilian: <Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu se aprinde la mânie…!> Zic: <Aşa este, dar se bucură numai de adevăr!> (I Corinteni, 13,6) (sublinierea autorului) Au rămas miraţi cei care erau de faţă…’’ 

 

În vara lui 1954 Patriarhul Iustinian intenţiona să-i cheme pe cei doi părinţi la Bucureşti pentru a-i trimite în misiune la mânăstirile din ţară.Părintele Cleopa îşi amintea despre această întâmplare: ''Şi cum eram la un Sf. Maslu la M-rea Pasărea numai că vindoi plutonieri cu pistoale automate: <În numele Legii, sunteţi arestaţi! Urmaţi-ne!> ...Dar eu îi spun lui Arsenie: <Aşa Arsenie, din pustie la Patriarhie şi de la Patriarhie la puşcărie!> Dar Arsenie avea ani de închisoare: <Taci, măi frate, zice,suntem trimişi de Patriarhul Bisericii.Poate să mă împuşte acum!> Ne-au dat buletinele şi când ne-am întors maicile, unele cântau, altele plângeau.Ele au zis: <Să-i ascundem, să nu-i ia la noapte!> Eu eram mai prost, că eu nu am făcut închisoare, dar Arsenie, săracul, trecut prin multe, a zis: <Nu, măi fraţilor. Suntem oficiali. Dumnezeu care ne-a apărat ziua ne va păzi şi noaptea.Stăm aici! Cum vrea Dumnezeu!> - că delegaţia era la noi!''

 

De la Părintele Cleopa Părintele Arsenie a învăţat ce înseamnă ascultarea: ‘’Întotdeauna când sunteţi doi la drum, unul să asculte de celălalt! Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă. Părintele Cleopa într-o parte, eu în altă parte, căutam tufişul mai des să ne adăpostim. Părintele Cleopa insista pe sub ramuri să vin la el, până acolo erau cam 50 metri. Eu ziceam că tufişul meu este mai bun. Însă zic: <Ia să ascult!> Am fugit de acolo şi a trăsnit cam prin locul unde ziceam că e mai bun de adăpostit pentru ploaie. M-a impresionat: Ce înseamnă ascultarea!’’

 

În aprilie 1996, Părintele Paisie, stareţul Mânăstirii Bârnova, l-a vizitat la Techirghiol pe Părintele Papacioc şi a înregistrat următorul mesaj de dragoste creştină al acestuia pentru Părintele Cleopa: ''(...) Nu suntem despărţiţi. Eu ama avut, să zic, soarta asta să fiu mereu departe, după cum rânduieşte Dumnezeu cu rosturile noastre, dar inima mea, care-i adâncul fiinţei omeneşti, peste connştiinţă,peste suflet, peste o serie întreagă de regrete,inima mea e alături de Sfinţia voastră şi de Sihăstria noastră. Dar iată că Dumnezeu ne rânduieşte mântuirea aşa cum vrea El. Am vrut sincer s-oiau la fugă spre acolo, dar toată viaţa mi-a fost frică de neblagoslovenie.Am preferat moartea şi asta s-a întâmplat de multe ori - decât să fiu fără blagoslovenie. Aici este o Dobroge întreagă, vara o ţară întreagă, pe mine, aici.O credincioasă de pe aici a plecat la Sihăstria şi n-au avut de lucru - I s-a spus pe acolo că eu vin la Sihăstriaşi femeia aceea a leşinat pe loc. acum n-o să leşine toţi, dar dacăă numai unul singur leşină, ce mă fac eu în faţa lui Dumnezeu? Deci să ai curajul să nu fugi, să n-o iei la goană, să stai mai departe pe front, în foc. Eu aici am întâlnit, m-au vizitat şi am primit cu plăcere şi niciodată mulţumit că nu  mă pot vărsa întru totul, a venit un grup de la Iaşi, care binevoiesc să întindă aparatele să trimit şi eu un cuvânt la Sihăstria dragă, la Părintele Cleopa, preacuviosul meu părinte. (...) Iubite Părinte Cleopa, plâns de mine neîntrerupt: important este pentru mine să ştiţi, în poziţia pe care o ştiţi (de trevzie) pe care o discutam prin pădure; sunt mereu cu Cleopa în inimă! Aproape că nici nu mă mai interesează vederea, întâlnirea noastră pe pământ. Mai mult mă interesează să rămânem acolo unde rămân sufletele celor care s-au iubit. Vă pomenesc,Părinte Cleopa, e singurul mare dar şi mai mare dar ca acesta nu e,vă pomenesc permanent la Sfânta Proscomidie şi la zeci şi zeci de situaţii ce se creează şi se pune în discuţie numele Prea Cuvioşiei Voastrea. Părinte Cleopa, ce credeţi că v-aş cere? Să mă pomeniţi şi să ne purtaţi de grijă de rugăciunile ce se fac nu numai de mine aici, ci şi de fiicele mele de aici, căci este o mânăstire de călugăriţe. Părinte Cleopa vă pomenesc pentru că vă iubesc! Blagosloviţi şi iertaţi.''

 

 

SURSE

Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 3, 37, 39, 47, 54,75,76,77

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/parintele-teofil-paraian-despre-trezvie-68435.html

Mircea Ciumara s-a născut la 13 septembrie 1943, la Călăraşi.

În PNŢCD, Mircea Ciumara a deţinut funcţia de vicepreşedinte între anii 1996 şi 2000, iar din septembrie 1999 până în decembrie 2000 a fost preşedinte al Organizaţiei Bucureşti.

El a fost membru al Camerei Deputaţilor pentru două mandate, între 1992 şi 2000.

În guvernarea CDR, în perioada decembrie 1996 - decembrie 1997, Ciumara a fost ministru de Finanţe, iar din decembrie 1997 până în aprilie 1998 a fost ministru al Industriei şi Comerţului. Între decembrie 1999 şi decembrie 2000, a fost ministru de stat, preşedintele Consiliului de Coordonare Economică şi Financiară, ministru pentru relaţiile cu Parlamentul.

Mircea Ciumara a murit la 14 ianuarie 2012, la București.

 

”Mircea Ciumara s-a stins discret. Avea doar 68 de ani. L-am cunoscut prin anii 1990 în sediul PNŢCD. Avea o statură impozantă. Nu doar pălăria îi ridica ţinuta. Vorba aşezată, gravă, verbul aprins, ştiinţa de carte, toate l-au recomandat ca pe un domn al politicii. A fost ministru de finanţe şi apoi al industiriilor. În 1997 mi-a propus să-i conduc ministerul cu o mână de fier. A trebuit să-l refuz. Învăţasem deja de la Corneliu Coposu să nu doresc demnităţi publice. L-am revăzut pe Aleea lui Vociulescu din Parcul Tineretului, anul trecut. Ştiind că e Director general al Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române, l-am întrebat cum vede ieşirea din criză. Mi-a replicat sec şi tăios: voi tinerii trebuie să găsiţi soluţii. Nu ştiam de suferinţa sa. 

 

Ana Maria, îngerii să-ţi fie aproape.

 

Dumnezeu să-l pună în stânga lui Corneliu Coposu! La dreapta sunt mulţi…” (Marius Ghilezan)

 

 



SURSE

 

***, Fostul ministru țărănist Mircea Ciumara a murit, ”Telenews”, București, 14 ianuarie 2012. http://www.telenews.ro/politica/fostul-ministru-taranist-mircea-ciumara-a-murit.html

 

Marius Ghilezan, A plecat un domn. Mircea Ciumara, 14 ianuarie 2012, http://mariusghilezan.ro/a-plecat-un-domn-mircea-ciumara.html

 

 


 

 

În 1996 editura Cartea aromână din SUA publica romanul Armăna a lui Petru Vulcan, în introducerea căruia prezenta ’’Normili di scriari a editurăljei – alfabetlu’’.

 

Pentru editarea cărţilor, această instituţie de cultură se ghida după trei reguli privind: alfabetul, normele de scriere a cuvintelor şi forma standard a cuvântului şi transplantarea neologismelor.

 

Editura a ales alfabetul propus de revista ’’Zborlu a Nostru’’ în numărul 1 din anul II, respectiv 1984. Acest alfabet a fost susţinut şi în Rezoluţia celui de al II lea Congres internaţional de limbă şi cultură aromână, care s-a desfăşurat în perioada 25-28 august 1988 la Universitatea germană Freiburg.

Cu micile modificări ale editurii, acest alfabet se prezintă astfel (câteva sunete au 2 variante):

a, ă, b, c, ch, d (dh), dz, e, f, g (ğ), gh (ğ), h, I, j, k, l, lj (ļ) m,n,nj,(ň), o, p, q, r, s, sh (ş), t (th), ts (ţ), u, v (), w, x, y, z.

 

Litera ă se aude ca românescul ă sau ca românescul î: fărşeroţii au doar sunetul ă, în timp ce pindenii au şi sunetul î.

 

Combinaţiile de litere ce, ci, che şi chi se citesc ca în alfabetul Italian şi cel românesc. În general c se aude ca k, doar când este urmat de vocalele e şi i se aude ca în cuvintele celnic (mare proprietar de oi) şi cicior (picior). De asemenea, combinaţia ch urmată de e şi i se aude k: cheptu (piept) şi chiro (timp) se aud keptu şi kiro. Există şi excepţii în care ch se aude separat în c şi h: mecheme (tribunal) de origine turcească se pronunţă mec-he-me cu accentual pe ultima silabă şi nu me-ke-me. Editura consideră posibilă şi varianta kh în loc de ch, adică mekheme.

 

Combinaţiile de litere ge, gi, ghe şi ghi se citesc de asemenea ca în alfabetele italian şi român. În general g se aude ca în cuvântul găljină (găină). Când este urmat de e şi i, g se aude ca în cuvintele gepi (buzunar) şi gioni (tânăr). Combinaţia gh se aude ca în cuvintele ghelă (tocană) şi ghini (bine), cu câteva excepţii: în gumar (măgar) şi gheatru (doctor), g se aude ca sunetul grecesc ‘’γ –gamma’’.

 

Semnul dz se aude ca în cuvântul budză (buză). Literele d şi t corespund sunetelor latine d şi t, dar în unele cuvinte se pot auzi ca sunetele greceşti ‘’δ-dhelta’’ şi ‘’θ-theta’’. Astfel se simplifică scrierea pentru că aromânii din România şi Macedonia nu cunosc sunetele δ şi θ, iar autorii care ar fi dorit să scrie sunetele greceşti ar fi putut să o facă cu combinaţiile dh şi th. În cărţile publicate de editură se scrie cati (fiecare), timelj (temelie), doară (dar) şi dascal (dascăl), cititorul putând citi cum doreşte. Dacă autorul ar fi dorit în mod expres să se scrie aşa cum se pronunţă, editura se angaja să scrie cathi, thimelj, dhoară, dhascal.Dar erau considerate şi excepţii, combinaţia th pronunţându-se în sunete separate în cuvintele bathava (gratis), fitheauă (vită tânără) şi alithea (adevărat): bat-ha-va, fit-hea-uă şi a-lit-hea.

 

Combinaţiile de litere nj şi lj se aud ca în cuvintele njel (miel) şi ljepur (iepure) şi se pot scrie cu semnele tradiţionale ň şi ļ. Există şi excepţii precum conje, junjulă (garoafă), noljican (mijlociu), hănjar (hanger), hinji, finji (băţ) şi neologismele aranjamentu (aranjament), injectsii (injecţii), cunjunctsii (conjuncţii), în care nj se pronunţă cu sunetele separate n şi j. Editura lua în considerare şi variantele con-gi, giu-giu-lă, nol-gi-can, hăn-gear, hin-gi, fin-gi (existente şi în dicţionarul lui Tache Papahagi) şi neologismele a-ran-gea-mentu , in-gec-tsi-i şi cun-giun-ctsi-i, aşa cum sunetele je şi ji se pronunţă în engleză. În acest sens în dicţionarul lui Papahagi există perechi de cuvinte ca jumitati/giumitati, jurat/giurat, joc/gioc, junami/giunami (tinerime , junatic/giunatic (tinereţe),joni/gioni, junop/giunop (voinicel), judets/giudets, judicat/giudicat, jugastru/giugastru (pom),jugii/giugii (pereche), jujunar/giungiunar (greier), jumbă/giumbă (cucui), jupă/giupă (jupon).

 

Combinaţiile de litere sh şi ts se aud ca în cuvintele shoput (izvor) şi tsină (cină). În cărţile publicate de editură aceste combinaţii se scriu cu semnele româneşti ş şi ţ doar atunci când se transcriu cuvinte româneşti. Excepţiile pentru aceste combinaţii sunt cuvintele arăshirat (răsfirat), ipushisescu (a promite), iposhisi (promisiune), catashisi (sechestru), sholarhiu (liceu), shizmă (schizmă), sheză (legătură), transhumantsă, dishămari, Ghetsimani şi Voshopoli (Moscopole),în care se pronunţă separat: a-răs-hi-rat, i-pus-hi-ses-cu, i-pos-hi-si, ca-tas-hisi, s’ho-lar-lu, s’hiz-mă, s’he-ză, tran-hu-man-tsă, dis-hă-mari, Ghet-si-ma-ni şi Vos-ho –po-li.Uncaz particular era considerat cuvântul bitsi, derivat de la verbul bitsescu /bitisescu (a termina), care se poate pronunţa bi-ţi, bit-si sau bi-ti-si şi pe care editura îl transcria bitisi/bitsi, lăsând pronunţia la alegerea cititorului.

 

Literele g şi v corespund sunetelor latine g şi v, în câteva cazuri auzindu-se ca grecescul ’’ γ’’. Autorii care ar fi dorit să scrie acest sunet puteau să folosească ğ şi . Unii aromâni nu pronunţă γ în cuvinte ca Gramostea, Ghiorghi, vurgar (bulgar), tsigară, , filulughii (filologie), aghi şi în limbile moderne aceste cuvinte prezintă sunetul latin g. Editura a făcut o listă cu cuvintele şi derivatele lor în care v se pronunţă ca γ: vin (avini, avită, vinar,vier, avizmăciunj…),viu (vii, nvii, viatsă, anviari…), vermu (virminos,nvirminire…), aveaspi (veaspi, vespar…), vis (nvisari, nvisedz…), vitsăl (vitsauă…), viptu, vioară, visteari, vinghits, Vizmăciunj (Septembrie), sclavi, călivi. Aceste cuvinte se pot pronunţa şi la plural cu v, dar la singular se pronunţă întotdeauna cu v. În ceea ce priveşte derivatele verbului venire, sunt două situaţii: dacă vi este urmat de nj se pronunţă ca latinul v (vinj, vinjish, vinji, vinjim, vinjit, vinjiră şi vinjită), iar dacă vi este urmat de ni sau n,derivatele se pronunţă cu grecescul γ (vin, vini, vinim, vinits, vină, vineam, vineai, vinea, vineats, vinirim, vinirish,viniri, vinirit, vinu şi vinindalui).

 

Litera x se pronunţă în general ca şi combinaţia cs în cuvintele axescu/acsescu (a fi vrednic,a împlini), alăxescu/alăcsescu (a schimba, a îmbrăca), xeani/cseani (străinătate), iar în câteva cazuri ca gz: exemplu/egzemplu, existu/egzistu.

 

 

 

SURSA

Vulcan Petru, Armăna, transpuniri tu Limba Armănă: Dina Cuvată, editura Cartea Aromână, SUA, 1996, pp.III-VII

 

<Domnule președinte,

Stimați colegi senatori,

Voi prezenta o scrisoare deschisă, adresată forurilor competente din România,privinds acordarea titlului de Doctor honoris causa domnului Lluis Maria de Puig (Spania), deputat în Parlamentul Europei, pentru meritele sale deosebite, științifice și culturale, cât și pentru sprijinirea cauzei aromânilor, cunoscuți și sub denumirea de români macedoneni.

Scrisoarea a fost adresată către: Ministerul de Externe, Ministerul Educației, Ministerul Culturii, Consiliului Rectorilor Universităților din România, Universitatea București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, Universitatea Timișoara, Universitatea Craiova, Universitatea „Ovidius” din Constanța, Universitatea „Andrei Șaguna” Constanța.

Prin prezenta scrisoare am onoarea a mă adresa dumneavoastră cu o propunere și  o solicitare totodată privind acordarea de către una din Universitățile din România domnului Lluis Maria de Puig (Spania), deputat în Parlamentul Europei, pentru meritele sale deosebite, științifice și culturale, cât și pentru sprijinirea cauzei aromânilor în cadrul Comisiei pentru cultură și educație a Consiliului Europei, cât și ca raportor în Consiliul Europei, în 17 decembrie 1996, și în Adunarea Parlamentară de la Strasbourg din 24 iunie 1997, unde drepturile etnice, lingvistice și culturale ale fraților aromâni (vlahi), români macedoneni din Balcani, au dobândit girul acestui înalt forum din care România face parte.

Domnul Lluis Maria de Puig este o personalitate recunoscută pe plan European și un prieten al României. S-a născut în 29 iunie 1945 la Bascara, în provincia catalană Gerona din sudul Spaniei. Este licentiate în filozofie și litere, precum și în istorie al Universității din Barcelona și doctor în științe umaniste al Universității Sorbonne din Paris. Profesor la colegiul universitar din Gerona, la Facultatea de studii umanistice, domnul Lluis Maria de Puig a publicat o seamă de studii ca: „Girona francesa 1812-1814”, „El catalanisme politic a Girona”, „Aproximacio a Josep Tarradelo”, „La Guerra del frances” și altele. Pentru activitatea sa universitară și științifică i s-au decernat premiile Julian de Clua în 1974, precum și Nicolau d`Oliver al Institutului de Studii Catalane, în 1980. În paralel, domnul Lluis Maria de Puig  desfășoară o activitate politică remarcabilă. Membru de frunte al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol, a fost deputat de Gerona între 1979-1989, fiind reales în 1989 și activând până în present în Congresul Deputaților din Spania.

Ca deputat, a fost ales membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei între 1982-1986 și după 1990 având o activitate asiduă în problematica minorităților și în Comisia pentru cultură și educație. O activitate pregnantă a depus domnul Lluis Maria de Puig  în apărarea cauzei aromânilor din țările balcanice,susținând în baza unei profunde și largi documentații drepturilor aromânilor (vlahilor) din Balcani și de pretutindeni de a-și prezerva limba, tradițiile și cultura.

Se știe că în anii din urmă aromânii, prin fundațiile lor culturale din Europa și Statele Unite ale Americii, au organizat o serie de congrese în cadrul cărora au cerut forurilor international să ia măsurile cuvenite privind respectarea Chartei Drepturilor Omului și reglementările ulterioare de către guvernele balcanice (și nu numai), în care trăiesc comunități de aromâni, cunoscuți și ca macedo-români. Cererile aromânilor formulate la cele trei congrese international care au avut loc în Germania (Mannheim – 1985; Freiburg – 1988 și 1993), la Congresele aromânilor americani de la Bridgeport (din 1986, 1987, 1989, 1991) și la congresele organizate în spatial balcanic, unde aromânii sunt autohtoni de 2000 de ani (Tirana – 1992 și Bitolia din Republica Macedonia – 1993), care conțineau în principal respectarea drepturilor cultural-lingvistice, s-au bucurat de atenția cuvenită în Consiliul Europei și apoi în plenul Adunării Parlamentare Europene de la Strasbourg.

O contribuție inestimabilă în sprijinirea drepturilor aromânilor a avut-o raportorul principal desemnat de Consiliul Europei, domnul Lluis Maria de Puig care, prin râvna și competența sa, afirmate pe parcursul anilor, a reușit ca drepturile aromânilor să fie stipulate limpede, încununate de înaltul forum European.

După cum este știut, în 24 iunie 1997, în ședința sa plenară de la Strasbourg, Parlamentul Europei a aprobat, cu două amendamente, acest raport, ce poartă amprenta eforturilor remarcabile ale domnului Lluis Maria de Puig. Discuțiile din cadrul Parlamentului European, inclusive discursurile competente și energice ale reprezentanților României (domnii Lăzărescu, Frunda și Șteolea), au susținut necesitatea ca guvernele țărilor balcanice să sprijine păstrarea limbii, culturii, tradițiilor aromânilor, ca parte integrantă a patrimoniului European.

În consecință, rugăm forurile competente să analizeze și să dispună invitarea în România a distinsului om politic și de cultură spaniol (catalan) Lluis Maria de Puig , într-o vizită care să aibă ca itinerar Parlamentul României, Ministerul de Externe ori Ministerul Educației, Universitatea București, eventual alte centre universitare, în cadrul uneia din instituțiile universitare urmând a i se acorda titlul de Doctor honoris causa. Desigur că aceste propuneri sunt facultative, decizia aparținând forurilor competente.>

 

SURSA

Monitorul Oficial al României, partea a II a, nr. 186, 04.11.1997, p. 37.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required