Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Displaying items by tag: 1991
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Sterie Diamandi se numără printre oamenii de cultură puțin sau deloc cunoscuți generațiilor formate după 1944. Cărțile sale nu au fost reeditate până în 1991, iar numele i-a trecut într-o nedreaptă uitare.


S-a născut la 22 august 1897 la Mețova-Aminciu, în Epir.


Tatăl său a fost militantul aromân Vasile Diamandi- Aminceanul.


A învățat în școal primară din comuna natală. Începe studiile medii la Liceul Român din Salonic și le continuă la Ianina / Grecia, Bitolia / Macedonia și București. În 1919-1922 absolvă Facultatea de Litere și Filozofie la Universitatea din București cu mențiunea ’’Magna cum laudae’’.


A urmat o lungă carieră didactică în diverse orașe din România: Drobeta Turnu Severin (1923-1924), Roman (1924), Iași (1925-1936 la Școala Normală ’’Vasile Lupu’’) și București (din 1936 la Liceul ’’Aurel Vlaicu’’).


La Iași a fost o periaodă de timp și membru al Consiliului Municipal.


În paralel a avut și activitate scriitoricească.

Din 1921 publică note, recenzii și articole despre aromâni și despre cultură în revistele: „Buletinul Institutului de Literatură", „Anuarul Şcolii Normale «V. Lupu»", „Adevărul", „Cuvânt dăscălesc" , „Gândul vremii", „Cuget moldovenesc", „Minerva", „Peninsula Balcanică", „Săgetă­torul", „Porunca vremii", „Vremea" şi „Vremea şcolii". La ‘’Cuvânt dăscălesc’’ este și redactor în 1924-1925.


A publicat în ordine cronologică volumele de biografii: Galeria oamenilor politici / 1935, Eroii revoluției ruse / București / 1937, Galeria dictatorilor / 1938, Oameni și fapte din istoria aromânilor / București / 1940, Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului, Iisus Mântuitorul / I-III / București / 1943. Ultima carte antumă a lui Sterie Diamandi este volumul de eseuri intitulat Arca lui Noe.


Eroii revoluției ruse îi prezintă pe bolșevicii V.I. Lenin, L. Troțki și I .V. Stalin, iar în Galeria dictatorilor sunt prezentați polonezul Pilsudski, italianul B. Mussolini, germanul A. Hitler, turcul K. Attaturk și portughezul A. Salazar.


A încetat din viață la București, la 11 iunie 1981.


Galeria oamenilor politici a fost reeditat în 1991 cu note și fotografii pe baza unui exemplar din 1935 adnotat și corectat de autor, pus la dispoziția editurii bucureștene Gesa de către fiica autorului, doamna profesor Bîrlea. S. D. a creionat biografiile a 12 mari oameni politici români din prima jumătate a secolului XX: Regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Ion G. Duca, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Constantin Stere, Ion Mihalache, A.C. Cuza, Constantin Argetoianu și Mihail Manoilescu.

 


SURSE

Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, editura Gesa, București, 1991, Notă asupra ediției, p. 2.

***, http://www.crispedia.ro/Sterie_Diamandi

***, Enciclopedia României: Sterie Diamandi, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Sterie_Diamandi

37

Autorul cărţii Vlahii, aceşti greci ne -
supuşi! este Vasilis Misiris, iar ti -
tlul ei este tradus: Vlahii, aceşti
greci nesupuşi! Cartea a apărut la Atena în 1990,
Editura Nova Thesis şi are 144 pagini.
Toată cartea este o penibilă strădanie a
autorului ei de a dovedi că aromânii din Grecia
sunt greci. „Vlahii nu constituie un neam aparte,
ei sunt o parte curată din trupul” naţional al
grecilor. Contrar tuturor definiţiilor date con -
ceptului „popor” în toată lumea civilizată, Mi -
siris consideră că: „Limba, cu toate că este un
el e ment puternic în determinarea etnologică a u -
nui popor, în nici un caz nu poate să fie con -
siderată principalul ar gu ment privind originea
vlahilor”. Dacă un copil s-a născut din părinţi
greci în Af rica de Sud, chiar dacă nu cunoaşte
limba greacă, ci vorbeşte limba băştinaşilor, co -

pilul este grec, exemplifică Misiris. Doar dacă
un copil vlah, născut din părinţi vlahi, care vor -
beşte în limba vlahă, dar trăieşte în Grecia, co -
pilul este grec şi nu vlah, conchidem noi. Iată un
exemplu de distorsionare a logicii.
Aşa cum autorul cărţii consideră „o da -
torie, dar şi o obligaţie a grecilor de azi să
recurgă la moştenirile lor autentice legitime”, pe
care nimeni nu le-a contestat, adăugăm noi, tot
aşa considerăm şi noi daco-românii ca „o Da -
torie, dar şi o obligaţie” de a ne interesa de
soarta fraţilor noştri vlahi în orice ţară sunt ei, cu
atât mai mult cu cât ei sunt şi au fost persecutaţi
pentru simplul motiv că sunt vlahi.
Urmează un scurt istoric:
Nu s-a susţinut că între eroii mişcării gre -
ceşti de la 1821 au fost români. Nu poate fi însă
contestat faptul că între revoluţionarii contra

38

otomanilor au fost şi foarte mulţi româno-vlahi.
Aromânii din Grecia şi Macedonia, ca şi cei din
Bulgaria şi Albania nu aveau şcoli şi biserică în
limba lor, ei nu erau recunoscuţi ca etnie aparte
de greci, de slavi şi de albanezi. Grecii şi slavii
fluturau vlahilor steagul creştinismului, ortodo -
xismului pentru a-i avea alături în lupta an -
tiotomană (calul lui Ulise). Dar iată că tocmai
otomanii au recunoscut existenţa aromânilor din
Grecia şi Macedonia. Misiris recunoaşte că vla -
hii din Grecia aveau la 1889, 40 de şcoli în limba
lor şi o şcoală comercială la Salonic.
Grecii naţionalişti spuneau că: „Nu tre -
buie să se mire cineva că, pentru a-i anihila pe
bulgari, trebuie să începem cu românii (K. Î.
Mazara, Kis Enion). E amintită intervenţia din
1881 a României în lupta contra „încălcării
drepturilor omului” şi nedreptatea care se face
„miilor de persoane de origine română”. Cauza
aromânilor a fost sprijinită şi de Franţa, Anglia,
Rusia şi Austria. Se recunoaşte că la „8 au gust
1881, reprezentanţii cuţovlahilor din Macedo -
nia, Epir, Thesalia au depus un memoriu am -
basadorilor Marilor Puteri din Constantinopol
solicitând ca Vlahii să dobândească aceleaşi
drep turi şi privilegii pe care le au grecii şi bul -
garii din Imperiul Otoman”. Tot Misiris, scriind
despre inspecţiile inspectorului Dumba, spune
că acesta a furnizat ar ma ment „bulgarilor a -
coliţi”, dar nu indică sursa informaţiei, care era
mincinoasă.
Limbajul lui Misiris este jignitor, întrucât,
scriind despre Biserica ortodoxă română, spune:
„dogma imbecilă, idioată, a patriarhiei...”. Ele -
nul recunoaşte că la 1892, în Grecia şi Mac e do

nia erau 10 biserici româneşti şi două biserici
episcopale: la Ianina şi la Monastir, toate cu
aprobarea autorităţilor turceşti şi nu elene, iar la
18 februarie 1896 preoţii româno-vlahi pe care
biserica îi renumeşte românizaţi N. Cordănescu
din Kruşova, Gogas din Veria, M. Godzamanis
din Verati şi H. Zegus din Florima „declară pe
episcopul Ohridea Anthima primmitropolit al
româno-vlahilor din Mac e do nia, Epir, Thesalia
şi îl invită să sfinţească capela ambasadei ro -
mâne din Constantinopol!.
Am citat aceste date pentru a se vedea că
aromânii din Grecia şi Mac e do nia formau o nu -
meroasă minoritate naţională în această parte a
Europei. Luptătorii vlahi pentru drepturile lor
sunt numiţi „trădători” (Apostol Mărgărit). Mi -
siris recunoaşte că la 22 mai 1905, sultanul Ab -
dul Hamid emite o erată prin care recunoştea
minoritatea română din Imperiul Otoman adică
din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Al ba -
nia, Cosovo, Bosnia şi dreptul guvernului de la
Bucureşti de a interveni pentru ameliorarea sor -
ţii lor. Grecii s-au răzbunat pe aromâni consi -
derându-i „trădători” şi în urma luptelor din
Potaţiu. El aminteşte victime ale „bandelor ro -
mâno-bulgare”. Erau, zice el, 10.000 de lati -
nofoni vlahi: „În 1905, ambasadorul României
la Athena, Papiniu, solicită primului ministru al
Greciei încetarea persecutării aromânilor din
Gre cia. Răspunsul grecului D. Rollis a fost că în
Grecia nu există o asemenea naţionalitate.
Pe data de 4 septembrie 1905 relaţiile di -
plomatice dintre cele două ţări se rup şi vor fi
reluate în 1911, dar la 15 mai 1913 Eleftherios
Venizelos recunoaşte dreptul de existenţă, pe
teritoriul Greciei, a şcolilor şi bisericilor ro -
mâneşti. Mai amintim că în 1946 au fost exe -
cutaţi 3000 de cuţovlahi, pe lângă atâtea alte mii
neştiuţi.
Am dorit să atragem atenţia autorităţilor
României asupra tratamentului inuman la care
sunt supuşi românii în statele din Sudul Dunării
şi în spe cial în Grecia.
Cartea despre care am scris ar trebui tra -
dusă în limba română chiar dacă ea serveşte
extremismului elen pentru a-şi motiva nere cu -
noaşterea vlahilor ca ramură a românimii. Chiar
dacă în capitolele următoare Misiris aminteşte
pe cercetătorii aromânilor din Grecia (ele novlahi,
arvanito-vlahi şi vlahotoni): Th. Capidan,
N. Iorga, Poghirc, nu putem uita că autorul cărţii
crede că grecii „i-au civilizat pe moldovlahi”,
referindu-se la perioada domniilor fanariote.
Credem că România trebuie să aplice
prin cipiul reciprocităţii în materie de politică

externă.

 

SURSA

Ion Baba Armânescu, Vlahii, aceşti greci nesupuşi!, ''Familia Română'', Baia Mare, decembrie 2010, pp. 37-8.

Dina Cuvata s-a născut la Dobroşani, un sat din Macedonia iugoslavă, în 1952.


Termină liceul din Stip în 1972 şi Universitatea din Skopje în 1972, ambele localităţi fiind oraşe din Macedonia iugoslavă.


Publică poezii şi proză în revista aromână ‘’Zborlu a Nostru’’ (Cuvântul nostru) din Germania şi revistele ‘’Ramuri’’, ‘’Luceafărul’’, ‘’Tribuna’’ şi ‘’Steaua’’ din România.


În 1985 publică la Bucureşti un volum de folclor aromân, întitulat Carabeu, lăi carabeu (Ciocănitoare, măi ciocănitoare) (vezi recenzie şi blog).


Prima carte de poezii îi apare la editura Cartea Aromână din statul New York, SUA: Zghic di Moarti (Ţipăt de moarte). Subiectele acestor poezii sunt viaţa şi moartea, dragostea de mamă şi iubită, amintiri ale locurilor natale, plângeri pentru neamul şi limba pe care le vede în pericol de dispariţie.


Prima carte de proză îi apare în anul următor la aceeaşi editură: Sărmănitsa (Leagănul). În acest volum, D.C. prezintă cu talent scriitoricesc imagini din copilăria petrecută într-un sat aromân: clipele petrecute alături de tatăl şi bunicul cu turmele de oi de pe câmpii, culesul de mure şi băutul de apă rece din fântână, ascultatul de povestiri ale bătrânilor, obiceiuri vechi precum încuscrirea familiilor.Ochilor săi pătrunzători de adolescent sensibil pare să nu le scape nimic, deşi uneori pare să nu găsească cuvinte pentru a descrie tot ce vede în sufletul omului.


Tot în 1990, publică la Ohrida, în Macedonia încă iugoslavă cartea de poezii Sămta umuti (Sfânta speranţă), într-o ediţie bilingvă aromână-macedoneană. Acelaşi volum revizuit apare în 1993 într-o ediţie aromână-română la Bucureşti.


În anul următor publică în colaborare cu D. Papatsafa şi D. Garofil un abecedar , care este folosit din toamna lui 1995 în şcolile din Macedonia independentă, ale cărei autorităţi permit desfăşurarea de ore opţionale de aromână.


D.C. traduce din literatura română în limba macedoneană patru romane ale scriitorilor George Bălăiţă, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Frănculescu şi Dumitru M. Ion şi şase volume de poezie semnate de Dumitru M. Ion (2), Anghel Dumbrăveanu, Horia Bădescu, Vasile Igna, Adrian Popescu, precum şi o antologie de poezie moldoveană.


De asemenea, traduce din macedoneană în aromână. Pentru două traduceri din poeziile lui Kocio Raţin publicate în 1989 sub titlul Hărghii albi (Zori albe) primeşte premiul ‘’Pana de aur’’ pentru cea mai bună traducere din acel an. Publică în ediţii bilingve aromână-macedoneană volumele de poezii Mirgeana (Mărgeaua) de Constantin Miladinov (1994), Monologlu machidonescu de Gane Todorovschi (1995) şi Lipă de Matei Matevschi (1995).


În 1996 avea în manuscris următoarele scrieri: Dictsionar Machidonescu-Armănescu, Voi Armănj Machidonits (folclor grămustean cu 20 de povestiri, 327 de cântece, circa 2000 de expresii şi zicători), Istoria Armănjilor de Ion Arginteanu (transpunere din româneşte în aromână şi macedoneană), Golgota-a Farăljei de Nuşi Tulliu (roman din română în aromână: Calvarul neamului), cărţi religioase ca Ceaslovul, Psaltirea şi Biblia etc.


În plan politic, D. C. este membru fondator şi primul secretar al Partidului Social Democrat din Macedonia, membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei de Prietenie Macedoneano-Română, membru fondator al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Macedonia.


În plan cultural D.C. este membru al Asociaţiei Scriitorilor din Macedonia, membru al Asociaţiei Traducătorilor din Macedonia, membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România, secretar şi preşedinte al Asociaţiei ‘’Pitu Guli’’ din Skopje, membru fondator şi prim preşedinte al Ligii Aromânilor din Macedonia, fondator şi prim redactor al emisiunii în limba aromână de la Radio Televiziunea publică din Macedonia.


Vulcan Petru, Armăna, Transpuniri: Dina Cuvată, editura Cartea Aromână, New York, SUA, 1996, pp. XIV-XVI.

Titi Ceară s-a născut în 1957 la Techirghiol, în județul Constanța.


A absolvit Academia de Arte Frumoase din Iași.


Din 1984 a participat la expoziții personale și de grup.


În țară a expus la Galeria Orizont București, Palatul Parlamentului București, Galeria Simeza București.


Este cunoscut și în străinătate unde a participat la următoarele expoziții: Szombately Gallery (Ungaria 1990), Galerias del Este (Valencia, Spania, 1992), Galeria Antiquo Mercado (Requena Spania 1995), Untergrund Messehalle (Leipzig, Germania, 1998).


A realizat sculpturi monumentale în țară și în străinătate (Slovenia).


A primit premii importante: Premiul pentru Sculptură al Academiei de Arte ’’Pietro Vannucci’’ (Perugia, Italia, 1991) și Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Artă Ambientală (2000).


Criticul de artă român Pavel Șușară îl situează în ’’importanta categorie a artiștilor care au revenit la antromorfism’’, ’’cu o voce gravă și personală’’.



 

SURSA

 

Alice Dinculescu, Catalog de expoziție ‘’Buei di primuvearâ / Culori de primăvară’’. Artiști plastici aromâni, Proiectul Avdhela ‘’Pagini vii de cultură aromână’’, Constanța, 26-29 aprilie 2012, p.10.


În 1991, istoricul român Anastasie Iordache (1933-2009) a publicat lucrarea Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria României.

În capitolul întâi a tratat și problema controversată a originii etnice a întemeietorului acestei dinastii care a domnit în Țara Românească și Moldova.


<(…) Ghiculeștii au dat Principatelor Române zece domnitori, timp de exact două secole, între 1658 și 1858, cei mai mulți dovedind devotament și iscusință în conducerea celor două țări, manevrând cu abilitate, adeseori, pentru desprinderea lor de sub suzeranitatea otomană, uneori cu prețul jertfei supreme, îndurînd cutezători supliciul execuțiilor medieval publice.

(…) Primul Ghica cunoscut în istorie este Gheorghe*, avînd și diminutivul Ghica, devenit ulterior nume de familie, originar din Albania**, dar sosit în Principatele Române de la Constantinopol***, unde se stabilise de cîtăva vreme. Cronicarii**** și, apoi, istoricii de mai târziu, în cea mai mare parte, stabilesc originea lui albaneză, unii susținînd în mod implicit că era albanez, alții că ar fi fost aromân. Între aceștia din urmă, mai puțini, dar nu fără oarecari temeiuri, este și M. Theodorian-Carada*****, care menționează că Ghiculeștii erau aromâni din Albania, cel dintâi fiind Gheorghe Ghica, nume românesc, purtat de atîția români din Macedonia*****. În fapt, susținea el, toți Ghiculești s-au simțit buni români și s-au dovedit ca atare (5). Recent, un alt autor român****** susținea că Gheorghe sau Ghica se născuse la Zagoria în Macedonia, vorbind albaneza, greaca și româna, tustrele cunoscute de locuitorii din regiune, fără a preciza cu certitudine originea etnică (6).

Cei mai mulți, inclusiv Dora d’Istria******* (Elena Ghica), o descendentă de seamă a familiei susțin originea albaneză a Ghiculeștilor, nelipsind, în mod firesc, fabulații sau legend în această privință, tocmai datorită obîrșiei modeste a lui Gheorghe Ghica și obscurității în care și-a trăit anii copilăriei. Astfel, Ion Neculce********, menționînd oroginea albaneză, scria că, încă de copil, Gheorghe Ghica plecase din satul natal spre Constantinopol, împreună cu un fiu de turc, originar din insula Cipru*********, legîndu-se între ei în caz de izbîndă a vreunuia. (…) La Constantinopol, iar, ulterior, Koprulu**********, căci despre el era vorba, va ajunge chiar mare vizir al Imperiului ottoman. Mai tîrziu, îl va recunoaște și-i va facilita ocuparea tronului Moldovei (7).

(…) Studii recente, temeinic documentate, confirmă că relatările lui Ion Neculce în O samă de cuvinte nu sînt decît legendă. Singurul adevăr este că Gheorghe Ghica și Koprulu erau originari din Albania. Cît privește locul nașterii, poate fi ori Kopru (Punte) în Asia Mică, unde s-a stabilit bunicul lui Mehmed Koprulu, ori orășelul cu acest nume numit și Veles, din Macedonia, la sud de Skopje***********, probabil loc de emigrare comun al celor doi compatrioți. De altfel, Veles a luat numele de Koprulu de la cel al vestitei familii de mari viziri (9).

Mihail Kogălniceanu menționează că „Gheorghe I era albanez din satul Koprulu, de unde-și trage originea ilustra familie de mari viziri Koprili Ogli” (10). A. D. Xenopol scria, de asemenea, că Gheorghe Ghica era de neam albanez din părțile grecești” (11).

Mai dificil de stabilit originea etnică în noianul de seminții care trăiau amestecate în diverse localități din zona macedoneană a Peninsulei Balcanice, rămîne totuși cert că Gheorghe Ghica provenea dintr-o familie modestă, nevoiașă (12), ceea ce l-a detrminat să pornească în capital Imperiului ottoman, unde a intrat în serviciul capuchehaielor *********** moldovene (13). Acolo s-a căsătorit cu o catolică de origine greacă din Pera*************, de la care a avut un fiu, Grigore, viitorul domn (14). În Moldova nu fusese adus de Vasile Lupu, ci venise înaintea lui, îndeletnicindu-se cu negoțul, prin deceniul al doilea sau al treilea al secolului al XVII lea. (…) Oricum, este menționat pentru prima data în hrisovul din 24 octombrie 1624, dat de Radu Mihnea*************, prin care închina mănăstirea Prodromului din Sozopol. (…) Împămîntenit, Gheorghe Ghica s-a căsătorit cu Smada, fiica stolnicului Stamate din Broșteni. (…) Din această căsătorie a avut pe Ionașco, postelnicul, căsătorit cu Maria, fiica lui Cîrstian, și pe Măricuța, căsătorită cu marele comis************** Bălan. (…) Prin urcarea pe tronul Moldovei a lui Vasile Lupu, ascensiunea lui Gheorghe Ghica dobîndește noi certitudini, căci intră curînd în anturajul domnului: „lipindu-să de curte, fiind și Vasilie Vodă tot de un neam, arbănaș” (15). Miron Costin însuși relatase deja înaintea lui Ion Neculce asupra antecedentelor venirii pe tronul Moldovei a lui Gheorghe Ghica: „Era aice în țară den dzilele altor domni, neguțitoria țiindu, pînă la domnia lui Vasilie Vodă. Fiind de un niam cu dînsul, arbănaș, l-au trasu-l Vasilie Vodă la curte și deodată la boierii mai mărunte, apoi la vornicia cea mare de Țara de Gios*************** au ajunsu. Și țiindu-l Vasilie Vodă de credință, l-au trimis la Poartă***************** capichehaie, văzîndu-l și om contenit la toate și scump, cum se cade să fie cînd capichehăei să fie” (18).

Vasile Lupu, asupra originii căruia stăruie presupuneri fie că ar fi fost albanez, fie aromân, la fel ca în cazul lui Gheorghe Ghica, urcase pe tronul Moldovei înainte de 30 martie 1634.(…)

 


NOTE A. I.

(5) M. Theodorian-Carada, Beizadea Mitică, București, f.a., p. 5

(6) Mihail-Dimitri Sturdza, Dictionnaire historique et genealogique de sgrandes familles de Grece, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983,p. 297.

(7) Ion Neculce, Opere, Letopisețul Țării Moldovei și o Samă de cuvinte, ed. Critică și studiu introductive de Gabriel Strempel, București, 1982, pp. 186-187

(9) Paul Cernovodeanu, Știri privitoare la Gheorghe Ghica al Moldovei (1658-1659) și la familia sa, „Anuarul Institului de Istorie și arheologie <A. D. Xenopol>”, Iași, XIX, 1982, p. 334.

(10) M. Kogălniceanu, Histoire de la Valachie et de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837, p. 300.

(11) A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. III, vol. VII, București, 1929, p. 165; Vezi și Jean-Louis Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, Jassy, 1777, p. 87.

(12) Paul Cernovodeanu, op. cit., loc. cit., XX, 1983, p. 121.

(13) Ion Neculce, op. cit., p. 187.

(14) Mihail-Dimitri Sturdza, op. cit., p. 297.

(17) Ion Neculce, op. cit., p. 187.

(18) Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, ed. P. Panaitescu, București, 1944, p. 191.>

 

 

SURSA

Anastasie Iordache, Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria României, editura Albatros, București, 1991, pp. 8-11.

 

 

NOTE M. T.

*Gheorghe Ghica (1598-1664) – Domn al Moldovei în anii 1658-1659 și al Țării Românești în anii 1659-1660.

**Albania – Provincie a Imperiului Otoman din secolul XIV până în 1912.

***Constantinopol – Capitala Imperiului Bizantin (grec) până la cucerirea de către sultanul Mahomed II în 1453, când devine capitala Imperiului Otoman cu numele de Istanbul.

****Cronicar – Istoric medieval care scria lucrări istorice descriind evenimente în ordinea lor cronologică. (gr. cronos = timp)

*****Marius Theodorian-Carada (1868 Craiova – 1949 București) – Avocat, prozator și gazetar.

******Macedonia – Provincie a imperiilor roman, bizantin, bulgar și sîrb, cucerită de otomani în secolul XIV și împărțită de Bulgaria, Serbia și Grecia în urma războielor balcanice din 1912-1913.

******Mihai Dimitrie Sturdza (1934 - ) – Prinț din familia nobiliară și domnitoare (secolul XIX) a Sturdzeștilor. Deținut politic în timpul regimului comunist. Filolog. Emigrant în Franța. Ziarist la Radio Europa Liberă.

*******Elena Ghica (1828 București – 1888 Florența * Italia) – Educată în limbi antice și modern la Dresda, Viena, Veneția și Berlin. Căsătorită cu ducele rus Aleksandr Koltsov-Massalski. Călătoare în Europa. Personalitate cosmopolită. Scriitoare cu idei liberale și de emanciparea femeilor. Autoarea volumului Gli albanesi in Rumenia. Storia dei Principi Ghika.

********Ion Neculce (1672 Moldova -1745 Moldova) – Mare boier. Cronicar. Autor al Letopisețului Țării Moldovei de la Dabija vodă la Constantin Mavrocordat (1662-1743). Continuator al cronicii lui Miron Costin.

*********Cipru – Insulă din estul Mării Mediterane, cucerită de otomani de la Republica Veneția în 1517 și cedată Marii Britanii în 1878.

**********Koprulu Mehmed pașa (1583-1661) - Mare vizir în anii 1656-1661. El și cei doi succesori din familia sa au redresat situația internă a Imperiului Otoman, reluând ofensiva în Europa până la dezastrul de la asediul Vienei din 1683, care a marcat începutul declinului ireversibil al statului sultanilor până la proclamarea republicii în 1923.

***********Skopje – Capitală din 1991 a Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei.

************Capuchehaie – Agent diplomatic la Istanbul al domnului Moldovei și al domnului Țării Românești, vasali ai sultanului.

*************Pera – Cartier al Constantinopolului locuit de negustori-cetățeni ai republicii italiene Genova.

**************Radu Mihnea – Domn al Moldovei în anii 1616-1619 și 1623-1626.

***************Stolnic, Postelnic, Comis – Ranguri boierești cu atribuțiuni la curtea domnească.

****************Vornic – Rang boieresc cu atribuțiuni judiciare. În Moldova existau doi vornici: al Țării de Sus (nord) și al Țării de Jos (sud).

**************** *Poarta – Poarta Otomană sau Sublima Poartă sau Înalta Poartă era denumirea curții deschise unde sultanul privea ambasadorii. Expresiile sunt traduceri în franceză, limba diplomației, ale termenului otoman Bab-i Ali. Într-o accepțiune restrânsă însemna ministerul de externe al imperiului ottoman.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required