Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Poezii de Bolintineanu D. în română
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
23-09-2011

Poezii de Bolintineanu D. în română

Rate this item
(0 votes)

În 1865 poetul Dimitrie Bolintineanu publica ciclul de poezii Macedonele, inspirat de călătoria făcută în Macedonia oromană în 1854. Am găsit pe Wikipedia următoarele 5 poezii: Românele din Cavaia, San-Marina, Ioana, Păstorul murind şi Edessa.

 

 

Românele din Cavaia


Tropotă, bubuie plaiul Candavii,
Lîngă Cavaia,
Caii se spumegă, pui ai Moravii
Rărind bătaia,
Iată-i alunecă ! Umbra pămîntului
Nu îi soseşte :
Comoara lor flutură p-aripa vîntului,
Nara lor creşte.


Nu vezi mişcările ce fac picioarele
Iuţi şi uşoare,
Şi cum miroasele le poartă boarele
Pe aripioare!
Ei port femeile, dalbe ca ziorile
Cele de vară.
Brîul cu armele luce ca florile
De primăvară.
Nu sunt avlonele, nici tiranesele
Cele plăpînde,
Nici elbasanele, nici belardesele,
Fragede, blînde ;
Nu sunt nici gueguele aspre, sălbatice.
Nu sunt albane ;
Sunt flori de măgură, flori păduratice,
Mîndre române.
Fugi, trecătorule ! Pleacă-ţi cătările
A nu le strînge
Flacăra ochilor ! Căci înfruntările
Se spăl cu sînge !
Boarea le scutură aurul pletelor
Ce rîurează
Drag sub fachioalele, fermecul fetelor
Ce le visează !
Iată-le ! Armele şi frumuseţele
Le împovră ;
Crinii şi rozele mîngîie feţele.
Ochii ard în pară.
Trec şi în urmă-le umbra ce scînteie
Se mai umbreşte !
Tropotul cailor scade, se mîntuie,
Se risipeşte.

 

 

San-Marina

 

San-Marina astăzi are
Sărbătoare de păstori,
O serbare
De plecare
La Vardar ce cură-n mare,
Alergînd pe pat de flori.

Se întinde masă dalbă
Pe un plai lîngă Cătun,
Cu smîntînă
De la stînă
Şi cu fagi de miere albă
Şi cu vin de la Zeitun.
 
Dintr-o mînă-n altă mînă
Cupa pregiurată-n flori
Trece plină ;
Beau, închină
Pentru ţara lor română,
Pentru turme şi păstori.

Cei bătrîni cu albe plete
Cei dintîi la masă-nchin ;
Hora pasă
Lîngă masă,
De flăcăi şi june fete
Cu păr negru, cu alb sîn.

Şi pe cale mic şi mare
Stă, mai cată către sat
Cu plăcere
Şi durere,
Îi trimite fiecare
Cîte-un dulce sărutat.

Seara vine şi păstorii
La pîrîu toţi se opresc.
Şi fac focuri,
Şi fac jocuri
Pîn' ce visele-aurorii
Peste geana lor plutesc.

Astfel trece scurta viaţă
De străini neatîrnaţi,
Ca cocorii
Şi ca norii
Cînd pe cîmpuri de verdeaţă,
Cînd pe munţii cei înalţi.

Oamenii au arme dalbe
Şi femeile dulci nuri,
Cu guriţe
De liliţe,
Coame d-aur, feţe albe,
Ochii lai ca nişte muri.

Dar durerea, vai ! nu lasă
Nicăiri pe muritor.
Ce dor mare !
Ce-ntristare
Inima lor le apasă
Cînd oiţele le mor !

Fluierile şi cavale
Sună vesele cîntări.
Lîngă mese,
Cete dese
De copii se joc pe vale
Ca-ntr-un vis de desfătări.

Popii binecuvintează
Şi atunci toţi s-au mişcat
De plecare
Către mare,
Turmele înaintează,
Toţi cu totul le-au urmat.

Caii poartă în spinare
Corturi, paturi, aşternut,
Toată casa,
Toată masa
Şi vestminte de-mbrăcare,
Tot ce au, tot ce-au avut.

Mumele, în glugi pe spate,
Poartă prunci cu păr bălai
Sau mioare
Lîncezioare.
Clopotele, legănate,
Sună depărtat pe plai.

Turma beagă, cînii latră,
Caii nechează uşor ;
Mai departe,
La o parte,
Sub o măgură de piatră,
Cîntă-n fluier un păstor.

 

 

Ioana

 

Ştiţi voi crinul ce străluce
În Vescopolis frumos ?
Păru-i ca o rază dulce
Cinge corpu-i pînă jos.
Este tînăra Ioană,
Nimfa albă din Vardar,
E româna macedoană,
Dulce ca ceresc nectar.
Patru neamuri o reclamă,
Şeapte sate mîna-i cer.
Toţi cu toţii o aclamă,
Rază ce-a venit din cer !
Acvila lăsîndu-şi zborul,
Boabe ia din mîna sa,
Turcul părăsind Bosforul,
Vine a o vizita.
Graţiile-i sunt surate,
Poartă jocu-n jocul ei
Şi plăcerile-adorate
Zbor pe anii-i tinerei.
Geniul pe frunte-i zboară ;
Peste umbre şi vulvori
Umbra-i dulce şi uşoară
E o noapte peste zori !
Buza ca mărgăritarul
Are-un fermec foarte rar,
Crez că a băut nectarul
Din al zeilor pahar.
Ochii-i sunt dulci viorele
Ce la soare strălucesc,
Genele lungi, aurele,
Răsfrîng umbre şi lucesc.
Sînu-i e o dulce floare ;
Două roze pe doi crini,
Sub al amorului soare
Tremură pe dulcii sîni.
Eu mă duc, vis de dulceaţă !
Tu n-o să mă mai zăreşti.
Tu mă laşi să plec cu viaţă
Şi, vai ! inima-mi opreşti !

 

 

Păstorul murind

 

— "Toţi păstorii se cobor ;
Toţi răsuflă desfătare ;
Numai tu, frumos păstor,
Te înclini în întristare ?
Spune nouă ce gîndeşti ?
Spune nouă ce voieşti ?"
— "Daţi-mi pace, dragi oiţe !
Daţi-mi pace, dragi fetiţe,
Că eu doru-mi nu vă zic
Pînă-n ziua de tunsoare ;
Iar atunci, în sărbătoare,
N-am să vă ascunz nimic."
— "Azi e ziua de tunsoare.
Cînd ne zici să ne vesteşti
La această sărbătoare,
Pentru ce tu pătimeşti ?"
— "Ici la murmura fîntînii
Ascultaţi, dar, dorul meu.
Dar chemaţi să vie cînii.
Cîntec trist am să cînt eu :
«Aţi văzut o dulce stea,
Aţi văzut liliţa mea,
Cu cămaşă d-albă lînă
Fluturată de lumină ?
Roza e a sa guriţă,
Flacăra a sa cosiţă,
Ochii ei în lacrimele
Sunt ca două viorele.
Sufletu-i miros de floare,
Inima-i chiar foc de soare.
Vorba ei mă desfăta,
Cîntecu-i mă îmbăta,
Nu l-aţi auzit voi oare
Printre nopţi, desfătătoare,
Cît scotea de multe ori
Lacrimi de la călători ?
Dar acum acele şoapte
Nu mai sună printre noapte.
Sufletu-i s-a dus pe vînt,
Lutul într-un trist mormînt.
De cînd ea nu mai trăieşte,
Viaţa-mi jună veştezeşte.»"

 

 

Edessa

 

Eu vă salut, o, noapte şi voi, o, stele albe,
Ce disputaţi domnia acestui loc mereu !
A voastră luptă-i demnă s-o vază Dumnezeu !
Vai ! Omul trece iute cu faptele lui dalbe

Ce perd pe calea vieţii nestătătorul pas !
Tu, singură, natură, tot jună ai rămas !
Ce s-au făcut acele troiene de popoare ?
Acele generaţii ce-n lume au trecut ?
Şi sclavii şi-mpăraţii ? Trăiră un minut,
Născînd spre a se face ţărînă trecătoare !
Ce s-au făcut acele divine frumuseţi
Ce-mpodobeau cu roze paharele-n ospeţi ?
Acei luţi cu sun dulce ca mierea Adonii
Ce rechemau nectarul şi zeii drăgălaşi !
Epiriana floare ai cării sîni gingaşi
Produs-a pe eroul Europii şi Asii ?
Junia, frumuseţea pe anii-i se certau
Şi visele din secoli ideea ei ne dau.
Vai ! Tot s-a stins ! Putere şi viaţă, şi mărire
Urmat-au în uitare pe generaţiuni !
Tot ce lăsară-n lume aceste naţiuni
Sunt negrele morminte ce n-au nici amintire.
A numelui lor şoptă, dintr-un trecut de dor,
Ca zgomotul ce moare, ajunge-n viitor.

Chiar dacă amintirea ne-ar fi păstrat mărirea
În secoli ce-au să vie, morţi, ce-aţi fi ştiut voi ?
Şi cugetele voastre trăiesc ori printre noi ?
În negrele locaşuri aveţi voi mulţumirea ?
Vai ! Moartea despărţit-a prin ziduri pîn' la nori
Pe morţi de vii, în lume, sărmani, slabi muritori !
Tot cade în uitare ! Popoare-mpovărate,
Popoare fără ţintă şi fără obiect,
Să rătăcesc în noapte : durerea le deştept.
Dar grecul, rob el însuşi, aspiră libertate
Şi cată să supuie pe popolul român !
El singur va să fie şi liber şi stăpîn !

În aste locuri viaţa atîta de frumoasă,
Dar şi atît de tristă, e toată în mormînt
Mai mult decît în oameni, pe-acest căzut pămînt !
Omoară crud pe-un popol sclavia ruşinoasă !
Un popol sub robie să-nclină abătut,
Atunci cînd energie, virtute a perdut.
Colo din vîrful stîncii cascada gemătoare
Se varsă-n valuri albe şi geme printre nopţi.
În lac d-azur ea fuge, vărsînd duioase şopţi
Îndată ce s-aruncă din coasta-ngrozitoare.
Colo revarsă luna torinte dulci de foc
Şi stelele ca vise bălaie vin, să joc ;
Zîmbesc cu fericire acestor triste locuri
Ca cugete plăcute ce plană un minut
În suflete zdrobite d-un chin neabătut.
Lumina lor pe unde să varsă-n dalbe focuri.
Mai colo în pădure şacalul de mormînt
Amestecă urlatul cu murmura de vînt.
Pe orizonte ochiul zăreşte cum se-ntinde
O mare azurie sub focul cel ceresc,
Plăceri neexprimate ne-mbată, ne robesc ;
Căci marea totdauna vederea drag aprinde.
Cu cît suntem aproape d-al vieţii creator,
P-atîta fericirea alină-al nostru dor !
Să cercetăm ţărîna scăpată insultării
De timpuri care seamăn şi secer totul jos,
Tot pîn' la suvenirea d-un nume mincinos
Ce moare dopotrivă în nopţile uitării !
Să turburăm mărirea mormintelor în dor
Şi să vedem în urmă-i ce lasă-un muritor !
Edessa nu ne lasă decît ţărîna oarbă
Ce omul şi cu timpul în fine au stricat :
Umana lăcomie chiar moarte-a despoiat
În restele lăsate mormintelor să soarbă.
Aşa se vor abate ce noi am ridicat,
Aşa lua-va vîntul cenuşa ce-am lăsat !
Aşa peri-va încă a glorii lucire,
Ţărîna răsipită de crivăţul gemînd
Nu va putea să ştie de am lăsat trecînd,
Pe viitorul lumii, a noastră amintire.
În darn locuitorii acestui loc frumos
Cred să-auză noaptea, în vîntul dureros,
Pe piaţa unde fuse Edessa altădată,
Sunări de muzici, zgomot de cupe ce închin,
Şi nichezări profunde, ce strigătele-ngîn,
Strigări de oameni, zgomot ce face o armată.
În darn ei cred să vadă în nopţi cum se formează
Grădini, palate, teatruri, lumini că variază !
Nu ! Moartea nu întoarce aceea ce răpeşte !
Trufia ce încinge pe popolii cei mari,
Pe regi, cată să cază sub timpii cei amari,
Căci Dumnezeu răzbună pe cel ce s-asupreşte.
Cascada varsă-n noapte desfătătoare şopţi
Şi luna d-aur trece pe sînul negrii nopţi.

(1862)

Last modified on Luni, 10 Octombrie 2011 13:49
Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required