Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Celnici fărşeroţi din Albania
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
30-04-2011

Celnici fărşeroţi din Albania

Rate this item
(1 vote)

Una din cele două ocupaţii principale ale fărşeroţilor din Albania la începutul secolului XX era încă păstoritul. Majoritatea erau picurari ce lucrau pentru o elită de celnici, proprietari de mari turme de oi, visând bineînţeles ca prin muncă să ajungă şi ei celnici.

Un celnic poseda şi o caravană de cincisprezece cai şi mule (catâri), herghelie, aur, casă mare.

Un element imporatant era poziţia de şef de fălcare (grup de familii care plecau împreună la munte), calitate în care era şi partener de dialog cu autorităţile orăşeneşti.

Iată cum descrie legătura dintre celnic şi fălcare regretatul folcorist şi director al Muzeului Ţăranului Român, Irina Nicolau (1946-2002), al cărei tată era aromân: ’’Ca să fii celnic  trebuia să ai fălcare: oameni, oi. cai, capre, măgari. Dacă oameni  se adunau prea mulţi , începeau să-şi dea cu stângu-n dreptu. Atunci o parte din ei *o roiau*. În secolul al XI lea Kekaumenos (cronicar bizantin care-i menţionează pe ’’blachi’’ – n.n.) consemnează cuvîntul celnic (sublinierea I.N.) şi îl traduce prin stratygos (sublinierea I.N.), adică bărbatul care îi conduce pe soldaţi în luptă. Etimologia cuvîntului este slavă, celo (sublinierea I.N.) înseamnă frunte (sublinierea I.N.), celnicul fiind mai mult decît fruntaş. Echivala şi cu scuteris (ecuyer) (sublinierea I.N.), titlul desemnînd o autoritate militară. La grămosteni celnicul se numea chihăia (sublinierea I.N.). Pînă la sfârşitul secolului XIX, au existat adevăraţi celnici. Rolul pretindea să fii pentru ai tăi conducător, judecător, vindecător, preot,translator... Cînd cineva vroia să ştie cît de important era un celnic întreba: are fălcare mare? (sublinierea I.N.) Cum ai întreba astăzi un om: are mulţi subordonaţi? Memoria familiei Celea păstrează următoarea istorioară. Lala Yory, Papu (Bunicul – n.n.), cum i se spunea, a fost abordat de nişte inşi care făceau propagandă pro-germană, că Hitler e aşa şi aşa, şi pe dincolo. Şi Papu, ca să-i aducă la altă măsură a lucrurilor, îi întreabă: Dar Hitler ăsta are cîte oi? (sublinierea I.N.)’’

Un celnic era şi bancher, împrumutând bani fără dobândă.

Pe de altă parte, celnicii erau şi filantropi. Astfel, Hristu Colimitra a donat 200 de lire turceşti de aur pentru mărirea bisericii din Pleasa şi împreună cu Balamaci şi Pitu au contribuit masiv la construirea mânăstirii Sf. Ilie din satul de albanezi creştin Ucişte, situat la 15 km de Pleasa. Drept recunoştinţă mânăstirea a rezervat o cameră mare de odihnă penttru cei trei.

În viziunea lui Constantin Colimitra ’’averea de milioane de oi’’ a fărşeroţilor era şi averea celor patru state: Albanez, Grec, Jugoslav şi Bulgar’’. El explica această situaţie prin faptul că ’’Dumnezeirea l-a ales să fie prototip oier, ori oier prototip, sau prototipul oierilor’’. Nu întâmplător fărşeroţii era denumiţi de albanezi ’’ciobeni’’. Ataşamentul fărşeroţilor faţă de cele două ocupaţii de bază, oieritul şi cărvănăritul, este explicat astfel de memorialist: ’’Deşi cele două meserii aspre şi ingrate îi provocau necazuri şi suferinţe grele, fărşerotul le înfrunta cu tenacitate şi înţelegerea că, în ultimă analiză, numai acele îndeletniciri îl eliberează de orice idee de servitute şi subjugare, şi înţelegerea că este lui însuşi stăpân şi stăpânul tuturor situaţiilor, indiferent care ar fi ele. ’’Viaţa picurarului se ducea la stână, aşezată în apropierea unui izvor. Centrul acestui mic complex era câliva (coliba) construită din lemne, cu baza la un metru în pământ. Ea era mare servind ca adăpost pentru ciobani şi ca laborator pentru prepaparea produselor lactate de către căşar. Lîngă câlivă era cutarlu (târla oilor), cu o intrare largă ce se închide cu o leasă şi cu o strungă îngustă în partea opusă, unde erau mulse oilor. Ca mulgător un cioban trebuia să aibe îndemânare şi putere, ce se obţineau prin exerciţiu, având în vedere că la turmele mari un mulgător mulgea cel puţin o sută de oi. Un alt moment important al vieţii de stână era fătatul mieilor, care avea loc în ianuarie, un bun ’’picurar’’ cunoscându-se după mieii cu care ieşea la păscut primăvara. Atunci ciobanii erau însoţiţi de 3-5 câini şi câţiva ţapi ce conduceau turma cu clopotele atârnate de gât, rol îndeplinit în alte părţi ale lumii de berbeci.

Apropo de ţapi, familiile din Pleasa aveau turme de capre, pe care le păştea Gheorghe, căprarul satului. El aduna primăvara, vara şi toamna 1000 de animale pe pajiştea de la Şipotul (izvor) cel mare, pe care le păştea în munţi.

Un obiect reprezentativ pentru picurar era cârlibana, un băţ de corn prevăzut la capăt cu un cârlig, destinat pentru apărare şi pentru a prinde oaia de picior.

Potrivit tradiţiei oieritului fărşerotesc, de la o oaie bine îngrijită trebuia să se obţină câştig net brânza şi lâna. Cantitatea minimă de brânză era considerată cea de 25 kg, iar cea de lână de 5 kg. Aceasta din urmă se valorifica în patru stadii de prelucrare: nespălată, spălată sau transformată în fire sau veşminte de gospodină.

Iată cum motivează C.C. prezentarea temei oilor în memoriile sale: ’’(...) au pus de-a lungul veacurilor amintite şi reamintite, pe sufraua (măsuţă cu picioare scurte – n. N.) familiei fărşerotului sau pe aceea a românului macedonean pâine cea de toate zilele,laptele, brânza, friptura, laptele gros, untul şi toate celelalte bunătăţi din care omul vrea să se înfrupte şi de care aceste familii erau îndestulate. Am scris despre aceste animale pentru că ele umpleau până la refuz punga stăpânului fărşerot cu lire şi napoleoni de aur, pentru că ele agăţau de gâtul miresei salbe de zece, cinsprezece, douăzeci de lire, pentru că ele agăţau şi de gâtul măturii gospodinei fărşeroate, zece, poate şi mai mult de lire de aur turceşti, fiindcă ele ajutau să se facă şi chiar duceau în spinarea lor, zestrea în valoare de cinci sute, una mie sau două mii de aceleaşi lire de aur turceşti, fiindcă ele ofereau fărşerotului şi celorlaţi români macedoneni să facă nunţi împărăteşti, dragă cititor, repet: Nunţi Împărăteşti (sublinierea autorului) care ţineau, durau de Miercuri până Miercuri, adică opt zile şi opt nopţi, nunţi la care se sacrificau şi până la una sută de sterpe şi berbeci.’’

Familii de celnici fărşeroţi au fost: Zega (’’unul din cei mai mari’’), Nastu, Memu, Carabina, Ciufecu, Bardu, Gaci, Rigea, Spau, Teja, Celea, Fotu, Bichi, Zechiu, Nacea, Docu, Babu etc. O menţiune aparte pentru familia Pitu, care a ajuns să întemeieze un sătuc al lor numit Stropani, în apropierea satului mai mare de fărşeroţi Pleasa, din sudul Albaniei. Ceea ce i-a ajutat să-şi menţină calitatea de celnici până târziu în anii ’20, respectiv deţinerea a şapte mii de oi, a fost faptul că aveau mulţi băieţi.

C.C. povesteşte o întâmplare de pe vremea când Spiru Balamaci şi Hristu Colimitra, bunicul său, erau la apogeul destinului lor de celnici. La un moment dat sultanul a ordonat o inspecţie la colectorii de impozite. Inspectorii au trecut şi pe la stânele fărşeroţilor situate pe muntele Seci,la 20 km de Pleasa. Aici au constatat cu mare uimire că pe un vast podiş se aflau la păscut zeci de mii de oi. Fiind întrebat de numărul oilor, Spiru Balamaci, care făcuse şcoală turcească, a răspuns că împreună cu cele din sat sunt 100.000, pentru care plăteau 100.000 lire turceşti . Şeful comisiei a replicat că în registrele otomane sunt trecute numai 50.000 şi ca urmare trebuie să meargă împreună la Istanbul pentru a lămuri problema. Ajunşi în capitala imperiului, şeful inspectorilor i-a prezentat pe cei doi direct omului de încredere al sultanei, fără să mai treacă pe la vizir sau trezorier. Acesta s-a dus la sultană şi s-a întors cu un document prin care se ordona ca fărşeroţii să plătească impozitul numai persoanei care se prezintă cu un sigiliu ca cel de pe semnătura documentului.

Păşunatul în munţii Seci se făcea vara, când creştea o iarbă grasă, cum rar se găsea pe pământ. Toamna fărşeroţii plecau cu turmele pentru iernat în zona satului Armiro de pe ţărmul egean al Greciei, drum făcut în două săptămâni. Numai că în iarna anului 1858 s-a întâmplat că în acea zonă să cadă zăpadă de două palme care a ţinut mai mult decât zece zile. Ca urmare, fiind lipsite de hrană, toate oile fărşeroţilor au murit. Asprimea acelei ierni neobişnuite pentru acea regiune caldă a Greciei a pus capăt statutului de celnic al multor fărşeroţi, printre care şi Spiru Balamaci şi Hristu (Chita) Colimitra.

Tot legată de impozitul plătit sultanului de către celnici este o întâmplare relatată de I.N.: ’’William Martin Leacke (1777-1860;locotenent trimis la Istanbul pentru instruirea armatei otomane în timpul războaielor napoleoniene– n.n.) a avut prilejul, cît de mult aş fi vrut să trăiesc eu clipa aceea, să asiste, fiind el însuşi oaspetele unui vizir, la primirea unor celnici aromâni veniţi să aducă tributul, mai precis plata capitaţiei pentru oi, ca în vremurile lui Solomon, dreptul să facă cherestea, să pescuiască şi aşa mai departe. În plus, o nimica toată pentru caseta Sultanei Valide, femeia din harem care avea cinstea să fie mama sultanului. Banii trebuiau să ajungă la timp, celnicii coborau din munte special. Iată, acum ce cred că a văzut englezul, pentru că despre asta e vorba. La curtea vizirului, în încăperile parfumate şi căptuşite cu covoare, vizitatorii se perindau în vîrful picioarelor făcând temenele, sărutînd poala hainelor sau inelul cuiva, strecurînd o vorbă, aruncînd o privire. Au venit aromânii, a anunţat cel care avea rolul să-i anunţe pe nou-veniţi. Cu gîndul la acei bărbaţi brutali, cu priviri fioroase şi mirosind a cal şi oaie vizirul a zis: Să nu intre toţi, să vină doar şeful, ajunge! Să intre numai şeful! a comunicat turcul dar, după cîteva clipe s-a întors şi a spus Eu le-am spus ce le-aţi spus şi ei au răspuns –notează englezul –*We are all equal!* Cum s-ar zice ciudată lume mai eram şi noi! Şeful decidea pentru toţi, cel bătrîn conducea pe cel tînăr, şi dintr-o dată, we are all equal (noi suntem toţi egali – n.n.) , ce pot să înţeleg?’’

Asemenea Culicea Teja, care a avut numai fete, şi  Spiru (Pilea) Şanazu au pierdut şi ei statutul de celnic. Neamul Teja au fost şi oieri şi ’’cărvănari’’ de la începuturile Pleasei, adică în 1780, când au sosit în masă aici fărşeroţii din alte patru sate ale Albaniei otomane, unde erau persecutaţi. Alţi oieri din Pleasa au fost Constantin (Dina) Dima şi Mihu Teja, căruia bandiţii albanezi musulmani i-au tăiat nasul, deoarece a refuzat să le dea îmbrăcăminte şi încălţăminte atunci când a fost atacat la stână. Un alt reprezentant al neamului Teja, Haralambie (Lambre), fiul lui Tănase (Naşu), a avut o soartă mai tragică, fiind ucis de albanezii musulmani la stâna sa din munţii Seci. Tot asasinat la stâna sa cu o mare turmă de oi a sfârşit şi Miha ''ali Mati'' Ciufecu. Oieri erau şi Mihali Ciufecu, fiul lui Culicea,  precum şi Haralambie (Lambre) Cutina.

În Pleasa s-au aşezat pe parcursul timpului şi un grup de fărşeroţi cristinioţi sau câstrinioţi, ramură de fărşeroţi care au practicat transhumanţa până prin 1930.Ei trăiau în corturi la munte în timpul verii şi pe câmpiile de  la ţărmul Mării Adriatice iarna.

O menţiune aparte pentru secolul XIX, reprezentat de un alt celnic renumit: Iani Geavela. El era şi cărvănar (proprietar de caravană de cai şi catâri) şi căpitan de armatoli, miliţie care asigura ordinea într-o zonă autonomă din Balcanii otomani, şi a luptat împotriva turcilor.

O întâmplare de asemenea din secolul XIX,  referitoare la personalitatea celnicului Alexis Barda, a fost sugestiv relatată tot I. N.: ’’Întâmplarea petrecută în iarna anului 1831 merită să fie consemnată, nu atît ca fapt în sine, ci pentru pilda care poate să fie purtarea unui bărbat adevărat. Ca un bimbaşa (comandant a 1000 de soldaţi în armata turcă -n.n.) trăia Alexis Barda. Cuvîntul lui făcea cît clopotul berbecului la oi.În toamna aceea hotărîse: iernăm în Casandra! Şi nimeni nu a îndrăznit să-i taie vorba.La drum supunerea trebuie să fie oarbă şi mută, democraţia-i pentru sedentari.De două ori pe an berzele şi aromânii stîrneau în Casandra strigăte de bucurie şi speranţă. Casele albe ale grecilor absorbeau mirosul de oaie şi lădiţele lor de lemn uscat înghiţeau pe nemestecate bănuţii de argint ai chiriaşilor.Calimera, calispera (sublinierea I.N.) şi comunicarea nu se limita la atît. Cînd oamenii se amestecă li se amestecă şi sufletele.Zilele treceau. Femeile, copii şi bătrânii locuiau în sat. Bărbaţii erau la oi sau plecaţi departe, la treabă. Într-o noapte, lemnele şi vasele proptite în dreptul uşilor au fost zburate ca fulgii în toate părţile.Hoţii lui Caramiciu au năvălit peste casele închiriate de aromâni. Dintr-o mişcare au adunat aurul şi argintul şi au luat zălog şase femei măritate, lăsînd vorbă că pretind pentru ele o despăgubire de 80.000 de groşi.Este neînsemnat cum a primit vestea bătrînul Barda. Şi-a luat cîţiva oameni şi a plecat după tîlhari. Mi-l închipui la peştera lui Caramiciu coborînd de pe cal şirînjind ca un samurai. Maimuţă hoaţă (sublinierea I.N.), a răcnit cu o voce de împărat, nu făcea să-mi iei ce mi-ai luat şi să-mi spargi şase case.Ţi-am dat oi cînd le-a fost foame la ai tăi, ţi-am dat bani pentru haine şi arme şi tu, şarpe puturos, mă furi? Ruşine pentru tac-tu care te-a făcut!Cu un gest nepregătit de alt semn,celnicul Barda i-a dat două palme şi încă două. Pe urmă i-a deşertat, la picioare o pungă de lire. Dacă vroiai bani, de ce nu mi-ai cerut?Considerând treaba încheiată, a privit spre cele şase femei care stăteau mai la o parte cu ochii în pămînt.Hai! Desagii cu aur şi argint împreună cu femeile au luat înapoi drumul spre Casandra. Mai târziu Alexis Barda a murit otrăvit de unul care nu a avut curajul să-l ucidă  din faţă. Era vremea cînd ai noştri începuseră să renunţe la viaţa pe cal.’’

C.C. explică decăderea ocupaţiei oieritului la fărşeroţii din Albania prin duşmănia albanezilor musulmani şi reducerea suprafeţelor bune pentru iernatul marilor turme de oi. De asemenea, el menţionează în paralel decăderea acestei ocupaţii şi la ramura aromânilor grămosteni, ’’din cauza unor schimbări conjuncturale nedorite de ei’’.


Profesorul român Constantin Burileanu, care a vizitat Pleasa în vara lui 1905, arăta că această localitate fusese ''mare şi avută'' în momentul ''fixării'' fărşeroţilor acolo. Ei au continuat să practice transhumanţa, mergând cu cele 100.000 de oi la iernat în Tesalia otomană. Burileanu apreciază că anexarea în 1881 a acestei provincii de Grecia a fost motivul principal al ''sărăcirii şi depopulării'' Pleasei. În acel moment o parte din plesoţi au rămas în Tesalia pentru că nu puteau plăti taxele de intrare şi de ieşire, precum şi cea pentru păşunat. Ei au rămas în Almiro, dar persecuţiile grecilor i-au determinat pe mulţi să se întoarcă în Pleasa, în timp ce 60 de familii s-au oprit în Caterina, azi Grecia. Între familiile întoarse în Pleasa se număra şi Balamaci, ''familie numeroasă şi cu dare de mână, socotită între primele familii din zisele comune.'' (Pleasa şi Dişniţa vecină- n.n.) Între fotografiile de la sfârşitul cărţii este inclusă şi una a celnicului Spiru Balamaci, care pare a fi aceeaşi din volumul lui Colimitra. În momentul vizitei, plesoţii mai aveau 20.000 de oi, păzite de 20 de ''picurari'' pe ''muntele Sec'' din vecinătate, puţini dintre ei mai iernnând în Grecia. Sărăcirea locuitorilor Pleasei a condus la migraţia lor către Corceaua şi SUA.

Poza 35 de la sfîrşitul cărţii lui Colimitra îl prezintă pe un bătrân picurar din familia Custula cu cârlibana în mână.


SURSE
I. Burileanu Constantin, De la românii din Albania, ediţie îngrijită şi prefaţată de Gabriela Boangiu şi Gabriel Croitoru, postfaţă de prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2005, pp. 44-54 (subcapitolul Comuna Pleasa din capitolul Românii din împrejurimile Coriţei)

II. Colimitra Constantin, Fărşeroţii, Monografie, regia Andrei Colimitra, SUA, 54 foto alb negru, 300 p.- (capitolul Satul, oameni, nume; capitolul Îndeletniciri şi averi)

III. Nicolau Irina, Haide, bre!, Biblioteca Culturii Aromâne, http://www.proiectavdhela.ro/pdf/irina_nicolau_haide_bre.pdf, pp. 8-9, p.11, p.13,IV. Sîrbu Corina, “La Fălcare”, un système d’organisation communautaire dans le Balkans, în “Les Cahiers de l’École Doctorale de l’Europe Orientale”, 2003, nr. 1. pp 5-36

, Universitatea ’’Al. I. Cuza’’ Iaşi,Facultatea de Litere, ’’Acta Iassyensia Comparations’’, 3/2005, pp.107-111 http://www.literaturacomparata.ro/acta_site/articole/acta3/acta3_vangeli.pdf

Last modified on Luni, 19 Septembrie 2011 11:23
Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required