Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » T-V » Displaying items by tag: 1977
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Mihai Tugearu s-a născut la 23 noiembrie 1952 la Constanța.

Provine dintr-o familie de aromâni originară din Bulgaria.

Îşi petrece cea mai mare parte a timpului în atelierul său de sculptură, situat într-o clădire veche a fostului liceu de artă, în centrul Capitalei. Povesteşte cu drag despre originile armâne şi despre  numele Tugearu, care se păstrează de cinci generaţii. Sculptura e însă arta care îl defineşte cel mai bine. „Arta îi apropie pe oameni şi creează punţi de legătură”, spune artistul.

Tugearu Mihai


Artiştii nu sunt afectaţi de criza financiară


Mihai Tugearu este nemulţumit de faptul că artiştii români sunt mult mai mult apreciaţi în străinătate şi pentru că, în ţară, nu beneficiază de niciun sprijin din partea statului. „În ţări precum Franţa sau Germania, artiştii primesc sprijin pentru atelierele de creaţie. La noi, nici măcar Uniunea Artiştilor Plastici nu mai are sediu”, spune sculptorul.
El aminteşte şi despre criza de care se vorbeşte la tot pasul. „Artiştii sunt  printre cei puţini care nu sunt afectaţi. De ce? Pentru că artiştii nu prea au bani! Au însă satisfacţia că lasă lucrări în urma lor”, afirmă zâmbind sculptorul.


Prima expoziţie, distrusă în ‘77


Prima sculptură, un cap de bătrân, a realizat-o din pământul găsit sub scara din faţa casei, când era în clasa a VII-a. A urmat apoi Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”.  Lucrările primei sale expoziţii au dispărut însă, odată cu seismul din ’77. „Atunci am expus prima dată, la Sala Dalles. Toate lucrările s-au distrus din cauza  cutremurului”,  îşi aminteşte sculptorul. Timp de aproape 10 ani, a lucrat pentru Patriarhie. Altarul Catedralei Ortodoxe din Montreal, altarele unor biserici din Germania, Franţa şi, nu în ultimul rând, din Bucureşti îi poartă semnătura. După revoluţie, a realizat o troiţă în memoria victimelor, care se află şi astăzi la Biserica Sfântul Fanurie din Capitală.


Păstrează tradiţiile armâne


Sculptorul încearcă să păstreze vii obiceiurile armâne, prin lucrările sale. Pentru că principala îndeletnicire a armânilor era îngrijirea oilor, aceasta esta şi una dintre temele adoptate în sculpturile sale. Spre exemplu, un baston sculptat, cu un cap de berbec, face trimitere la vechile îndeletniciri şi este unul dintre simbolurile specifice întâlnite în colecţia sa. 
De-a lungul timpului a fost sprijinit atât de armâni, cât şi de români, şi a avut parte mereu de îndrumarea
şi sfaturile profesorului Grigorie Minea. „Artiştii sunt ca o mare familie, indiferent de naţionalitate”, spune sculptorul.


„Conexiuni“, promovarea legăturilor culturale


Mihai Tugearu este membru al Societăţii Culturale Armâneşti şi a coordonat expoziţia „Conexiuni”, care reuneşte lucrările a 40 de artişti armâni şi români. „Arta este liantul care coagulează idei şi modalităţi de expresie diferite, specifice fiecărei culturi, iar această expoziţie îşi propune promovarea conexiunii între culturi”, încheie Mihai Tugearu.


Întrebări  şi răspunsuri ale ziarului ''Adevărul''
1. Ce obiceiuri păstraţi?
M.T.: Bucătăria armână. Nu am renunţat la preparatele culinare armâneşti, precum Pităroanji di prashi cu peturi coapte (plăcintă cu praz din foi coapte).

2. De cât timp sunteţi în Bucureşti?
M.T.: Am venit din Bulgaria acum 44 (? - n.n.) de ani. Îmi amintesc că părinţii cumpăraseră o casă la Obor, din care am fost daţi afară după un an, din cauza actelor. Am reuşit, într-un final, să recuperăm casa după foarte mulţi ani.

Ce-i place
Pe lângă preparatele tradiţionale, îi place să stea ore întregi în atelier şi să se bucure de vacanţă, împreună cu soţia şi cele trei fete.


Ce nu-i place
Nu îi place modul în care mass-media românească promovează violenţa. Nu suportă invidia oamenilor şi nu îi place să se uite la televizor. „Actele de violenţă primează întotdeauna în faţa actelor culturale”, adaugă sculptorul.



A participat la expoziții de grup la Bordeaux (Franța) 2007 și la Tabăra de Artă Internațională Kicevo (Macedonia) 2009.


Împreună cu Grigore Minea a organizat în 2009 expoziția itinerantă ''Călători în spațiu și în timp''.


Lucrări ale sale se află în colecții particulare din România, SUA, Germania și Franța.



SURSE

Irina Lapoviţă, Mihai Tugearu, sculptorul armân adoptat de Bucureşti, ''Adevărul'', Bucureşti, 1 iunie 2009, http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Bucuresti-Tugearu-Mihai-sculptorul-adoptat_0_53394917.html

Alice Dinculescu, Catalog de expoziție ‘’Buei di primuvearâ / Culori de primăvară’’. Artiști plastici aromâni, Proiectul Avdhela ‘’Pagini vii de cultură aromână’’, Constanța, 26-29 aprilie 2012, p. 19.


Putini isi mai amintesc astazi de statuia lui I.V. Stalin, cu o inaltime de cativa metri, realizata de sculptorul Dumitru Demu si ridicata in parcul Herastrau. Lucrarea a fost instalata in anul 1950 si daramata in 1956, imediat dupa ce liderul sovietic N.S. Hrusciov a sustinut celebrul raport cu privire la crimele lui Stalin si ale colaboratorilor sai. Acum avem prilejul de a afla chiar de la autorul statuii ce a insemnat pentru el castigarea concursului, presiunile la care a fost supus de autoritatile comuniste, invidia sau dispretul colegilor, pedepsele fizice primite de la cei care urau comunismul, stupoarea sa la distrugerea lucrarii care ii adusese gloria, si "razbunarea" acestei umilinte prin plecarea din tara.

Acum cativa ani, intr-un orasel belgian de la granita cu Germania, m-am dus cu un prieten din partea locului la talcioc, targul duminical adapostit de primarie intr-o hala cam cat un pogon plus in cateva alei dintr-un parc. Hai sa vedem vechiturile, m-a imbiat amicul, uneori gasesti lucruri la care nu te astepti - si mi-a spus ca daduse peste un telefon antediluvian, dintre primele, cu manivela, care functiona! In loc de sfertul de ceas planificat - ne pusesem in gand sa ajungem la Trier, la casa-muzeu Karl Marx - am zabovit vreo doua ore. Cel mai mult in sectorul cartilor, vandute pe nimica toata. Nu mi-ar fi trebuit numai bani ca sa cumpar tot ce-as fi vrut dar si un cufar de marimea celor de la diligentele de altadata. Asa ca am facut un triaj sever si am plecat spre tara cu o greutate mult peste baremul admis de compania aeriana de la care cumparasem biletul. Printre carti - una pe care mi-am propus s-o citesc imediat ce ajung in Romania: "Le sourire de Staline" de Dimitrios Demou, in fata careia ramasesem precum un ogar in arret! Volumul, tiparit la Editions Universitaires, Paris, in 1977, carpit cu scotch pe cotor, ingalbenit de trecerea timpului, ma aducea cu aproape o jumatate de secol inapoi, pe vremea cand eram elev la liceul "Gheorghe sincai" dintr-un cartier bucurestean magistral descris de Geo Bogza in "Anii impotrivirii". Dimitrios Demou era, de fapt, Dumitru Demu, fratele mai mare al celui mai apropiat prieten al meu, Traian, coleg de clasa si tovaras de hoinareala. Au fost primii macedoromani pe care i-am cunoscut pana la intrarea mea in puscarie. Erau de obarsie din Veria; locuiau prin preajma halei Traian, pe o strada pe care nebunia lui Ceausescu nu a crutat-o. M-au frapat cuvintele in dialect, straine urechii mele de valah din Campia Dunarii si hainele - intotdeauna negre - ale doamnei Hrissa Demu, mama prietenului meu. Ce ma intriga, insa, cel mai mult era faptul ca fratele lui Traian, Dumitru, fiu al unei familii care nu putea fi nicicum banuita de convingeri si sentimente procomuniste - chiar dimpotriva! - era nimeni altcineva decat autorul statuii lui Stalin de la intrarea in parcul Herastrau."Viitorul apartine busturilor: al lui Marx, Lenin, Stalin..."
Revenit in tara, m-am luat cu alte treburi. Ma presa mai ales trimiterea volumului "Uranus - Gherla, via Salcia", asa ca n-am bagat de seama decat tarziu disparitia cartii lui Dumitru Demu. Am rascolit dulapurile, am gasit fel de fel de lucrari - nu si "Le sourire de Staline"... Pana acum cateva zile, cand trecand pe la fiul meu, am dat peste carte. Uitase sa-mi spuna ca a imprumutat-o. Am citit-o si mi-au revenit in minte, cu o limpezime extraordinara, zilele de scoala de la "sincai". Traian invata de predilectie la matematica si fizica. De altfel, marea majoritate a clasei noastre se indrepta catre materiile care fusesera, pana in urma cu doi ani, baza sectiilor "reale" ale liceelor. Disparusera diferentele dintre "real" si "modern", latina fusese eliminata, la istorie se preda dupa voluminoasa colectie de minciuni a lui Mihail Roller, invatam, mai degraba - nu invatam, rusa, limba pe care o refuzam instinctiv, din pacate - dar era asociata cu prezenta militarilor sovietici, iar noi eram destul de mari ca sa nu le stim ispravile facute cand ne-au "eliberat". Se trecuse la scoaterea unor mari autori romani - dar si straini din biblioteci, pline de-acum de traduceri din literatura sovietica: Ostrovski, Ehrenburg, Fadeev... Proletcultismul se instapanise in arta, modelul fiind faimoasa statuie a Verei Muhina, "Muncitorul si colhoznica", piesa cu care incepeau toate productiile studiourilor Mosfilm. Pe fondul acesta a inceput sa lucreze cel mai mare dintre cei trei fii ai sotilor Demu. Iata o sumara schita biografica a viitorului autor al statuii "Genialul conducator al oamenilor muncii de pe tot globul"; s-a nascut la 7 octombrie 1920 la Kumaria, localitate de la poalele Olimpului, in Macedonia greceasca, din parinti aromani care se vor stabili in Romania, ca multe alte familii aromane. Liceul l-a facut la colegiul brasovean "Andrei saguna" unde preda romana Emil Cioran. A fost admis la scoala de Arte Frumoase de la Bucuresti, sectia de sculptura, absolvita in 1943. Pare bizar dar viitorul creator al statuii lui Stalin nu a fost membru al partidului comunist. Mai mult, a refuzat de patru ori aceasta calitate. "Obtinusem (...) bursa de Stat Paciurea, numita astfel dupa numele marelui maestru al lui Brancusi. Desi eram apolitic, trebuia sa ma adaptez noilor maniere, sa adopt stilul nou... Asa se face ca l-am intalnit pe Cakagea, membru al partidului comunist, figura apocaliptica de inger luciferic. Voia ca eu sa ader la statut, la partid... Am refuzat, nestiind ce ma asteapta... Avusei, intr-o zi, un semn cand fratele meu Nick imi citi ce stersese de pe tabla cand intrase unul dintre profesorii lui de la Universitate: "Toti tovarasii de la Facultatea de Arhitectura, membri sau simpatizanti ai Partidului, sunt convocati maine la ora 5 in aceasta sala de catre secretarul celulei de baza a Partidului". Cu o singura stersatura de burete, totul disparuse... Iar a doua zi a fost dat afara, manu militari, din Universitate... Alte lucruri se dezintegrara pe masura ce se implanta comunismul (...) Incet, foarte incet, imi aminteam lozinca neconditionala, totusi absoluta: "Libertatea artei nu poate fi garantata decat de o arta angajata". Calusul si pumnul acestor nazisti in versiune noua apareau negru pe alb in presa. "Decadent, retrograd, curajos, de avangarda, reactionar, refractar la progresul social" scria in ziarul "Scanteia". Cu toate ca eram apolitic, repet, o dulce furie ucigatoare ma invada. In aceasta epoca noua, incercam, intr-un garaj vechi, sa pregatesc, cum puteam, o expozitie. Noii idoli ai Realismului Socialist nu ma stanjeneau peste masura. In programul meu, piese majore precum Naiada sau nudul lui Sarah figurau in linia intai, contrar disciplinei impuse..." Intr-o zi, cineva batu la usa garajului-atelier: un domn bine imbracat, distins, de vreo saizeci de ani, care se recomanda "Alexandru Feliescu". (Este, credem, un nume fals. Dumitru Demu deformeaza voluntar nume care ascund o identitate usor decelabila, precum cel al plasticianului Bovis Cakagea - n.n.). Scopul vizitei lui Feliescu este simplu: individul vine sa-i propuna o afacere de mare anvergura, impusa de "prefacerile revolutionare" ale societatii romanesti, anume confectionarea de busturi. S-a terminat, zice Feliescu, s-a zis cu crearea de frumuseti de marmura, dupa moda greceasca, gata cu nudurile si cu sculpturile sofisticate ale modernistilor. Societatea, pe calea transformarii socialiste, nu se poate sa nu-si onoreze eroii! "Viitorul, domnule Demu, apartine bustului, numai bustului - dar nu oricarui bust. Numai celui al stapanului, al sefului, bustului conducatorului! Ne-am putea imagina o clipa doar socialismul fara conducator, fara stapan, fara sefi sau - lucru absolut de neinchipuit - fara eroi? Vezi dumneata, cu asta trebuie inceput! Bustul lui Karl Marx mai intai, apoi cel al Conducatorului mondial, Stalin; apoi al lui Lenin, fara sa-l uitam pe cel al sefului partidului... Intelegi? Busturi, busturile lor, busturi de toate dimensiunile, in marime nturala, mici, de dimensiuni eroice... In sfarsit, de toate dimensiunile!" Cum, cine le va cumpara?! Dl Feliescu ii facu sculptorului o socoteala simpla: 18 ministere, cu 3955 birouri, plus 60 de tribunale avand 3015 birouri si sali de judecata, plus 112 regimente, 20 de divizii, 5 corpuri de armata, cu vreo 2850 de birouri, plus 16899 de incaperi in scoli, plus... plus... Foarte bine informat, vizitatorul continua, ca sa inlature orice reticenta a artistului: la un total de 125.334 de localuri, 125334 de Karl Marcsi, de toate culorile si marimile, de bronz sau de ghips, dominand fetele anodine ale functionarilor, soldatilor, justitiabililor, profesorilor, studentilor, elevilor... "Iar dumneata, domnule Demu, ai sa fii bogat!" La obiectia sculptorului ca nu face arta figurativa, ca nu este comunist, ca a face busturi inseamna un angajament politic iar el refuza incadrarea politica, Feliescu ii replica, dur, ca viata este facuta din compasiuni. Nu vrea el, gaseste pe altcineva! Cum fratele Nick plecase clandestin din tara, parintii erau batrani si bolnavi, iar el era singurul care aducea un ban in casa, artistul se vede obligat sa accepte. Finalmente, marea afacere cade. Busturile nu se mai vand, Feliescu se eclipseaza si cand, din intamplare, Demu da peste el, individul ii explica de ce, desi autorul lor le vede peste tot, nu i se mai cumpara: "Cum, nu stii? Intre noi, prieteneste, dar n-ai auzit din gura mea - si continua cu voce scazuta - se importa din Uniunea Sovietica! Noi le dam grau si petrol iar ei ne dau in schimb busturi... Vagoane de busturi, trenuri de busturi..." La observatia artistului ca artefactele seamana teribil cu ale lui, Feliescu ii raspunde ca legea drepturilor de autor a fost abrogata ca reactionara. "Ti-au luat modelul? E mai bine sa-ti tii gura, crede-ma!"Statui daramate, istorie stearsa cu senilele
Intr-o zi, sculptorul, asezat pe o banca de langa Muzeul Antipa, numara numele lui Stalin intr-un exemplar din "Scanteia": in cele opt pagini, de o suta patruzeci de ori! A doua zi, tot in ziarul central al partidului, Demu dadu peste acest anunt: "Expresia dragostei poporului roman fata de personalitatea ilustrului conducator al socialismului victorios, maresalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pasnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezenta unui mare monument ridicat in onoarea sa in centrul Capitalei. Dornice sa implineasca aceasta urgenta necesitate culturala, Comitetul pentru Arta si Comitetul de Partid al Capitalei au hotarat sa instituie un concurs. Artistii au datoria patriotica de a se inscrie. Numai arta si talentul unui artist intr-adevar creator vor putea desemna castigatorul!" "Sa ma inscriu? Ideea de a lasa totul balta si de a fugi in Occident ma bantuia. Totusi aceasta iluzie draga era inlaturata de imaginea parintilor si a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tarziu, mult mai tarziu. Acum trebuia sa traiesc, sa-mi castig painea - si pe a celorlalti. Concursul? De multe ori ma intrebasem daca n-ar fi trebuit sa-mi schimb meseria. Ca sa fac ce? si daca ma apucam serios sa-i combat pe comunisti? Radio Londra si Vocea Americii incitau zilnic oamenii la rezistenta, chiar la revolta. In munti se aflau grupuri de partizani care, cu arma in mana, duceau o lupta indarjita si inegala cu soldatii regimului. Cativa dintre prieteni luasera deja drumul acesta; altii ma indemnau sa-l iau si eu si sa ma intorc acasa numai dupa viitoarea debarcare anglo-americana, prima faza a razboiului occidentalo-rus... Pretutindeni erau "informati" care il mutau din toamna la primavara si din primavara la toamna, si asta de cativa ani buni. Nu, nu era posibil. Mai intai fiindca soarta alor mei era in joc. Insemna sa tradez munca grea a mamei, sperantele secrete ale fratelui, sa-i grabesc tatalui moartea. Insemna, apoi, sa dau o anumita cautiune politicii... O politica ce nu-mi spunea nimic. Eram sculptor. Sa ma perfectionez in arta mea, asta mi-era lupta. Atunci de ce sa nu-mi incerc norocul la concurs? Eram convins ca pot face monumentul, ca as putea, adica, sa fabric acel colos grandios si "care sa vorbeasca" cerut de ziar". In aceeasi zi, artistul a asistat la demolarea statuii primului rege al Romaniei: "O armata de muncitori trebaluia in jurul statuii ecvestre a lui Carol I, capodopera a celebrului sculptor iugoslav Ivan Mestrovici. Pieptul puternicului cal de bronz fusese inchingat. Un lant lung si gros il lega de un tanc greu al armatei care tragea cu disperare sa-l rastoarne. Zgaltaiturile repetate biruira in sfarsit statuia. Picioarele metalice se indoira si statuia se zdrobi de pavaj. Dupa care tancul o tari intr-un zgomot de pietre smulse si un puternic scrasnet de metal tarat pe asfalt (...) Imi imaginam acelasi lucru intamplandu-i-se lui Bartolomeo Colleoni, capodopera lui Verrochio de la Venetia, sau statuii lui Gatamelata de Donatello, ori reprezentarii ecvestre a generalului Alvear, iesita de sub dalta lui Bourdelle... Sa darami o statuie inseamna un mod de a sterge trecutul". Aceeasi soarta a avut si grupul monumental al regelui Ferdinand din apropierea pietii Victoriei. "Tancurile generalului-primar (este vorba de Constantin Doncea, fost fugar in URSS, fost luptator comunist in Spania. "A coordonat in calitate de candidat campania de alegeri, cu toate violentele, abuzurile, crimele comise in beneficiul lui de bandele de suporteri", arata Doina Jela in "Lexiconul negru" - n.n.), victorios fara lupta in razboiul de o zi impotriva statuilor n-au facut decat sa-i asmuta pe vandali pretutindeni in tara. Peste tot se ucideau cu securea, cu tarnacopul, cu senilele tancurilor statuile lipsite de aparare si mai ales de aparatori. O febra a profanarii sufla peste tara. Daramara statuia lui Pake Protopopescu, ilustrul edil de odinioara al Capitalei, care-i facuse orasului aceleasi servicii ca baronul Haussman Parisului; aruncara in aer statuile lui Ion Bratianu si Take Ionescu, mari oameni politici... Scoasera din Piata Victoriei frumoasa statuie a profesorilor, opera a sculptorului Medrea... Fura distruse statui si in zeci de alte localitati".Consilierul sovietic da votul decisiv
Dumitru Demu a fost inscris ultimul pe lista artistilor ale caror machete au fost admise in vederea prezentarii in fata juriului. "Un asemenea monument, tovarase Demu, nu e o simpla statuie. E vorba de o creatie cu multiple repercusiuni politice, un lucru iesit din comun  (...) Exigentele politice, crede-ma, depasesc cu mult aspectele pur formale ale unei asemenea statui. Oricum, te-am invitat ca sa te anunt ca, printre zecile de concurenti care au depus machete au fost alesi zece. Dumneata esti pe lista. Iat-o! "Uite-i, imi spusei, pe faimosii zece. Constant Baraki, Bovis Cakagea, Anufrey Michel, Maritza Petresco, Jean Jelesko, Max Foulman, ia te uita, ia te uita, Doro Fazer, Lala Toubouf, Andre Svoboda si ultimul, al zecelea, eu, Dumitru Demu! Admis la concurs!" (Am transcris numele asa cum apar in original. Identitatea reala a unora dintre concurenti poate fi usor ghicita - n.n.) "Aveam douazeci si opt de ani. Prezenta mea, chiar si la coada listei, reprezenta prin ea insasi o apreciere. Dar cate probleme aveau sa apara... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite inca unul care abandoneaza, care pactizeaza cu regimul. Vrea sa-l imortalizeze pe calaul a milioane de nevinovati... Ii uita pe cei 350.000 de romani morti pe frontul antibolsevic... zecile de mii de victime ale muncii fortate pe santierele canalului mortii, canalul Dunare-Marea Neagra... zeci de mii de ucisi in anchetele Securitatii... Nu! Nu uitam nimic! Dar eram artist si trebuia sa ma realizez si chiar poate mai putin sa ma realizez decat sa-i salvez pe ai mei. Adevaratul meu dosar eu singur il cunosteam bine.... Mai bine decat "rezistentii" de la cafeneaua din colt". Asteptand rezultatul concursului, plasticianul se puse sa studieze personajul: sobru, mare fumator, cu alura voit militara dar nu chiar atat de impunator din punct de vedere fizic. "Cel mai adesea dur si impenetrabil, era de fapt firav, mic de statura. Din marele si majestuosul Ghelovani care-l interpreta pe Stalin pe ecran, in secventele din "Batalia pentru Berlin", puteai sa faci doi daca nu chiar trei Stalini in marime naturala. Era reprezentat monolitic, impietrit, sever. N-ar fi putut sa surada? Fireste, nu cu surasul sosiei sale cinematografice, amintitul Ghelovani, ci intr-un chip omeneste mai direct. Un suras care, dupa parerea mea, ar fi trebuit sa fie al celui care cantareste. (...) Caci Stalin era un mare cantaritor de oameni si chiar de suflete, as indrazni sa zic. Unii spuneau ca ucisese si harazise mortii cu dispret milioane de nevinovati. Cu dispret daca nu chiar cu o anumita placere (...) In orice caz, trebuia ca Stalin al meu sa nu semene cu fratii sai iesiti din sculptura artistilor sovietici si voiam sa aiba surasul pe buze. Un anumit suras!"
...S-au scurs aproape doi ani pana cand sculptorul Demu a fost anuntat, la Comitetul de Stat pentru Arta, ca a castigat concursul (23 martie 1950). Macheta altui concurent, Doro Fazer (?) a fost aleasa pentru statuia de la Brasov, rebotezat de curand Orasul Stalin. Lucrurile s-au petrecut astfel: "Comitetul Central inca nu se hotarase. Intr-adevar, autorul necunoscut al machetei numarul sapte fiind eu, Demu, un neangajat, un artist necunoscut, cu legaturi familiale indoielnice, fara prestigiu artistic, cu dosar urat, cu prietenii discutabile, artist de formatie idealista si pe de-a-ntregul lipsit de nivel ideologic, decizia era dificila. Prepusii Comitetului Central, cu tovarasul Togoila (Tuguila? - n.n.) in frunte stateau, pentru cine stie a cata oara - in fata machetelor aliniate in sala de expozitii inchisa din Palatul Regal cand hazardul a venit si el sa voteze. Un vot care nu putea fi decat cel mai decisiv dintre voturile din Romania pe atunci ocupata de rusi. A fost vizita cu totul intamplatoare a pictorului Grigorenko, consilierul sovietic al Comitetului pentru Arta. De indata ce deschise usa salii, privirile consilierului pictor cazura pe macheta numarul sapte. Surase si zise: - Aceea e frumoasa... Nu trebuia mai mult".

A fost demolata in cateva ceasuri

Lozinci comuniste, naravuri fanariote
Chiar si asa luptele din culise au intarziat mult data punerii in opera a proiectului. Confratii mai varstnici i-au pus tanarului piedici peste piedici, "confiscandu-i" pe specialistii care ar fi putut sa-l ajute la realizarea lucrarii in ghips. La 31 martie 1950, prim-secretarul Comitetului de Partid al Capitalei, Gheorghe Stoica, l-a chemat la el; acolo a aflat ca monumentul, in marime reala, trebuia sa fie gata pana in seara zilei de 30 aprilie! Intre timp, directorul "Slad" de la Comitetul pentru Arta i-a pus in vedere sa nu cumva sa uite de suras. I-a transmis chiar spusele lui Leonte Rautu, idelogul Comitetului Central: "Trec si mi-e foame, ridic ochii, vad statuia, mi-a trecut foamea! ... Trec si mi-e sete... ridic privirea, vad statuia, nu-mi mai e sete" sau "Mi-e sufletul plin de amaraciune, trec, ridic privirea, il vad pe Stalin pe soclu, rad si rad!" Cum Slad vorbea mizerabil romaneste, Demu si Ovidiu Maitec, si el de fata, au izbucnit in ras. Piscat, directorul general le-a spus: sigur, statuia nu trebuie sa rada fara motiv, cum faceti voi, tovarasi!


Intr-o dimineata, Demu fu intampinat, la santier, de insusi "tovarasul Togoila, seful Sectiei de Arta din Comitetul Central: era chemat la "tovarasa Ana Pauker"! Portretul acesteia, lapidar, este definitoriu pentru "Passionaria" romana, "Ochiul lui Stalin" in Comitetul Central de la Bucuresti: "Femeia ministru avea parul pieptanat intr-un mod foarte barbatesc, trasaturile sale dure, aspre, ii dadeau o fata de peste, ochii ii erau stralucitori si cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de indata ce voia sa zambeasca". Ana Pauker il chemase sa-l felicite, vazuse macheta si-i placuse. I-a comunicat ca ceruse sa fie pusa statuia chiar in fata Ministerului de Externe dar, "tovarasii de la propaganda" au sfatuit-o altfel: monumentul trebuia amplasat intr-un spatiu propice marilor parazi de intai mai, douazeci si trei august, sapte noiembrie... L-a intrebat daca fusese vreodata acolo. Cum artistul nu intelegea, inaltul demnitar i-a explicat ca acolo insemna la Moscova! Raspunsul negativ a fost urmat de o calatorie in URSS. Pana atunci, Demu avea sa afle de ce trebuise sa intaleze versiunea in ghips a Tatucului: defilarea oamenilor muncii de 1 Mai avea sa fie privita de Genialul Conducator de pe soclul sau de la intrarea in parcul omonim, rebotezat din "Herastrau"... Printre invitati, civili si militari cu decoratii, ma regasii mirat in randul intai intr-una dintre tribunele "oficiale". Da, eram chiar eu, invitatul de onoare... Eu, cel alungat din armata normala si inscris cu forta in detasamentele de munca obligatorie, ca nedemn de a-si servi patria, eu, reactionarul cu un frate care fugise de socialismul ce se nastea, eu, dusmanul poporului, aveam sa primesc acum defilarea lor; comunistii din marile uzine aveau sa ma salute in tribuna... pe mine, tovarasul sculptor care facusem monumentul (...) in sfarsit veni momentul ca marii sefi sa se instaleze in randul intai al tribunei. Dictatorul Gheorghiu-Dej, urmat de ministrul de Finante Vasile Luca, un fost potentat sovietic din Cernauti, capitala Bucovinei anexate de rusi, de vicepresedintele consiliului, basarabeanul de origine evreiasca Kisinevski si de inseparabilul sau ministru al Afacerilor Straine Ana Pauker". Dupa cateva luni, ministrul adjunct de la Cultura care aprobase suma ceruta de artist ca onorariu plus cheltuieli de turnare in bronz, il lua pe acesta cu masina si, in parc, departe de urechi indiscrete, il intreba de la obraz cat ii cedeaza din suma. Cum sculptorul nu intelegea ce vrea ministrul, acesta se infurie, il face idiot si pleaca in tromba. "Il privii plecand in timp ce o brusca revelatie ma ilumina: asadar Baraki si Bovis Cakagea... Ochii mi se ridicara involuntar ca pentru a cauta ceva sub pleoapele de ghips ale lui Stalin. si cand te gandesti ca astia pretind ca te-au luat drept model, ii spusei cu voce scazuta". Urmarea: suma cuvenita ca drepturi de autor a fost redusa cu 90%.Din Empireu in groapa cu lei
In ciuda directivelor care interziceau primirea in Uniunea Artistilor Plastici a celor cu rude apropiate plecate in strainatate, Dumitru Demu nu numai ca a fost primit ci admis chiar in biroul executiv! si inca dupa patru refuzuri succesive de a se inscrie in partid! Intre timp o macheta a statuii fusese trimisa la Kremlin unde "propriul sau model a admirat-o de la inaltimea tronului sau". De asemeni isi facu aparitia si versiunea definitiva, in bronz: "Cand putui, in sfarsit, sa contemplu pe al doilea Stalin, intelesei ca, efectiv, avea ce trebuie ca sa devina o imagine-simbol a supunerii popoarelor lumii. O admirai, e drept si asta (trebuie s-o spun) fara prea multa modestie. Nu aveam dreptate? Dupa cativa ani, fusei "copiat" cand Stalin, Stalin "al meu", un personaj cu aceeasi silueta, aceeasi atitudine, se reincarna in bronzul lui Mao, pentru a difuza imaginea acestuia pe continentul chinez. O sosie a statuii mele nu smulge si astazi admiratia a opt sute de milioane de chinezi?" Cum sculptorului ii placea sa se plimbe seara prin preajma statuii, intr-una din acele seri artistul fu acostat de doi indivizi care-l batura crunt, pana la lesin, lasandu-i in buzunar un bilet: "N-a fost decat un inceput. Data viitoare o sa fie si mai bine. Ultima data o sa te spanzuram de mana lui Stalin pe care l-ai facut sa zambeasca pentru ca sa-ti bati joc mai bine de ai tai!" (...) Intr-un anumit fel trebuia sa le fiu recunoscator agresorilor. Ei sfasiasera ultimul val care-mi ascundea ochilor propriile mele rani. Dar dincolo de indoieli exista o voce interioara, si ea regasita in sfarsit, care parea ca-mi spune: "fii calm, mai rabda. Adevaratul tau vis e pentru mai tarziu si in alta parte!" Totul parea normal pana in ziua cand artistul fu desemnat sa faca parte din delegatia romana la Festivalul International al Tineretului de la Berlin. Participarea ii fuse anulata in ultima clipa, sub un pretext ridicol: era nevoie de el ca sa intampine la aeroport un grup de muzicieni straini! In realitate ascunsese recenta fuga a fratelui sau cel mai mic si fusese denuntat de "Max Foulmann", caruia ii facuse cu ani in urma un mare bine. si care afirmase, in nota informativa si ca, odata ajuns la Berlin, Demu avea sa fuga in Germania Occidentala. Apoi surveni moartea lui Stalin, la 5 martie 1953. Regimul ramase in Romania tot stalinist, ceea ce-i atrase din partea graficianului Kakar eticheta de trambita a formalistilor iar din partea sculptorului Vaida Feze, fost voluntar in Spania, abonat la comenzi de statui conforme cu moda sovietica epitete precum oportunist, conformist fals talent lipsit de nivel ideologic... Evenimentele se precipitara. Destalinizarii hruscioviste din URSS i-a corespuns in Romania dictatorului Dej o pseudodestalinizare, mai degraba o derusificare. Tot ce se facuse impotriva poporului roman se facuse la ordinul lui Stalin sau al clicii acestuia; cel mai mare vinovat era cultul personalitatii. "Marele erou devenise, pentru cei mai vajnici apologeti din ajun, un mare vinovat (...) Da, tovarase Demu, da, ma adresez dumitale, care ai umplut tara cu busturile lui, care i-ai exaltat falsa glorie, falsul geniu, prin aceasta monstruoasa statuie, exagerat de mare, de inalta..." Printr-un miraculos concurs de imprejurari, Traian Demu reusise sa iasa clandestin din tara. In Romania ramasesera sculptorul si mama sa. (Tatal murise intre timp). Autorul lui Stalin, laudat altadata, deveni oaia neagra a oficialilor artei. Ordinul Muncii clasa intai ajunsese pecetea stalinismului. Nu mai primi nici o comanda. Ajunsese sa vanda din casa la talcioc. Intr-o zi, o activista, fosta colega de facultate, il anunta ca "la varful partidului" se hotarase demolarea statuii. Furios, sculptorul ii raspunse ca va protesta in calitate de autor. Femeia il preveni ca poate pati ce e mai rau. Dupa o saptamana, artistul fu chemat sa arate sudurile statuii: patru tancuri si douasprezece buldozere trebuia sa elibereze locul in cateva ceasuri. "Esti prost, tovarase Demu - (ii spuse fantoma lui Stalin). Cand atacam cu tovarasii mei diligenta in Caucaz ca sa dau bani partidului, eram mai indraznet. Tu nu-i cunosti... Eu da, s-au format la flacara mea, au toti acelasi suflet, creat de mine, cu buna stiinta. Sunt lasi, crede-ma, foarte lasi! Nu se ridica decat in fata celui mai tare! Da in ei! Du-te maine si depune cerere de plecare in Grecia!"

***
Dumitru Demu nu s-a stabilit in Grecia ci in Venezuela unde multe piete ale oraselor sunt decorate cu creatiile sale monumentale. La 3 aprilie 1964 a semnat declaratia-tip ca se obliga sa nu spuna nimic despre ce a putut vedea sau auzi in legatura cu autoritatile din Romania. Ultimul lucru pe care i l-au cerut "autoritatile" inainte de a-i aproba plecarea au fost decoratiile. In primul rand, cea decernata pentru statuia lui Stalin.


SURSA

Alexandru Mihalcea, ''Surâsul'' lui Stalin , ruşinea şi blestemul istoriei, ''România liberă'', Bucureşti, 4 septembrie 2008, http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/surasul-lui-stalin-rusinea-si-blestemul-istoriei-133582.html


ALEXANDRU MIHALCEA, ''Surâsul'' lui Stalin, ruşinea şi blestemul istoriei, ''România Liberă'', Bucureşti, 4 septembrie 2008, http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/surasul-lui-stalin-rusinea-si-blestemul-istoriei-133582.html


Putini isi mai amintesc astazi de statuia lui I.V. Stalin, cu o inaltime de cativa metri, realizata de sculptorul Dumitru Demu si ridicata in parcul Herastrau. Lucrarea a fost instalata in anul 1950 si daramata in 1956, imediat dupa ce liderul sovietic N.S. Hrusciov a sustinut celebrul raport cu privire la crimele lui Stalin si ale colaboratorilor sai. Acum avem prilejul de a afla chiar de la autorul statuii ce a insemnat pentru el castigarea concursului, presiunile la care a fost supus de autoritatile comuniste, invidia sau dispretul colegilor, pedepsele fizice primite de la cei care urau comunismul, stupoarea sa la distrugerea lucrarii care ii adusese gloria, si "razbunarea" acestei umilinte prin plecarea din tara.

Acum cativa ani, intr-un orasel belgian de la granita cu Germania, m-am dus cu un prieten din partea locului la talcioc, targul duminical adapostit de primarie intr-o hala cam cat un pogon plus in cateva alei dintr-un parc. Hai sa vedem vechiturile, m-a imbiat amicul, uneori gasesti lucruri la care nu te astepti - si mi-a spus ca daduse peste un telefon antediluvian, dintre primele, cu manivela, care functiona! In loc de sfertul de ceas planificat - ne pusesem in gand sa ajungem la Trier, la casa-muzeu Karl Marx - am zabovit vreo doua ore. Cel mai mult in sectorul cartilor, vandute pe nimica toata. Nu mi-ar fi trebuit numai bani ca sa cumpar tot ce-as fi vrut dar si un cufar de marimea celor de la diligentele de altadata. Asa ca am facut un triaj sever si am plecat spre tara cu o greutate mult peste baremul admis de compania aeriana de la care cumparasem biletul. Printre carti - una pe care mi-am propus s-o citesc imediat ce ajung in Romania: "Le sourire de Staline" de Dimitrios Demou, in fata careia ramasesem precum un ogar in arret! Volumul, tiparit la Editions Universitaires, Paris, in 1977, carpit cu scotch pe cotor, ingalbenit de trecerea timpului, ma aducea cu aproape o jumatate de secol inapoi, pe vremea cand eram elev la liceul "Gheorghe sincai" dintr-un cartier bucurestean magistral descris de Geo Bogza in "Anii impotrivirii". Dimitrios Demou era, de fapt, Dumitru Demu, fratele mai mare al celui mai apropiat prieten al meu, Traian, coleg de clasa si tovaras de hoinareala. Au fost primii macedoromani pe care i-am cunoscut pana la intrarea mea in puscarie. Erau de obarsie din Veria; locuiau prin preajma halei Traian, pe o strada pe care nebunia lui Ceausescu nu a crutat-o. M-au frapat cuvintele in dialect, straine urechii mele de valah din Campia Dunarii si hainele - intotdeauna negre - ale doamnei Hrissa Demu, mama prietenului meu. Ce ma intriga, insa, cel mai mult era faptul ca fratele lui Traian, Dumitru, fiu al unei familii care nu putea fi nicicum banuita de convingeri si sentimente procomuniste - chiar dimpotriva! - era nimeni altcineva decat autorul statuii lui Stalin de la intrarea in parcul Herastrau."Viitorul apartine busturilor: al lui Marx, Lenin, Stalin..."
Revenit in tara, m-am luat cu alte treburi. Ma presa mai ales trimiterea volumului "Uranus - Gherla, via Salcia", asa ca n-am bagat de seama decat tarziu disparitia cartii lui Dumitru Demu. Am rascolit dulapurile, am gasit fel de fel de lucrari - nu si "Le sourire de Staline"... Pana acum cateva zile, cand trecand pe la fiul meu, am dat peste carte. Uitase sa-mi spuna ca a imprumutat-o. Am citit-o si mi-au revenit in minte, cu o limpezime extraordinara, zilele de scoala de la "sincai". Traian invata de predilectie la matematica si fizica. De altfel, marea majoritate a clasei noastre se indrepta catre materiile care fusesera, pana in urma cu doi ani, baza sectiilor "reale" ale liceelor. Disparusera diferentele dintre "real" si "modern", latina fusese eliminata, la istorie se preda dupa voluminoasa colectie de minciuni a lui Mihail Roller, invatam, mai degraba - nu invatam, rusa, limba pe care o refuzam instinctiv, din pacate - dar era asociata cu prezenta militarilor sovietici, iar noi eram destul de mari ca sa nu le stim ispravile facute cand ne-au "eliberat". Se trecuse la scoaterea unor mari autori romani - dar si straini din biblioteci, pline de-acum de traduceri din literatura sovietica: Ostrovski, Ehrenburg, Fadeev... Proletcultismul se instapanise in arta, modelul fiind faimoasa statuie a Verei Muhina, "Muncitorul si colhoznica", piesa cu care incepeau toate productiile studiourilor Mosfilm. Pe fondul acesta a inceput sa lucreze cel mai mare dintre cei trei fii ai sotilor Demu. Iata o sumara schita biografica a viitorului autor al statuii "Genialul conducator al oamenilor muncii de pe tot globul"; s-a nascut la 7 octombrie 1920 la Kumaria, localitate de la poalele Olimpului, in Macedonia greceasca, din parinti aromani care se vor stabili in Romania, ca multe alte familii aromane. Liceul l-a facut la colegiul brasovean "Andrei saguna" unde preda romana Emil Cioran. A fost admis la scoala de Arte Frumoase de la Bucuresti, sectia de sculptura, absolvita in 1943. Pare bizar dar viitorul creator al statuii lui Stalin nu a fost membru al partidului comunist. Mai mult, a refuzat de patru ori aceasta calitate. "Obtinusem (...) bursa de Stat Paciurea, numita astfel dupa numele marelui maestru al lui Brancusi. Desi eram apolitic, trebuia sa ma adaptez noilor maniere, sa adopt stilul nou... Asa se face ca l-am intalnit pe Cakagea, membru al partidului comunist, figura apocaliptica de inger luciferic. Voia ca eu sa ader la statut, la partid... Am refuzat, nestiind ce ma asteapta... Avusei, intr-o zi, un semn cand fratele meu Nick imi citi ce stersese de pe tabla cand intrase unul dintre profesorii lui de la Universitate: "Toti tovarasii de la Facultatea de Arhitectura, membri sau simpatizanti ai Partidului, sunt convocati maine la ora 5 in aceasta sala de catre secretarul celulei de baza a Partidului". Cu o singura stersatura de burete, totul disparuse... Iar a doua zi a fost dat afara, manu militari, din Universitate... Alte lucruri se dezintegrara pe masura ce se implanta comunismul (...) Incet, foarte incet, imi aminteam lozinca neconditionala, totusi absoluta: "Libertatea artei nu poate fi garantata decat de o arta angajata". Calusul si pumnul acestor nazisti in versiune noua apareau negru pe alb in presa. "Decadent, retrograd, curajos, de avangarda, reactionar, refractar la progresul social" scria in ziarul "Scanteia". Cu toate ca eram apolitic, repet, o dulce furie ucigatoare ma invada. In aceasta epoca noua, incercam, intr-un garaj vechi, sa pregatesc, cum puteam, o expozitie. Noii idoli ai Realismului Socialist nu ma stanjeneau peste masura. In programul meu, piese majore precum Naiada sau nudul lui Sarah figurau in linia intai, contrar disciplinei impuse..." Intr-o zi, cineva batu la usa garajului-atelier: un domn bine imbracat, distins, de vreo saizeci de ani, care se recomanda "Alexandru Feliescu". (Este, credem, un nume fals. Dumitru Demu deformeaza voluntar nume care ascund o identitate usor decelabila, precum cel al plasticianului Bovis Cakagea - n.n.). Scopul vizitei lui Feliescu este simplu: individul vine sa-i propuna o afacere de mare anvergura, impusa de "prefacerile revolutionare" ale societatii romanesti, anume confectionarea de busturi. S-a terminat, zice Feliescu, s-a zis cu crearea de frumuseti de marmura, dupa moda greceasca, gata cu nudurile si cu sculpturile sofisticate ale modernistilor. Societatea, pe calea transformarii socialiste, nu se poate sa nu-si onoreze eroii! "Viitorul, domnule Demu, apartine bustului, numai bustului - dar nu oricarui bust. Numai celui al stapanului, al sefului, bustului conducatorului! Ne-am putea imagina o clipa doar socialismul fara conducator, fara stapan, fara sefi sau - lucru absolut de neinchipuit - fara eroi? Vezi dumneata, cu asta trebuie inceput! Bustul lui Karl Marx mai intai, apoi cel al Conducatorului mondial, Stalin; apoi al lui Lenin, fara sa-l uitam pe cel al sefului partidului... Intelegi? Busturi, busturile lor, busturi de toate dimensiunile, in marime nturala, mici, de dimensiuni eroice... In sfarsit, de toate dimensiunile!" Cum, cine le va cumpara?! Dl Feliescu ii facu sculptorului o socoteala simpla: 18 ministere, cu 3955 birouri, plus 60 de tribunale avand 3015 birouri si sali de judecata, plus 112 regimente, 20 de divizii, 5 corpuri de armata, cu vreo 2850 de birouri, plus 16899 de incaperi in scoli, plus... plus... Foarte bine informat, vizitatorul continua, ca sa inlature orice reticenta a artistului: la un total de 125.334 de localuri, 125334 de Karl Marcsi, de toate culorile si marimile, de bronz sau de ghips, dominand fetele anodine ale functionarilor, soldatilor, justitiabililor, profesorilor, studentilor, elevilor... "Iar dumneata, domnule Demu, ai sa fii bogat!" La obiectia sculptorului ca nu face arta figurativa, ca nu este comunist, ca a face busturi inseamna un angajament politic iar el refuza incadrarea politica, Feliescu ii replica, dur, ca viata este facuta din compasiuni. Nu vrea el, gaseste pe altcineva! Cum fratele Nick plecase clandestin din tara, parintii erau batrani si bolnavi, iar el era singurul care aducea un ban in casa, artistul se vede obligat sa accepte. Finalmente, marea afacere cade. Busturile nu se mai vand, Feliescu se eclipseaza si cand, din intamplare, Demu da peste el, individul ii explica de ce, desi autorul lor le vede peste tot, nu i se mai cumpara: "Cum, nu stii? Intre noi, prieteneste, dar n-ai auzit din gura mea - si continua cu voce scazuta - se importa din Uniunea Sovietica! Noi le dam grau si petrol iar ei ne dau in schimb busturi... Vagoane de busturi, trenuri de busturi..." La observatia artistului ca artefactele seamana teribil cu ale lui, Feliescu ii raspunde ca legea drepturilor de autor a fost abrogata ca reactionara. "Ti-au luat modelul? E mai bine sa-ti tii gura, crede-ma!"Statui daramate, istorie stearsa cu senilele
Intr-o zi, sculptorul, asezat pe o banca de langa Muzeul Antipa, numara numele lui Stalin intr-un exemplar din "Scanteia": in cele opt pagini, de o suta patruzeci de ori! A doua zi, tot in ziarul central al partidului, Demu dadu peste acest anunt: "Expresia dragostei poporului roman fata de personalitatea ilustrului conducator al socialismului victorios, maresalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pasnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezenta unui mare monument ridicat in onoarea sa in centrul Capitalei. Dornice sa implineasca aceasta urgenta necesitate culturala, Comitetul pentru Arta si Comitetul de Partid al Capitalei au hotarat sa instituie un concurs. Artistii au datoria patriotica de a se inscrie. Numai arta si talentul unui artist intr-adevar creator vor putea desemna castigatorul!" "Sa ma inscriu? Ideea de a lasa totul balta si de a fugi in Occident ma bantuia. Totusi aceasta iluzie draga era inlaturata de imaginea parintilor si a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tarziu, mult mai tarziu. Acum trebuia sa traiesc, sa-mi castig painea - si pe a celorlalti. Concursul? De multe ori ma intrebasem daca n-ar fi trebuit sa-mi schimb meseria. Ca sa fac ce? si daca ma apucam serios sa-i combat pe comunisti? Radio Londra si Vocea Americii incitau zilnic oamenii la rezistenta, chiar la revolta. In munti se aflau grupuri de partizani care, cu arma in mana, duceau o lupta indarjita si inegala cu soldatii regimului. Cativa dintre prieteni luasera deja drumul acesta; altii ma indemnau sa-l iau si eu si sa ma intorc acasa numai dupa viitoarea debarcare anglo-americana, prima faza a razboiului occidentalo-rus... Pretutindeni erau "informati" care il mutau din toamna la primavara si din primavara la toamna, si asta de cativa ani buni. Nu, nu era posibil. Mai intai fiindca soarta alor mei era in joc. Insemna sa tradez munca grea a mamei, sperantele secrete ale fratelui, sa-i grabesc tatalui moartea. Insemna, apoi, sa dau o anumita cautiune politicii... O politica ce nu-mi spunea nimic. Eram sculptor. Sa ma perfectionez in arta mea, asta mi-era lupta. Atunci de ce sa nu-mi incerc norocul la concurs? Eram convins ca pot face monumentul, ca as putea, adica, sa fabric acel colos grandios si "care sa vorbeasca" cerut de ziar". In aceeasi zi, artistul a asistat la demolarea statuii primului rege al Romaniei: "O armata de muncitori trebaluia in jurul statuii ecvestre a lui Carol I, capodopera a celebrului sculptor iugoslav Ivan Mestrovici. Pieptul puternicului cal de bronz fusese inchingat. Un lant lung si gros il lega de un tanc greu al armatei care tragea cu disperare sa-l rastoarne. Zgaltaiturile repetate biruira in sfarsit statuia. Picioarele metalice se indoira si statuia se zdrobi de pavaj. Dupa care tancul o tari intr-un zgomot de pietre smulse si un puternic scrasnet de metal tarat pe asfalt (...) Imi imaginam acelasi lucru intamplandu-i-se lui Bartolomeo Colleoni, capodopera lui Verrochio de la Venetia, sau statuii lui Gatamelata de Donatello, ori reprezentarii ecvestre a generalului Alvear, iesita de sub dalta lui Bourdelle... Sa darami o statuie inseamna un mod de a sterge trecutul". Aceeasi soarta a avut si grupul monumental al regelui Ferdinand din apropierea pietii Victoriei. "Tancurile generalului-primar (este vorba de Constantin Doncea, fost fugar in URSS, fost luptator comunist in Spania. "A coordonat in calitate de candidat campania de alegeri, cu toate violentele, abuzurile, crimele comise in beneficiul lui de bandele de suporteri", arata Doina Jela in "Lexiconul negru" - n.n.), victorios fara lupta in razboiul de o zi impotriva statuilor n-au facut decat sa-i asmuta pe vandali pretutindeni in tara. Peste tot se ucideau cu securea, cu tarnacopul, cu senilele tancurilor statuile lipsite de aparare si mai ales de aparatori. O febra a profanarii sufla peste tara. Daramara statuia lui Pake Protopopescu, ilustrul edil de odinioara al Capitalei, care-i facuse orasului aceleasi servicii ca baronul Haussman Parisului; aruncara in aer statuile lui Ion Bratianu si Take Ionescu, mari oameni politici... Scoasera din Piata Victoriei frumoasa statuie a profesorilor, opera a sculptorului Medrea... Fura distruse statui si in zeci de alte localitati".Consilierul sovietic da votul decisiv
Dumitru Demu a fost inscris ultimul pe lista artistilor ale caror machete au fost admise in vederea prezentarii in fata juriului. "Un asemenea monument, tovarase Demu, nu e o simpla statuie. E vorba de o creatie cu multiple repercusiuni politice, un lucru iesit din comun  (...) Exigentele politice, crede-ma, depasesc cu mult aspectele pur formale ale unei asemenea statui. Oricum, te-am invitat ca sa te anunt ca, printre zecile de concurenti care au depus machete au fost alesi zece. Dumneata esti pe lista. Iat-o! "Uite-i, imi spusei, pe faimosii zece. Constant Baraki, Bovis Cakagea, Anufrey Michel, Maritza Petresco, Jean Jelesko, Max Foulman, ia te uita, ia te uita, Doro Fazer, Lala Toubouf, Andre Svoboda si ultimul, al zecelea, eu, Dumitru Demu! Admis la concurs!" (Am transcris numele asa cum apar in original. Identitatea reala a unora dintre concurenti poate fi usor ghicita - n.n.) "Aveam douazeci si opt de ani. Prezenta mea, chiar si la coada listei, reprezenta prin ea insasi o apreciere. Dar cate probleme aveau sa apara... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite inca unul care abandoneaza, care pactizeaza cu regimul. Vrea sa-l imortalizeze pe calaul a milioane de nevinovati... Ii uita pe cei 350.000 de romani morti pe frontul antibolsevic... zecile de mii de victime ale muncii fortate pe santierele canalului mortii, canalul Dunare-Marea Neagra... zeci de mii de ucisi in anchetele Securitatii... Nu! Nu uitam nimic! Dar eram artist si trebuia sa ma realizez si chiar poate mai putin sa ma realizez decat sa-i salvez pe ai mei. Adevaratul meu dosar eu singur il cunosteam bine.... Mai bine decat "rezistentii" de la cafeneaua din colt". Asteptand rezultatul concursului, plasticianul se puse sa studieze personajul: sobru, mare fumator, cu alura voit militara dar nu chiar atat de impunator din punct de vedere fizic. "Cel mai adesea dur si impenetrabil, era de fapt firav, mic de statura. Din marele si majestuosul Ghelovani care-l interpreta pe Stalin pe ecran, in secventele din "Batalia pentru Berlin", puteai sa faci doi daca nu chiar trei Stalini in marime naturala. Era reprezentat monolitic, impietrit, sever. N-ar fi putut sa surada? Fireste, nu cu surasul sosiei sale cinematografice, amintitul Ghelovani, ci intr-un chip omeneste mai direct. Un suras care, dupa parerea mea, ar fi trebuit sa fie al celui care cantareste. (...) Caci Stalin era un mare cantaritor de oameni si chiar de suflete, as indrazni sa zic. Unii spuneau ca ucisese si harazise mortii cu dispret milioane de nevinovati. Cu dispret daca nu chiar cu o anumita placere (...) In orice caz, trebuia ca Stalin al meu sa nu semene cu fratii sai iesiti din sculptura artistilor sovietici si voiam sa aiba surasul pe buze. Un anumit suras!"
...S-au scurs aproape doi ani pana cand sculptorul Demu a fost anuntat, la Comitetul de Stat pentru Arta, ca a castigat concursul (23 martie 1950). Macheta altui concurent, Doro Fazer (?) a fost aleasa pentru statuia de la Brasov, rebotezat de curand Orasul Stalin. Lucrurile s-au petrecut astfel: "Comitetul Central inca nu se hotarase. Intr-adevar, autorul necunoscut al machetei numarul sapte fiind eu, Demu, un neangajat, un artist necunoscut, cu legaturi familiale indoielnice, fara prestigiu artistic, cu dosar urat, cu prietenii discutabile, artist de formatie idealista si pe de-a-ntregul lipsit de nivel ideologic, decizia era dificila. Prepusii Comitetului Central, cu tovarasul Togoila (Tuguila? - n.n.) in frunte stateau, pentru cine stie a cata oara - in fata machetelor aliniate in sala de expozitii inchisa din Palatul Regal cand hazardul a venit si el sa voteze. Un vot care nu putea fi decat cel mai decisiv dintre voturile din Romania pe atunci ocupata de rusi. A fost vizita cu totul intamplatoare a pictorului Grigorenko, consilierul sovietic al Comitetului pentru Arta. De indata ce deschise usa salii, privirile consilierului pictor cazura pe macheta numarul sapte. Surase si zise: - Aceea e frumoasa... Nu trebuia mai mult".

A fost demolata in cateva ceasuri

Lozinci comuniste, naravuri fanariote
Chiar si asa luptele din culise au intarziat mult data punerii in opera a proiectului. Confratii mai varstnici i-au pus tanarului piedici peste piedici, "confiscandu-i" pe specialistii care ar fi putut sa-l ajute la realizarea lucrarii in ghips. La 31 martie 1950, prim-secretarul Comitetului de Partid al Capitalei, Gheorghe Stoica, l-a chemat la el; acolo a aflat ca monumentul, in marime reala, trebuia sa fie gata pana in seara zilei de 30 aprilie! Intre timp, directorul "Slad" de la Comitetul pentru Arta i-a pus in vedere sa nu cumva sa uite de suras. I-a transmis chiar spusele lui Leonte Rautu, idelogul Comitetului Central: "Trec si mi-e foame, ridic ochii, vad statuia, mi-a trecut foamea! ... Trec si mi-e sete... ridic privirea, vad statuia, nu-mi mai e sete" sau "Mi-e sufletul plin de amaraciune, trec, ridic privirea, il vad pe Stalin pe soclu, rad si rad!" Cum Slad vorbea mizerabil romaneste, Demu si Ovidiu Maitec, si el de fata, au izbucnit in ras. Piscat, directorul general le-a spus: sigur, statuia nu trebuie sa rada fara motiv, cum faceti voi, tovarasi!


Intr-o dimineata, Demu fu intampinat, la santier, de insusi "tovarasul Togoila, seful Sectiei de Arta din Comitetul Central: era chemat la "tovarasa Ana Pauker"! Portretul acesteia, lapidar, este definitoriu pentru "Passionaria" romana, "Ochiul lui Stalin" in Comitetul Central de la Bucuresti: "Femeia ministru avea parul pieptanat intr-un mod foarte barbatesc, trasaturile sale dure, aspre, ii dadeau o fata de peste, ochii ii erau stralucitori si cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de indata ce voia sa zambeasca". Ana Pauker il chemase sa-l felicite, vazuse macheta si-i placuse. I-a comunicat ca ceruse sa fie pusa statuia chiar in fata Ministerului de Externe dar, "tovarasii de la propaganda" au sfatuit-o altfel: monumentul trebuia amplasat intr-un spatiu propice marilor parazi de intai mai, douazeci si trei august, sapte noiembrie... L-a intrebat daca fusese vreodata acolo. Cum artistul nu intelegea, inaltul demnitar i-a explicat ca acolo insemna la Moscova! Raspunsul negativ a fost urmat de o calatorie in URSS. Pana atunci, Demu avea sa afle de ce trebuise sa intaleze versiunea in ghips a Tatucului: defilarea oamenilor muncii de 1 Mai avea sa fie privita de Genialul Conducator de pe soclul sau de la intrarea in parcul omonim, rebotezat din "Herastrau"... Printre invitati, civili si militari cu decoratii, ma regasii mirat in randul intai intr-una dintre tribunele "oficiale". Da, eram chiar eu, invitatul de onoare... Eu, cel alungat din armata normala si inscris cu forta in detasamentele de munca obligatorie, ca nedemn de a-si servi patria, eu, reactionarul cu un frate care fugise de socialismul ce se nastea, eu, dusmanul poporului, aveam sa primesc acum defilarea lor; comunistii din marile uzine aveau sa ma salute in tribuna... pe mine, tovarasul sculptor care facusem monumentul (...) in sfarsit veni momentul ca marii sefi sa se instaleze in randul intai al tribunei. Dictatorul Gheorghiu-Dej, urmat de ministrul de Finante Vasile Luca, un fost potentat sovietic din Cernauti, capitala Bucovinei anexate de rusi, de vicepresedintele consiliului, basarabeanul de origine evreiasca Kisinevski si de inseparabilul sau ministru al Afacerilor Straine Ana Pauker". Dupa cateva luni, ministrul adjunct de la Cultura care aprobase suma ceruta de artist ca onorariu plus cheltuieli de turnare in bronz, il lua pe acesta cu masina si, in parc, departe de urechi indiscrete, il intreba de la obraz cat ii cedeaza din suma. Cum sculptorul nu intelegea ce vrea ministrul, acesta se infurie, il face idiot si pleaca in tromba. "Il privii plecand in timp ce o brusca revelatie ma ilumina: asadar Baraki si Bovis Cakagea... Ochii mi se ridicara involuntar ca pentru a cauta ceva sub pleoapele de ghips ale lui Stalin. si cand te gandesti ca astia pretind ca te-au luat drept model, ii spusei cu voce scazuta". Urmarea: suma cuvenita ca drepturi de autor a fost redusa cu 90%.Din Empireu in groapa cu lei
In ciuda directivelor care interziceau primirea in Uniunea Artistilor Plastici a celor cu rude apropiate plecate in strainatate, Dumitru Demu nu numai ca a fost primit ci admis chiar in biroul executiv! si inca dupa patru refuzuri succesive de a se inscrie in partid! Intre timp o macheta a statuii fusese trimisa la Kremlin unde "propriul sau model a admirat-o de la inaltimea tronului sau". De asemeni isi facu aparitia si versiunea definitiva, in bronz: "Cand putui, in sfarsit, sa contemplu pe al doilea Stalin, intelesei ca, efectiv, avea ce trebuie ca sa devina o imagine-simbol a supunerii popoarelor lumii. O admirai, e drept si asta (trebuie s-o spun) fara prea multa modestie. Nu aveam dreptate? Dupa cativa ani, fusei "copiat" cand Stalin, Stalin "al meu", un personaj cu aceeasi silueta, aceeasi atitudine, se reincarna in bronzul lui Mao, pentru a difuza imaginea acestuia pe continentul chinez. O sosie a statuii mele nu smulge si astazi admiratia a opt sute de milioane de chinezi?" Cum sculptorului ii placea sa se plimbe seara prin preajma statuii, intr-una din acele seri artistul fu acostat de doi indivizi care-l batura crunt, pana la lesin, lasandu-i in buzunar un bilet: "N-a fost decat un inceput. Data viitoare o sa fie si mai bine. Ultima data o sa te spanzuram de mana lui Stalin pe care l-ai facut sa zambeasca pentru ca sa-ti bati joc mai bine de ai tai!" (...) Intr-un anumit fel trebuia sa le fiu recunoscator agresorilor. Ei sfasiasera ultimul val care-mi ascundea ochilor propriile mele rani. Dar dincolo de indoieli exista o voce interioara, si ea regasita in sfarsit, care parea ca-mi spune: "fii calm, mai rabda. Adevaratul tau vis e pentru mai tarziu si in alta parte!" Totul parea normal pana in ziua cand artistul fu desemnat sa faca parte din delegatia romana la Festivalul International al Tineretului de la Berlin. Participarea ii fuse anulata in ultima clipa, sub un pretext ridicol: era nevoie de el ca sa intampine la aeroport un grup de muzicieni straini! In realitate ascunsese recenta fuga a fratelui sau cel mai mic si fusese denuntat de "Max Foulmann", caruia ii facuse cu ani in urma un mare bine. si care afirmase, in nota informativa si ca, odata ajuns la Berlin, Demu avea sa fuga in Germania Occidentala. Apoi surveni moartea lui Stalin, la 5 martie 1953. Regimul ramase in Romania tot stalinist, ceea ce-i atrase din partea graficianului Kakar eticheta de trambita a formalistilor iar din partea sculptorului Vaida Feze, fost voluntar in Spania, abonat la comenzi de statui conforme cu moda sovietica epitete precum oportunist, conformist fals talent lipsit de nivel ideologic... Evenimentele se precipitara. Destalinizarii hruscioviste din URSS i-a corespuns in Romania dictatorului Dej o pseudodestalinizare, mai degraba o derusificare. Tot ce se facuse impotriva poporului roman se facuse la ordinul lui Stalin sau al clicii acestuia; cel mai mare vinovat era cultul personalitatii. "Marele erou devenise, pentru cei mai vajnici apologeti din ajun, un mare vinovat (...) Da, tovarase Demu, da, ma adresez dumitale, care ai umplut tara cu busturile lui, care i-ai exaltat falsa glorie, falsul geniu, prin aceasta monstruoasa statuie, exagerat de mare, de inalta..." Printr-un miraculos concurs de imprejurari, Traian Demu reusise sa iasa clandestin din tara. In Romania ramasesera sculptorul si mama sa. (Tatal murise intre timp). Autorul lui Stalin, laudat altadata, deveni oaia neagra a oficialilor artei. Ordinul Muncii clasa intai ajunsese pecetea stalinismului. Nu mai primi nici o comanda. Ajunsese sa vanda din casa la talcioc. Intr-o zi, o activista, fosta colega de facultate, il anunta ca "la varful partidului" se hotarase demolarea statuii. Furios, sculptorul ii raspunse ca va protesta in calitate de autor. Femeia il preveni ca poate pati ce e mai rau. Dupa o saptamana, artistul fu chemat sa arate sudurile statuii: patru tancuri si douasprezece buldozere trebuia sa elibereze locul in cateva ceasuri. "Esti prost, tovarase Demu - (ii spuse fantoma lui Stalin). Cand atacam cu tovarasii mei diligenta in Caucaz ca sa dau bani partidului, eram mai indraznet. Tu nu-i cunosti... Eu da, s-au format la flacara mea, au toti acelasi suflet, creat de mine, cu buna stiinta. Sunt lasi, crede-ma, foarte lasi! Nu se ridica decat in fata celui mai tare! Da in ei! Du-te maine si depune cerere de plecare in Grecia!"

***
Dumitru Demu nu s-a stabilit in Grecia ci in Venezuela unde multe piete ale oraselor sunt decorate cu creatiile sale monumentale. La 3 aprilie 1964 a semnat declaratia-tip ca se obliga sa nu spuna nimic despre ce a putut vedea sau auzi in legatura cu autoritatile din Romania. Ultimul lucru pe care i l-au cerut "autoritatile" inainte de a-i aproba plecarea au fost decoratiile. In primul rand, cea decernata pentru statuia lui Stalin.

 

STELIAN TĂNASE, Surîsul lui Stalin, ''Stelian Tănase'', http://www.stelian-tanase.ro/bucuresti-strict-secret/surisul-lui-stalin/

Acum 58 de ani, într-o joi, 5 martie 1953, la 21.50, Stalin a murit în vila de la Kuntzevo. Dar nu Demu, Stalinpovestea asta vreau să o depan aici. O veţi vedea într-un episod din serialul “Bucuresti strict secret” în curind.

În 1949 Pauker, Luca&Dej, aia cu “bagă spaima în burghezi“ (şi chiar o faceau, puşcăriile erau pline), s-au gîndit să îi mulţumească “ celui mai mare om din istorie”, Iosif Visarionovici Stalin. Fără Armata Rosie, cei trei ar fi rămas la periferia societăţii. După ce au demolat statuile lui Carol l şi Ferdinand, a lui Ion şi Ionel Bratianu, a lui Take Ionescu şi Pake Protopopescu, au dat ordin să se ridice o statuie zeului lor, Stalin.Machetele au fost expuse la Palatul Republicii, fost “Regal”, şi vizionate de tovaraşii din Biroul Politic. Au participat la concurs nume grele ale artei oficiale: Ion Jalea, Constantin Baratschi, Boris Caragea, Milita Patrascu etc. Era o chestiune politică de maximă importanţă pentru Dej&compania. Probau, astfel, fidelitatea liderilor comunişti români faţă de Moscova.

Un artist sovietic care mai făcuse asemenea monumente hotărăşte cine îl va ridica la Bucureşti: un quasinecunoscut, Dimitrie Demu, (n.1920). Macheta a fost trimisă la Moscova, pentru a primi aprobarea “modelului”. Era cea mai mare statuie a lui Stalin ridicată vreodată. Stalin era sfrijit, foarte mic de statură, cu o mînă inertă, din cauza unei poliomelite din copilărie, cu obrazul ciupit de varsat. Statuia îl infăţisa arătos, cu umerii laţi, impunător. Inaugurarea a avut loc într-o zi de 1 mai, în prezenţa celor trei nelipsiţi: Pauker, Luca, Dej. Se ţin discursuri, fireşte. Apoi,statuia este turnată în bronz. Demu primeşte o uriaşă sumă de bani, un atelier, este decorat, invitat în URSS, ales în diverse organisme. Era doar autorul statuii lui Stalin! La 5 martie 1953 Stalin moare. Piaţa unde se găsea statuia este scena unor ceremonii funebre de anvergură. In 1956, februarie, Nikita Hrusciov, la al XX-lea Congres al PCUS, demască abuzurile lui Stalin, ceea ce s-a numit eufemistic, “cultul personalităţii”, şi lansează “destalinizarea” în blocul sovietic. Dimitrie Demu la Bucureşti din autorul oficial cel mai în vogă devine suspect, şi este tratat ca o relicvă a trecutului, partizan al lui Stalin într-o vreme cînd aşa ceva iţi aducea un stigmat. Nu mai primeşte comenzi, nici premii, veniturile sale scad, într-o lume unde totul depindea de stat.

În decembrie 1961, după un alt congres al PCUS, în care Stalin este iar “demascat” de Hrusciov, la Bucureşti se hotărăşte demolarea statuii, dupa o plenară de pomină, ţinută la sala Floreasca. Funcţiona aceleaşi sentiment de vasalitate faţă de Moscova. Între timp, Pauker şi Luca disparuseră de la vîrful partidului. Pauker murise, la 3 ianuarie 1960, de cancer, după ce căzuse în dizgraţie, arestată, eliberată, (1952-3). Luca a aflat de demolarea statuii în închisoarea Rm. Sărat unde va muri de sifilis, în 1963. Dej rămâsese la cîrmă şi lupta să supravieţuiască politic. Statuia a disparut într-o noapte, demontată de cîteva zeci de muncitori, patru tancuri şi două buldozere. Un detaliu suprarealist: demolarea s-a făcut cu asistenţa autorului, chemat în acea noapte la faţa locului. Cîţiva ani mai tîrzu, Dimitrie Demu a emigrat în America de Sud unde avea rude. În 1977 a publicat în Franta, la o mică editură, un roman: “Surîsul lui Stalin”, în care işi povesteşte (nu totdeauna sincer) experienţa legată de statuia Stalin. Ar trebui tradusă.

Constantin Colimitra s-a născut la 20 martie 1912 (cf. Atanasie Nasta) în satul fărşerot Pleasa din sudul Albaniei otomane, tatăl său fiind Chendra Colimitra. În prefaţa volumului Mozaic, apărut în 1994 în SUA, scriitorul precizează că are 82 de ani. Criticul Hristu Cândroveanu dă greşit 1910 ca an de naştere.


Pleasa este situată la extremitatea sudică a lacului Prespa, în apropierea râului Devoli, unde se întâlnesc munţii Morava, Gramos şi Tomor. Satul se află într-o zonă în care mai sunt situate localităţile aromâne Moscopoekl, Gramoste, Şipca, Gabrova, Niceaşi Deniscu. Despre impactul regiunii natale, pe care a străbătut-o în copilăriie cu oile şi caravanele,  asupra operei lui C. C., H. C. observa: ''Locuri măreţe, nu numai încîntătoare prin natură, ce i-au sădit şi lui Constantin Colimitra - prin însăşi istoria lor în furtună - sentimente patriotice sublime, ce transpar din belşug în poezia sa.''


C. C.a studiat la şcoala primară din Pleasa şi apoi la gimnaziul la Şcoala Superioară Română din Sărună/Sîrunî (Salonic, Grecia), ambele instituţii de învăţîmânt finanţate de statul român.


În 1928 a venit în România cu familia şi majoritatea locuitorilor satului. Aici a urmat liceul din Silistra, judeţul Durostor (Cadrilater) şi a freeventat, fără a absolvi, cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale.


Fiul său Andrei a emigrat în SUA în 1969, unde a fost urmat de C. C. în 1977. A încetat din viaţă în America în 2001.


În 1982 a publicat în SUA volumul Primveri cu soare (Primîveri cu soare), în prefaţa căruia îlşi face o autoprezentare.

În antologia publicată de H. C. şi Kira Iorgoveanu în1985 i-au fost selectate opt poezii din volumul american, cu transpuneri în româneşte de K. I.: Eraţi (Eraţi), Limba (Limba), Pistusesc (Cred), Şaptili oahti (Cele şapte coline), Vatră astimsă (Vatra pustie), Cînta un picurar (Cînta un păcurar), Stai drept! (Stai drept!) şi Eminescu, frate (Eminescu, frate).

În antologia publicată de A. N. în acelaşi an, i-au fost selectate nouă poezii: pe lângă Eminescu, frate, Stau şaptili oahti / Şaptili oahtii, Stai drept şi Cînta un picurar  , au mai fost incluse Stă paplu tu cohiu, Laclu mari, Nilioara, S-tind pădzili chilimuri, şi Cărvanea.

În anul următor publică în SUA monosgrafia Fărşeroţii.

Poeziile Stai drept şi Eraţi sunt postate pe saiturile ''Karavahos'' şi ''Giony''.


Saitul ''Aromanii'' îl include în categoria poeţilor aromâni moderni.


În ceea ce priveşte limba utilizată în creaţiile sale lirice, C. C. recomandă excluderea lexicului străin din aromână, cum ar fi grecescul caimo, tradus de H. C. cu mai multe sensuri prin ''dor, suferinţă, durere, frumuseţe fără pereche, care te face să pătimeşti cumplit''. În acest sens, H. C. îl caracterizează ca un ''poet pînă în măduva oaselor'', care dă lecţii altora, deşi el însusşi foloseşte ''străinisme'', cum ar fi pistusesc în loc de cred. Mai mult chiar, aceste prezumţii îl integrează pe deplin în lumea poeţilor, ''care nu pot să nu fie orgolioşi, şi naivi (uneori9, cum este şi Constantin Colimitra''.


Poezia sa este caracterizată de H. C. ca fiind ''copleşitoarea obsesie a unei lumi care a fost'' (subl. ed.), realizată, comparativ cu alţi poeţi aromâni, ''cu atîta ruinător caimo''. Mai mult, lumea liricii lui C. C. este ''o lume ce nu poate să moară, un univers aşadar agonizînd în perpetuitate în sufletul şi inima şi conştiinţa autorului''. H. C. concluziona astfel: ''El este bolnav de doruri-de-acasă de care nu se va vindeca niciodată, pentru că de asemenea doruri nu se vindecă, se moare cu ele. De aceea, poemele lui îmi par un plîns neîntrerupt, un bocet fără sfîrşit printre ruine. Ce ciudat însă: ruinele necontenit plînse, deplînse - par a învia, reînvia în versurile lui Constantin Colimitra, care ştie a melancoliza existenţial, sfîşietor existenţial! Aceste obsesionale stări din poezia lui, inculcate cititorului, sînt semnul neîndoielnic al harului scriitoricesc de excepţie, chiar dacă, acesta, mai mult nativ decît strunjit cumva prin cultură.''

 

Poetul aromân Atanasie Nasta i-a inclus înatologia sa lirică din 1985 nouă poezii: Eminescu, frate (Eminescu, frate), S-tind pădzili chilimuri, Cărvanea, Stau şaptili oahti, Stai drept (Stai drept), Stă paplu tu cohiu (Stă bunicul în ungherul casei), Laclu. A.N. îl considera pe C. C. ca ''darul fărşerotesc al iliriei străbune'', alături de Vasile Muşi şi Nicolae Babu. A. N. observa că poezia sa şi transpunerile din Eminescu dezvăluie ''un talent viguros în expresie, adînc în meditaţie''. Poeziile de ''o perfectă formă clasică'' sunt străbătute ''melodios'' de ''ecoul orfeic'' în pasteluri montane ''bucolice'', deoarece C.C. a purtat cu sine ‘’imaginea şi nostalgia’’ peregrinărilor cu turmele şi caravanele pe drumurile Balcanilor.. Pe de altă parte, adaptarea motivului mioritic în aromână relevă posibilităţile sale creatoare de inspiraţie populară.

 

 

SURSE

Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Buucreşti, 1985, pp. 367-368, 482.

Atanasie Nasta (editor), Ecou de cîntec aromânesc, Litera, Bucureşti, 1985, p. 66.

Constantin Colimitra, Primveri cu soare, regia Andrei Colimitra, Bridgeport, SUA.

Constantin Colimitra, Fărşeroţii. Monografie, regia Andrei Colimitra, SUA, 1986.

***, Literatura, ''Aromanii'', http://www.aromanii.ro/arte/literatura.html

Toma Caragiu (n. 21 august 1925, Argos Orestiko Άργος Ορεστικό sau Caragiu TomaHrupisti,[2] Grecia - d. 4 martie 1977, București) a fost un actor români de origine aromână, cu activitate bogată în teatru, TV, film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975).

 Biografie

S-a născut la 21 august 1925 într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir.

Familia Caragiu se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului 144. Toma este elev în clasa a opta la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Actorul va declara mai târziu:[3]

„...am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.”
—Toma Caragiu

Este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista liceului Frământări. Primește diploma de bacalaureat în vara anului 1945.

Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile și intră la Conservatorul de Muzica și Arta Dramatică București, clasa Victor Ion Popa. În vacanțe susține o muncă vie de animator cultural și adunând în jurul său alți artiști realizează spectacolul Tache, Ianke și Cadâr de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan. Astfel ia ființă nucleul denumit „Brigada culturală Prahova” ce se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” (1947) din care se va naște „Teatrul de Stat Ploiești” (1949).

Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa Toreadorul din Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian.

La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. Obține diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani.

La 1 aprilie 1951 se angajează la „Teatrul de Stat” din Constanța, recent înființat, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O noapte furtunoasă.

În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri.

În 1965 este invitat de Liviu Ciulei și pleacă la Teatrul Bulandra din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere.

A jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu și alții.

A murit în mod tragic, sub dărâmăturile blocului din București unde locuia în Cutremurul din 1977 4 martie, care va lua viața și bunului său prieten, regizorul Alexandru Bocăneț.[1]

Toma Caragiu a fost înmormântat la cimitirul Belu din București.

 Viața personală

După primii ani de viață petrecuți în Grecia, Toma se refugiază împreună cu familia (mama, tata și cele două surori mai mici, Matilda și Geta) în Cadrilater, pe atunci în România. După o serie de peregrinări, se stabilesc în Ploiești,[4] unde Toma termină liceul.

Se căsătorește în 1952 cu o colegă de teatru, Maria Bondar (alintată „Bebe”), dar căsnicia nu este dintre cele mai fericite.[4] Divorțul are loc în 1962, nu înainte de adoptarea unei fetițe de 3 ani, viitoarea Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu va urma cariera artistică a tatălui (ea declara într-un interviu din 2007: „nu am talentul lui, cultura lui, nici măcar nu-i continui meseria”,[5] ) dar va beneficia de drepturi de autor după tatăl său.[6]

În 1963 are loc căsătoria cu Elena Bichman (n. 1937, București), tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim.[1] Se pare că nici această căsnicie nu a fost dintre cele mai fericite, posibil datorită temperamentului mai aventuros al actriței.[1][4] După tragica moarte a artistului, Elena Caragiu (familiar „Mimi”) părăsește în 1977 țara și se stabilește în Statele Unite ale Americii, continuîndu-și viața recurgând la diverse expediente[4] sub numele de Helen Cara-Chester.[1] In prezent e recasatorita a treia oara. A venit in Romania in sep. 2011 ca sa faca o casa memoriala Toma Caragiu. Doreste foarte mult sa recumpere casa de la Peris de la actualuol proprietar.

Din 1964 actorul se mută în București împreună cu soția; cumpără o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș, aflată la cca. 29 km de Capitală, unde își petrece timpul liber.[4] Casa va fi vândută ulterior, după moartea maestrului, de către moștenitorea sa, Maria (Doina) Caragiu.[4]

În seara fatidică de 4 martie 1977, artistul avea în vizită pe prietenul său, regizorul de film și TV Alexandru Bocăneț, venit să sărbătorească finalizarea filmului său Gloria nu cîntă, în care maestrul juca rolul principal. Imobilul în care locuia (blocul Continental)[7] a fost distrus de cutremur până la etajul III (Toma Caragiu locuia la etajul II),[4] dar cei doi au fost surprinși încercând să fugă pe scări și prinși între dărâmături.

Una dintre surorile Maestrului, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n. 1927), a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), (n. 1929), este o talentată sculptoriță.[8]

[modificare] Filmografie

Toma Caragiu a jucat în 38 de filme:

 

 

Legături externe

 Bibliografie

 Note

 Legături externe

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required