Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » P-S » Displaying items by tag: 1964
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445


Am făcut cunoştinţă cu lumea, pentru prima oară, la sfârşitul toamnei din anul 1964, deci scorpion sau dragon pe chinezeşte. După şase luni de chin (alăptare, caca, vomitat şi trecut pe biscuiţi cu mere răzuite) arătam cam aşa:

Au mai trecut vreo doi ani şi Nea Nicu a dat „Decretul”, drept pentru care a venit generaţia de „decreţei”.

 

 

Eu mi-am manifestat nemulţumirea încă de pe atunci şi am trecut în dizidenţă cu mult înainte de 1989, de exemplu suflând în trompetă când nu trebuia să suflu! Şi pentru că am un frate mai mare, care m-a supravegheat uneori împotriva voinţei mele, m-am obişnuit de mic cu Big Brother, de unde şi apetenţa mea de mai târziu pentru reality show.

La grupa mare deja talentul meu artistic se manifesta plenar. Mulţi ani am fost derutat, originile mele armâneşti fiind acoperite de costumul popular românesc. Era perioada în care nu ştiam o boabă armâneşte, ba chiar mi-era ruşine să o vorbesc. De abia când am ajuns la şcoală, în vacanţa de vară am fost în satul Başchioi (Nicolae Bălcescu din judeţul Tulcea) şi am vorbit pentru prima oară armâneşte.

 

În clasele primare eram premiant de profesie, dar numai în clasa a doua am fost „aragaz cu patru ochiuri”. Cam din clasa a cincea am cam terminat-o cu coroniţele, pentru că nu îndeplineam o condiţie esenţială: nota 10 la putare.

Domnişorul Stelian – prima fotografie cu sacou şi cravată! Nici măcar nu aveam buletin. Era deja toamnă când am pozat, pentru că altfel nu îmi creştea părul. Eram mândru de părul meu creţ. Şi acum sunt mândru de părul meu creţ... pe care l-am avut!

O şedinţă foto în studenţie. Un fost coleg de liceu se pregătea să devină operator, adică să intre mai întâi la IATC. Şi a făcut experienţe pe mine, adică m-a pozat. Unele experimente la care am fost supus erau chiar plăcute. Să nu uităm că în anii ’80, toată generaţia de studenţi a fost supusă unor experimente deosebite, ca de altfel întregul popor român, cum ar fi: câte grade sunt suficiente în cameră pentru a învăţa în sesiune; o fi bun salamul fiert împreună cu cartofii fierţi la cină? dar la micul dejun? Noroc că salamul prăjit era interzis. Mahoarcă în loc de ţigări, tot felul de înlocuitori ţineau loc de cafea, ţuică, vin, carne, făină, săpun, deodorant,  after-shave, antibiotice, prezervative, medicamente. Cu absolut orice se făcea contrabandă, dar mai ales cu video-uri. Ştiaţi ce era interzis la import? Două produse: aparatul de aer condiţionat şi antena satelit. Şi cu toate acestea, prin filmele de pe video, eram la curent cu ce se mai întâmplă în lume. O tinereţe chiar fericită deşi am fost în condiţii de ghetou şi am trăit fără telefon celular, internet, ba chiar şi fără computer. Ba chiar mi s-a permis să îmi las barbă, doar eram student!

Dacă am avut atât de mult timp la dispoziţie, ce să faci? Trebuia să îmi umplu timpul liber cu ceva. Şi mi-am făcut o formaţie. S-a numit Gramoste. Am cântat ani mulţi şi puţină lume a ştiut asta. Am avut chiar şi atestat de liber profesionist la sfârşitul anilor ’80. Am fost discret, mai ales că am preferat să cânt la nunţi armâneşti. Nu am fost niociodată „lăutar”, ci am fost printre băieţii aceia minunaţi care au reuşit să ne ajute „să ne păstrăm limba, obiceiurile şi cântecele noastre armâneşti”. A fost şi un fel de datorie faţă de neamul armânesc. Am îmbinat utilul cu plăcutul şi am avut o tinereţe minunată printre armânii mei. Tocmai de aceea, o jumătate din acest site este dedicat armânilor, în special pentru recuperarea memoriei părinţilor şi bunicilor noştri.

În rest, ultimii 20 de ani au trecut prea repede. Am albit prea repede. Am o familie minunată: o soţie care m-a înţeles chiar şi când nu mă mai înţelegem eu pe mine, un băiat de care sunt mândru (seamănă mai mult cu maică-sa!) şi o fetiţă care m-a întinerit cu cel puţin 10 ani (Prinţesa mea). Privind în urmă, constat că am o carieră destul de săracă. Cum să arate CV-ul meu, de exemplu, în perioada septembrie 1999 – martie 2006: Auto Club. Am făcut o singură emisiune, dar în aproape 300 de ediţii! Ce anost... În decembrie 2005 am primit titlul „Ziaristul anului 2005”, pe care l-am primit din partea Asociaţiei Presei Auto din România, iar 3 luni mai târziu, emisiunea care se afla îngrila TVR de mai bine de 6 ani a fost aruncată la gunoi. Colegii mei mi-au făcut acest cadou de Crăciun, în anul 2005:

În rest, m-am obişnuit cu ideea că nici o faptă bună nu va rămâne nepedepsită. Deşi niciodată nu m-am dat în vânt după tenis, trebuie să îmi aduc aminte de Toma Caragiu (armân care a intrat în conştiinţa tuturor), care a lansat celebra expresie: „C-aşa e-n tenis!” Probabil că voi rămâne un idealist, cu un spirit justiţiar nestisfăcut pe deplin niciodată. Asta poate şi pentru că armânii sunt sortiţi asimilării, aşa cum prevedea Tache Papahagi, acum mulţi ani în urmă.

 

 

 

 

SURSĂ

Stelian Damov, Despre mine, ”Blog Stelian Damov”, 2 august 2010, http://ro.damov.ro/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=40&Itemid=60

 

George Perdichi s-a năcut în 1913 (H. C. şi K.I.) sau la 22 mai 1912 (''RLSA'' 1996) în satul Perivole din munţii Pindului, în nordul Greciei de azi.


A învăţat la şcoala finanţată de statul român în satul natal. Apoi a trecut la gimnaziul din Grebena devenit ulterior liceu, la revista căruia - ''Lumina'' - a coloborat. La Bucureşti va absolvi cursurile facultăţii de litere şi filosofie.


Emigrează în SUA, la New York, unde va muri sărac şi bolnav în 1957 (H. C. şi K. I.) sau în 1964 (N. S. Balamaci: ''Farsarotul'') sau la 10 decembrie 1966 (''RLSA'' 1996), cu nostalgia meleagurilor natale şi a celor româneşti.


Poeziile Dupu cumu s-veadi (După cum se vede), Mulţî gioni tri tini s-da (Mulţi flăcăi în jurul tău), Icoana vislui murărrescu (Icoana visului morăresc), Cîndila vrearil'ei (Candela iubirii), Xeanili (Străinătăţile), O, vulture! (O, vulture!) au apărut pentru prima dată în 1939, în volumul Grailu a gianlui.Grai di moarti (Graiul fiinţei.Grai de moarte).
Tot în timpul vieţii în România i-a apărut volumul de poezii Luţiafirlu şi numta al Şumbă.
Aceleaşi poezii şi fragmente din poezia Ciceroana (Ciceroana) au apărut în 1985, în antologia lui Hristu Cândroveanu şi a Kirei Iorgoveanu, cu transpuneri în română de K. I.

În SUA a editat pe cont propriu volumul de poezii Poemili a Hoară-ljiei di Pri-Vali.

 

În 1991, Pascal Marcu, vărul său primar căruia îi lăsase manuscrisele, publică volumul Poezii alepti. După moartea lui P. M., sora acestuia, Chia Marcu Mihai descoperă în manuiscrise piesa de teatru în trei acte Shula picurarlu.
În 2000 îi apare Izvuri di bană în trei volume.
N.S.B. î-a postat pe saitul ''Farsarotul'' poezia Dipărtarea, cu o traducere în engleză.
Saitul ''Aromânii'' îl include în categoria poeţilor aromâni moderni.

 

H. C. îl caracteriza ca ''temperamental'', ''entuziast'' şi ''chiar exaltat'', observând că ''a aspirat să devină un alt Eminescu - în grai aromân'' şi că nu a reuşit să fie ''decât ceva din Coşbuc şi Alecsandri''. Influenţe din cei trei mari clasici români se remarcă în Icoana vislui murărescu (o idilă adolescentină), Dupu cumu s-veade (un gazel în intenţie) şi Mulţî gioni tritine s-da (accente erotice coşbuciene) şi, respectiv, Ciceroana (poem lung de exaltare patriotică de tipul Gintei latine).
H. C.  recunoaşte în opera lui G. P. ''adevărate texte de substanţă'', cum este Xeanile, poezie de ''înstrăinare'', în care poetul ''ştie să dea glas unui complex şi înfiorat sentiment de frustrare'' al celor nevoiţi să plece pe alte meleaguri departe de casă şi familie.
H. C. consideră că G.P. are ''simţul limbii'' şi o ''mare dexteritate în a versifica'' tipică lui Alecsandri, fără a scăpa ânsă de ''o anume uşurătate a scrisului'', poemele sale în aromână fiind simţite la lectură ca ''imperfecţiuni de expresie''.
Acelaşi H.C. aprecia că în transpunerile în aromână din Eminescu, G. P. ''se depăşeşte  pe el însuşi, izbutind admirabile echivalenţe'' ca în Luceafărul, O, rămâi, Sara pe deal, Lacul, Pe lângă plopii fără soţ, La steaua, Cu mîne zilele ţi-adaugi, Mortua est, Melancolie, O, mamă..., Şi dacă.... Mai am un singur dor, Glossă, Scrisoarea I. Cititorul aromân parcurge aceste poeme eminesciene ''cu sentimentul că se află în faţa unor creaţii din capul locului scrise în dialect''.


 

SURSE:
Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 389-390, 482.
George Perdichi, Grailu a gianlui.Grai di moarti, Tiparul universitar, Bucureşti, 1989.
Georgte Perdichi, Shula picurarlu, ''Rivista di Litiratură shi Studii Armăni'', Editura Cartea Aromână, an III, nr. 1, tom V, aprilie 1996, pp.  58-96.
***, Notă di la Ridactsii, ''Rivista di Litiratură shi Studii Armăni'', Editura Cartea Aromână, an III, nr. 1, tom V, aprilie 1996, pp. 97-98.
George Perdichi, Izvuri di bană, editura Cartea Aromână, 2000, I Pirmitili a Hoarãljei di Pri-Vali: Pirivolea, II - Cãntitsi di Vreari shi Alti Puizi, III - Mãrilja-al Eminescu shi Alti Transpunir.
 ***, Literatura, ''Aromânii'', http://www.aromanii.ro/arte/literatura.html
Nicholas S. Balamaci, CULTURAL FORUM: The Poet George Perdichi, ''Farsarotul'', http://www.farsarotul.org/nl5_6.htm
 

 

George Perdichi s-a năcut în 1913 (H. C. şi K.I.) sau la 22 mai 1912 (''RLSA'' 1996) în satul Perivole din munţii Pindului, în nordul Greciei de azi.
A învăţat la şcoala finanţată de statul român în satul natal. Apoi a trecut la gimnaziul din Grebena devenit ulterior liceu, la revista căruia - Lumina - a coloborat. La Bucureşti va absolvi cursurile facultăţii de litere şi filosofie.
Emigrează în SUA, la New York, unde va muri sărac şi bolnav în 1957 (H. C. şi K. I.) sau în 1964 (N. S. Balamaci: ''Farsarotul'') sau la 10 decembrie 1966 (''RLSA'' 1996), cu nsotalgia meleagurilor natale şi a celor româneşti.
Poeziile Dupu cumu s-veadi (După cum se vede), Mulţî gioni tri tini s-da (Mulţi flăcăi în jurul tău), Icoana vislui murărrescu (Icoana visului morăresc), Cîndila vrearil'ei (Candela iubirii), Xeanili (Străinătăţile), O, vulture! (O, vulture!) au apărut pentru prima dată în 1939, în volumul Grailu a gianlui.Grai di moarti (Graiul fiinţei.Grai de moarte).
Tot în timpul vieţii în România i-a apărut volumul de poezii Luţiafirlu şi numta al Şumbă.
Aceleaşi poezii şi fragmente din poezia Ciceroana (Ciceroana) au apărut în 1985, în antologia lui Hristu Cândroveanu şi a Kirei Iorgoveanu, cu transpuneri în română de K. I.

În SUA a editat pe cont propriu volumul de poezii Poemili a Hoară-ljiei di Pri-Vali.
În 1991, Pascal Marcu, vărul său primar căruia îi lăsase manuscrisele, publică volumul Poezii alepti. După moartea lui P. M., sora acestuia, Chia Marcu Mihai descoperă în manuiscrise piesa de teatru în trei acte Shula picurarlu.
În 2000 îi apare Izvuri di bană în trei volume.
N.S.B. î-a postat pe saitul ''Farsarotul'' poezia Dipărtarea, cu o traducere în engleză.
Saitul ''Aromânii'' îl include în categoria poeţilor aromâni moderni.
H. C. îl caracteriza ca ''temperamental'', ''entuziast'' şi ''chiar exaltat'', observând că ''a aspirat să devină un alt Eminescu - în grai aromân'' şi că nu a reuşit să fie ''decât ceva din Coşbuc şi Alecsandri''. Influenţe din cei trei mari clasici români se remarcă în Icoana vislui murărescu (o idilă adolescentină), Dupu cumu s-veade (un gazel în intenţie) şi Mulţî gioni tritine s-da (accente erotice coşbuciene) şi, respectiv, Ciceroana (poem lung de exaltare patriotică de tipul Gintei latine).
H. C.  recunoaşte în opera lui G. P. ''adevărate texte de substanţă'', cum este Xeanile, poezie de ''înstrăinare'', în care poetul ''ştie să dea glas unui complex şi înfiorat sentiment de frustrare'' al celor nevoiţi să plece pe alte meleaguri departe de casă şi familie.
H. C. consideră că G.P. are ''simţul limbii'' şi o ''mare dexteritate în a versifica'' tipică lui Alecsandri, fără a scăpa ânsă de ''o anume uşurătate a scrisului'', poemele sale în aromână fiind simţite la lectură ca ''imperfecţiuni de expresie''.
Acelaşi H.C. aprecia că în transpunerile în aromână din Eminescu, G. P. ''se depăşeşte  pe el însuşi, izbutind admirabile echivalenţe'' ca în Luceafărul, O, rămâi, Sara pe deal, Lacul, Pe lângă plopii fără soţ, La steaua, Cu mîne zilele ţi-adaugi, Mortua est, Melancolie, O, mamă..., Şi dacă.... Mai am un singur dor, Glossă, Scrisoarea I. Cititorul aromân parcurge aceste poeme eminesciene ''cu sentimentul că se află în faţa unor creaţii din capul locului scrise în dialect''.

SURSE:
Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 389-390, 482.
George Perdichi, Grailu a gianlui.Grai di moarti, Tiparul universitar, Bucureşti, 1989.
Georgte Perdichi, Shula picurarlu, ''Rivista di Litiratură shi Studii Armăni'', Editura Cartea Aromână, an III, nr. 1, tom V, aprilie 1996, pp.  58-96.
***, Notă di la Ridactsii, ''Rivista di Litiratură shi Studii Armăni'', Editura Cartea Aromână, an III, nr. 1, tom V, aprilie 1996, pp. 97-98.
George Perdichi, Izvuri di bană, editura Cartea Aromână, 2000, I Pirmitili a Hoarãljei di Pri-Vali: Pirivolea, II - Cãntitsi di Vreari shi Alti Puizi, III - Mãrilja-al Eminescu shi Alti Transpunir.
 ***, Literatura, ''Aromânii'', http://www.aromanii.ro/arte/literatura.html
Nicholas S. Balamaci, CULTURAL FORUM: The Poet George Perdichi, ''Farsarotul'', http://www.farsarotul.org/nl5_6.htm
 

În partea I a cărţii sale Veşnicia ascunsă într-o clipă arhimandritul Arsenie Papacioc prezintă momente din viaţa sa (vezi biografie) însoţiţe de ’’cuvinte de folos’’.

 

După primă detenţie (1941-1946), a căpătat dorinţa de a se călugări, dorinţă căreia i s-au opus multe persoane, inclusiv un ministru al cultelor, spunându-i-se că în mânăstire sunt decăderi de tot felul. ‘’Şi m-am întâlnit cu ei după zeci de ani. Şi m-au întrebat: <Ce ai văzut acolo? Ce aţi spus voi am găsit, dar nu credeam să găsesc şi sfinţi! Am găsit şi sfinţi!>’’

 

În opinia părintelui, în formarea personalităţii duhovniceşti a ‘’Călugărului’’ ca om nou, ‘’fermentul cel mai important’’ este umilinţa rezultată din ieşirea la suprafaţă a neputinţelor din om: ‘’Aici ştii că omul smerit nu se vede niciodată smerit şi fiecare are o măsură de umilinţă, care nu-i altceva decât o grozavă armă de apărare împotriva duhurilor rele, că este lucrarea darurilor date cu plăcere de mâna Stăpânului tău’’. El explică că ‘’Totul e să faci ce nu-ţi convine, pentru că dacă ai renunţat la tine în tot felul , în măsura aceea vine Dumnezeu la tine.Să nu se înşele cineva că se poate şi altfel.’’ Ca o concluzie pentru cei care vin la el zilnic spunându-I că vor să intre la mânăstire, părintele zice: ‘’nu te duci la mânăstire ca să găseşti mânăstire, să faci tu mânăstire! Prin felul de a asculta, prin stăruinţa de a-ţi tăia voia,prin maniera de a şti să fii cuminte, tu faci mânăstire…’’ (sublinierea autorului).

 

În legătură cu problema suferinţei umane, omul obişnuit se întreabă dacă aceasta se termină. Părintele Papacioc avertizează: ’’Dar nu se pune întrebare chiar aşa, căci te-ar descuraja şi te-ar putea birui. Pe mine credinţa m-a ajutat să nu mă clatin duhovniceşte, să nu mă tem de lanţuri şi pălmuiri. Dacă toate chinurile acestea sunt acceptate fără cârtire, devii un Dumnezeu (după har), pur şi simplu. Când eşti în astfel de situaţii grele, eşti un Dumnezeu  înlănţuit. <Omule de tine depinde tot ce-i în afară de tine!> (sublinierea autorului) Şi nedreptăţile şi sărăcia  şi deznădejdea. Învaţă să ai mereu un zâmbet ascuns în inimă. Încearcă să descoperi în tine forţa dominantă, să poţi să cânţi şi să împrăştii în dar singura valoare care ar face să se poată cunoaşte oamenii, omul şi Dumnezeul din om – armonia (sublinierea autorului)’’. Suferinţa nu este numai a omului, ci şi a neamului, cea mai mare suferinţă provenind din mândrie: ’’Acolo unde nu-i Hristos este o mândrie umilită.Cel mai mare urât posibil de care trebuie să scăpăm este mândria. Să mă vorbească lumea de bine, să nu  mă bârfească! Nu contează asta.Totdeauna trebuie să ne gândim ce părere are Dumnezeu despre noi, nu lumea. Căci asta a tăiat zborul multor valori din România. Românii trebuie să înţeleagă că nu se poate fără cruce. Suferinţa-i un dar de la Dumnezeu...<Te-am umilit, popor român, ca să te pot înălţa!> (sublinierea autorului) Dar nici unui mucenic din alte neamuri nu i-a fost mai frumoasă cununa decât a mucenicilor noştri. Un Horia, care a înfruntat Împăraţi, care s-a luat la trântă cu imperii, toţi au ascuns în cojoacele lor miţoase o inimă de erou. Omul fuge de suferinţă ca un laş. Noi nu zicem să o cauţi, dar dacă a picat peste tine, biruieşte-o!’’

 

La Mânăstirea Antim din Bucureşti, a cunoscut personalităţi ca: stareţul Benedict Ghiuş, preotul Sofian Boghiu, preotul Gherasim Cristea, preotul Damian Stogu, preotul Felix Dubneac, călugărul Andrei Scrima, preotul Petroniu Tănase şi Sandu Tudor. Se discuta acolo mult despre rugăciunea lui Isus. La un moment dat i-a spus Părintelui Gheorghe Roşca, un mare trăitor: ‘’Pentru că nu sunt de acord cu ce se discută aici.Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii. Zi (rosteşte-o tainic) şi taci (sublinierea autorului). Asta e tot. Pentru ce trebuie să aşteptaţi indicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos? (…) Acesta era punctual meu de vedere: o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă! <Taci şi zi!>’’ 

 

Tot despre importanţa tăcerii pentru ortodocşi în viziunea părintelui Papacioc stă mărturie şi această amintire tot de la Antim: ’’...m-am dus la Părintele Daniil (Sandu Tudor), cu o treabă în chilia dânsului. Stătea în Clopotniţă. M-am dus acolocu sfială, că îl respectam noi toţi, acolo, dar eram liberi, ştiţi. Eram Fratele Anghel atunci. Şi mi-a spus aşa: <Frate Anghele , plângi?> Zic <E un lucru aşa de mare ce mă îndreptăţeşte să întreb: <Sfinţia vostră plângeţi?>, <Da ! răspunde el>. Zic: <Nu vă supăraţi, sunteţi mai puţin ortodox!> Mi-am luat curajul să vorbesc faţă de un părinte care era o mare valoare.<Pentru că nu ştiţi să tăceţi , să păstraţi valoare veşnică plânsului dumneavoastră!> A tăcut şi mi-a făcut oreclamă foarte pozitivă pe acolo prin mânăstirea Antim şi de atunci mă numeau <Arsenie, omul lui Dumnezeu>.’’

 

În lupta cu diavolul în pustie a izbândit cu ajutorul Îngerului păzitor: ’’Am văzut cum activează dracul, cât de insistent luptă să-ţi da imagini...Şi a venit o ispită o mare pe capul meu. (...) Nu vă daţi seama ce înseamnă chinurile pustiei! (...)Tot eu am zis: Ia să mărog la îngerul păzitor , care este cu mine de la botez! Şi  am trecut imediat la rugăciune: <Sfinte Îngere păzitor...! Vă rog să mă credeţi! Atât de imediat, de total m-a eliberat de toată ispita! Îngerul păzitor!> (sublinierea autorului) Şi de atunci am rămas cu mare evlavie la îngerul păzitor.’’ Părintele ne relevă importanţa smereniei în lupta cu diavolul: ’’Problemele erau acestea: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. (sublinierea autorului) Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău.’’ Apoi părintele avertizează asupra compromisurilor cu diavolul: ’’Vreau să spun că este un autodialog destul de apăsat şi nu prea îşi arde să stai de vorbă cu el pentru că îi convine. Cu dracul nu se stă de vorbă. Trebuie să-l ignori. Dacă stai de vorbă,îl recunoşti.Satana nu este o putere, ci un tolerat de Dumnezeu.Puterea e la noi, că suntem botezaţi, avem Înger păzitor, ne rugăm la Dumnezeu.(...) Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Să nu te aibă cu nimic la mână. Domnul Isus Hristos ne vrea întregi, numai Satana ne vrea vicleneşte,numai un singur vârf  de deget, că ştie el vicleanul că aşa ne poate stăpâni toată fiinţa.’’ Concluzia părintelui a fost următoarea: ’’Iată cum am ajuns la cuvântul Sfântului Siluan spus de către Mântuitorul: <Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!> Nu ne pot mântui faptele noastre, deci avem motive de smerenie continuă şi autentică. Nu o smerenie raţionalizată: o smerită smerenie’’. Cuvântul Sfântului Siluan l-a reţinut şi l-a rostit sub o altă formă într-o convorbire despre veşnicie cu Părintele Teofil Părîianu, care l-a vizitat la Techirghiol în 1996: ’’Gândul la iad şi nădejdea la Dumnezeu!’’  Şi a adăugat un citat din teologul rus Evdochimov (1901-1970): ’’Lumea încă nu ştie cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, cât de <împătimit în Iubire> este Dumnezeu pentru noi!’’

 

După amnistia din 1964 a fost rânduit stareţ la mânăstirea Cheia de patriarhul Iustinian. Aici l-a vizitat într-o vacanţă de vară Mihai Rădulescu, care l-a descris astfel: ’’Ca orice însingurat pentru Domnul, ajuns la o anumită treaptă a îmbunătăţirii de sine, şi mai presus decât oricare, Stareţul îşi reducea trăirile la esenţe şi le modela în simboluri dechise tuturora şi grăitoare pentru toate urechile’’. (sublinierea autorului)

 

Călugărul Arsenie Papacioc mărturiseşte că ‘’…cea mai mare mulţumire o am către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat de am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârşită a vinovaţilor. Spre a ne schimba viaţa ne trebuie numai o voinţă tare şi o încredere mare în mila Maicii Domnului şi a atotputernicului ei ajutor.’’ Poate nu e  întâmplător faptul părintele s-a născut în ziua de sărbătoare a Sfintei Maria şi că în cele din urmă a fost numit arhimandrit la Mânăstirea Sf. Maria din Techirghiol. Într-o scrisoare trimisă de aici părinţilor de la Sihăstria în 1986 spunea: ‘’Am fost pe unde am fost şi singur am fost mereu. Nu m-am despărţit de nădejdea şi puterea harului divin, şi cu mare frică vă spun de aici, de bucuria ce vreau s-o am, având pe Preasfânta, Preascumpa, Preaputernica mijlocitoare, Maica Domnului, la care nu va nădăjdui nimeni în zadar’’. (sublinierea autorului)

 

 

SURSĂ:

Arhimandritul Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp.15-80

 

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required