Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » M-O » Displaying items by tag: musi
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Nasta Atanasie (editor) - Ecou de cîntec aromânesc / 1985

În 1985 apărea la editura Litera din Bucureşti antologia Ecou de cîntec aromânesc, realizată de Atanasie Nasta. Pe ultima pagină se preciza: ‘’lucrare apărută în regia autorului’’. A. N. semna şi Cuvîntul înainte, Nota şi ‘’portretele’’ poeţilor selectaţi, Postfaţa fiind semnată de Valeriu Rus.


În ‘’Cuvânt înainte’’, editorul începe prin a remarca faptul că ‘’Dintre toate dialectele graiului românesc, cel aromân îşi dovedeşte şi în prezent vitalitatea şi dîrzenia în a supravieţui.’’ În aceste sens, este citat marele filolog român Alexandru Philippide, care explica ‘’atîta vigoare’’ prin faptul că deşi aromânii au fost înconjuraţi de ‘’străini mulţi şi influenţi’’, ei au format ‘’un bloc numeros şi compact’’ la care ‘’limba şi cultura specific românească să fi prins cele mai adânci rădăcini’’.


A.N. explică vitalitatea lor şi prin tradiţia cântecelor specific, cu o ‘’linie melodică de origine orfeică’’.


Filologul german Gustav Weigand (1893) şi colegul său aromân Tache Papahagi (1922) constatau că în cazul aromânilor <Poeziile sunt aproape fără excepţie destinate cântecului> şi,respectiv, că poeziile poartă denumirea de ‘’cîntece’’.


Specificul acestor cântece, acompaniate doar de fluier şi cimpoi, s-a păstrat datorită faptului că ‘’nu convertesc muzical decât o anumită formă prozodică, în care predomină riguros ritmul pentru armonizarea polifoniei’’. Poezia este cântată de doi solişti susţinuţi prin ison de un numeros grup vocal, lirismului melodic dându-i-se prioritate în detrimentul fondului narativ al poeziei. ‘’Poetizarea obiceiurilor, cenzura morală şi simţul estetic au creat o lirică pastorală şi erotică deosebită, tradiţionalizând o moştenire traco-ilirică autentică’’, considera editorul.


În privinţa ritmului, T.P. observa: <Ca şi la daco-români şi aromânii au cunoscut un singur fel de vers şi anume trohaicul de două lungimi de 5-6 silabe şi 7-8 silabe>.


A.N. aprecia că unele aspectele pur estetice din imagini, comparaţii şi metafore din lirica populară aromână sunt la nivelul literaturii române şi universale: ‘’s-mistica noaptea cu dzua’’ (se amesteca noaptea cu ziua).


Apoi, în a doua jumătate a secolului XIX , ’’dialectul şi-a făurit o expresie cultă lirică şi epică de prestigiu’’ prin operele lui Mihail Nicolescu, Constantin Belimace, George Murnu, Nuşi Tuliu, Marcu Beza, Nicolae Batzaria, Leon Boga, Zicu Araia, George Perdichi.


Urmaşii acestor pionieri ‘’omagiază trecutul, închinându-i această modestă antologie, pornită dintr-o conştiinţă moral-patriotică, pentru a nu se aşterne ingratitudinea şi uitarea peste idealul lor de frumos şi poezie’’.


Prin îmbogăţirea vocabularului cu neologisme din ‘’poezia cultă naţională’’, ‘’poezia dialectală’’ a ajuns să cuprindă toate genurile de poezie. În acest sens este citat traducătorul homerid G. Murnu: <Dialectul posedă calităţi remarcabile, o tonalitate viguroasă, original de o profundă rezonanţă interioară>. Un   exemplu este sonetul său Tră Armăname (Pentru aromâni).


A.N. concluzionează că ’’poeţii dialectali contemporani se remarcă printr-o poezie în care reflecţia şi erotismul îmbracă o formă şi tonalitate influenţate de poezia naţională, fără ştirbirea originalităţii lor condiţionată de circumstanţe sociologice specifice’’. Ei au în comun ’’nostalgia plaiurilor natale, motivul mioritic, sentimentul originii şi al necesităţii luptei pentru păstrarea nealterată a structurii etnice.’’

 

În ’’Notă’’, A. N. explică adoptarea ortografiilor propuse de T.P. în 1922 şi de G.M. în 1931 prin lipsa unor norme oficiale şi prin ’’lipsa unui consens al filologilor dialectali’’. El preciza că în funcţie de ortografia adoptată de poeţii antologaţi, aceştia ’’şi-au făurit ritmul şi rima’’, fără a influenţa lectura poeziilor, deoarece ’’deosebirile nu sînt esenţiale’’.


Folosirea alfabetului latin a fost îndreptăţită, în opinia lui A.N., de tendinţele din scrierile lui Gheorghe Constantin Roja (1809, Budapesta) şi Mihail Boiagi (1813, Viena), împrumuturile din vocabularul grecesc fiind ulterioare ’’formării graiului românesc comun’’, care le-a asimilat.


Editorul îl citează pe Mihai Eminescu ’’în ceea ce priveşte rolul scrisului în dialect’’: <Limba română de aceea s-a depărtat şi s-a muiat aşa de tare pentru că aşa de lungă vreme nu a fost scrisă. CONSISTENŢA unei limbi începe cu scrierea ei.>


A.N. precizează că ’’Pentru facilitarea receptării valorii artistice, la unii poeţi am alăturat transpuneri în limba literară (română – n.n.)’’. De asemenea, ’’s-a impus folosirea unui glosar numai la poeziile în dialectul meglenit’’, iar ’’pentru unele cuvinte specifice din dialectul aromân, cititorul are la dispoziţie dicţionarul acestui dialect, opera lui Tache Papahagi.’’


În final, editorul îşi exprimă mulţumirea pentru faptul că ’’greutăţile materiale întâmpinate sînt recompensate de împlinirea unei îndatoriri faţă de unii înaintaşi care nu şi-au putut tipări frământările poetice’’.

 

Antologia cuprinde portrete şi creaţii a zece poeţi: Mihail Nicolescu (1835-1865) (3), Vasile Muşi (1895-1961) (5), Nicolae Babu (1901-1967) (6), Nicolae Caraiscu (1911-1969) (5), Theodor Minda (1911-1982) (7), Dumitru Pariza (1908-?) (7), Constantin Colimitra (1910-2001) (9), Atanasie Nasta (1912-1996) (12), Nicolae Caratana (1914-1992) (10), Costa Guli (1916-1985) (10), Chira Iorgoveanu (1948-) (9).

 

În postfaţă scrisă în septembrie 1984, V.R. observa ca ’’evident’’ faptul că în ultimele decenii aromânii ’’participă cu o ambiţie generoasă la viaţa ştiinţifică şi culturală generală românească’’ din România, ţările balcanice ’’în care trăiesc de secole’’ sau în alte ţări ’’unde i-a dus nestinsa lor sete de peregrinări, hrănită de drumurile de transhumanţă de odinioară’’.


În acest sens, sunt menţionate numele unor ’’distinse personalităţi’’ ale ştiinţei şi culturii româneşti: George Murnu, Elie Carafoli, Athanasie Joja, Th. Capidan, Pericle Papahagi, Valeriu Papahagi, Tache Papahagi, Toma Caragiu etc.


În particular este amintită şi editarea postumă a unor lucrări ale ’’eruditului’’ profesor al universităţii bucureştene Tache Papahagi, ’’unul dintre cei mai distinşi’’ elevi ai lui Ovid Densuşianu: Micul dicţionar folcloric (Minerva, 1979) şi volumele IV şi V din ’’Biblioteca naţională a aromânilor’’.


De asemenea, este menţionată activitatea Studioului de istorie şi literatură dialectală ’’George Murnu’’ de pe lângă Casa de cultură a sectorului 1 Bucureşti, condusă cu ’’pasiune, competenţă şi aleasă discreţie’’ de A.N. Acesta a avut ’’fericita idee’’ de a alcătui acest ’’florilegiu’’ de poezie aromânească din producţia literară a Studioului.


V.R. încheie subliniind că ’’POEZIA a fost una dintre cele mai durabile şi frumoase CETĂŢI ale românismului, prin care ne-am afirmat între popoarele lumii şi în constelaţia culturii şi civilizaţiei universale’’.

 

 

SURSE:

Nasta Atanasie (editor), Ecou de cîntec aromânesc, editura Litera, Bucureşti, 144 p.

Murnu George, Bair di cântic Armânescu, 1931, p. 6.

Papahagi Tache, Antologie aromânească

Papahagi Tache, Poezia lirică populară, E.P.L., 1967, p. 460.

Philippide Alexandru, Originea Românilor, vol. II, p. 564.

Weigand Gustav, Die Aromunen, Leipzig, 1894, vol. I, p. XII.


V.M. s-a născut la 15 martie 1895 în satul Pleasa din Albania otomană.


După absolvirea liceului românesc din Bitolia, Macedonia otomană, emigrează în România.


Se înrolează voluntar în armata română ce luptă în primul război mondial (1916-1918).


După război absolvă Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti şi profesează ca avocat.


Începând din 1924 activează în mişcarea culturală aromână prin colaborarea la publicaţia ’’Tribuna Românilor de peste Hotare’’.


De asemenea, este unul din promotorii colonizării aromânilor în judeţele Durostor şi Caliacra din Cadrilater în anii ’20-’30.A încetat din viaţă la 29 noiembrie 1961.


Cele cinci poezii ale sale au fost publicate în revistele epocii: Tru amurgiş (În amurg), Sclavlu (Prizonierul), Dzuă di sărbătoare (Zi de sărbătoare), Rufei cădzură (Fulgere căzură) şi Hurolu fărşerotesc (Hora fărşerotească).

În 1985 au fost incluse în antologia de poezie aromână publicată de poetul aromân Atanasie Nasta.

 

SURSA:

Nasta Atanasie (editor), Ecou de cîntec aromânesc, editura Litera, Bucureşti, 1985, pp. 18-26.

Satul de fărşeroţi Pleasa era aşezat în sudul Albaniei, lângă oraşul Corceaua (albanezul Korce) şi  în apropierea graniţei de azi cu Grecia. Princialele ocupaţii ale locuitorilor erau oieritul şi trasportul de mărfuri cu caravanele de cai şi mulări (catâri). Dar obţinerea independenţei Albaniei faţă de Turcia otomană în urma războiului balcanic din 1912 şi primul război mondial (1914-1918) au avut consecinţe negative pentru plesoţi. Prin trasarea graniţelor balcanice s-au redus suprafeţele păşunilor pentru iernatul turmelor de oi de ordinul a mii de animale. Armatele de ocupaţie anglo-franceze au construit o şosea între Korce şi capitala Tirana pe care au introdus tranportul auto. Acest nou mijloc de transport a devenit repede un concurent al cărvănarilor, unii dintre ei lansându-se în noua branşă prin achiziţionarea maşinilor uzate lăsate de aliaţi la retragerea de la sfârşitul războiului. În acelaşi timp, Corceaua devenea din ce în ce mai aglomerată de meseriaşii fărşeroţi , numărul tinerilor care nu–şi vedeau viitorul în roz fiind în creştere. Între timp unii din tinerii fărşeroţi care absolviseră liceul susţinut de statul român în Bitolia (Macedonia) s-au stabilit în România. Astfel ei au devenit un reper pentru cei de acasă, care căutau o ieşire din situaţia din ce în ce mai nesigură.

Partea a IV a antologiei lirice alcătuită de scriitorul aromân Dina Cuvată din Macedonia este întitulată Cîntiţi di vreari (Cântece de dragoste) şi cuprinde 46 de cântece, ale căror versiuni româneşti îmi aparţin.


1.Mînili a tali (Mâinile tale)

- More tini feată, mîni va-s lai,

Pri-un ghiube, pri un ghiule,

Pri-ună lea Milcă devoică...

More, na îlica – ta s-ni-u lai,

Pri-un ghiube, pri-un ghiule,

Pri-ună lea Milcă devoică...

- Nu-am sîpuni gione, ta s-ţ-u lau...

- Pri-unghiube, pri-un ghiule,

Pri-ună lea Milcă devoică...

More, mînili-a tali sunt sîpuni,

Pri-un ghiube, pri-un ghiule,

Pri-ună lea Milcă devoică!

(- Măi tu fată, mâine vei spăla

Pe o piuă

Pe o devoică tu Milcă...

- Nu am săpun tinere ca să ţi-o spăl...

- Pe o piuă, pe o ghiulea,

Pe o devoică tu Milcă...

Măi, mâinile tale sunt săpun,

Pe o piuă, pe o ghiulea,

Pe o devoică tu Milcă!)

În 1985 poetul aromân Atanasie Nasta publica o antologie de poezie aromână, în care a selectat 5 poezii de Vasile Muşi (15.03.1895 Pleasa, Albania otomană – 29.11.1961 România), ale căror versiuni româneşti îmi aparţin.

 

1. Tră amurgiş (În amurg)

Soarli cald şi-nghilicios

S-duse şi-el ca s'ţină,

Chipurli se-avd sus şi-nghios,

Picurarlu hărios

Angană oili să ghină!

(Soarele cald şi strălucitor

Se duse şi el la cină,

Talăngile se aud sus şi în jos,

Păcurarul bucuros

Cheamă oile să vină!)

Dinu Barbu – Țara lui Tache Culina

Duminică, 12 Februarie 2012 10:59

Prin amabilitatea domnului profesor de istorie Dinu Barbu din Timișoara am intrat în posesia articolului său Țara lui Tache Culina, în care se referă la serbarea zilei Sfintei Marii de către aromâni în anul 2010 la Moscopole, în Albania, și în anul 2011 la Livadia, în Grecia.

 


15 August 2010. De Sfânta Maria Mare, la Moscopole, străveche așezare armânească aflată nu departe de orașul Korcea, în munții Albaniei, mii de oameni s-au strâns într-o Mare Adunare a Consiliului Armânilor din Balcani pentru a-și revendica identitatea pe cale de a se pierde în următoarele generații. Au venit atunci la Moscopole armâni din Grecia, Serbia, Bulgaria, România, Macedonia (Skopjie), urmași ai grămoștenilor din Munții Gramosta, ai fărșeroților cu rădăcini în satul Frașari, dacă nu cumva din orașul grecesc Farsala, acolo unde Caius iulius Cezar l-a învins pe Pompei. Ai megleniților din munții Megleniei, Pajik și Caraciov (după războiul civil din Grecia 1946-1949 ’’unele comune meglenoromâne au fost incendiate, o bună parte din populația meglenoromână a luat drumul exilului, stabilindu-se în aproape toate fostele țăroi socialiste europene, ba chiar și în fosta Uniune Sovietică’’).

Să nu-i uităm pe urmașii olimpianilor din Săruna (Salonic), Veria, Pretori, Caterino-Cochinoplo, care locuiau ’’pe plaiurile muntelui Olimp și ramurile sale’’, despre care munte Olimp istoricul D. Nenițescu scria la anul 1912 că ’’a încetat de mult de a mai fi lăcașul zeilor mitologiei grecești’’, asta poate și datorită faptului că acolo armânii erau pe atunci tare mulți, cu toții creștini, nu păgâni închinători la chip cioplit.

Ori descendenți ai arnăuchenilor (arvaniților) de pe coasta albaneză a Adriaticii, din Tirana, Scutari, Kavaia (așezare altădată pur armânească), Niucastru (Elbasan), Valona (Avlona), Vilardi (Berat). Apoi cei ai epiriaților, armânii din Epir, din Albania de Sud, din Zagori, ori din munții Pindului, din Ianina, Metzovo, Săracu, Furca, Privoli, Cuci etc.

Cei mai mulți au fost urmașii voscopolenilor, ai celor plecați din Moscopole, 60 000 de armâni răsfirați prin Balcani și în tot restul Europei , aceasta dup distrugerea marelui oraș armânesc de hoardele pașei din Ioanina, Ali Tebelin, în veacul al XVIII lea. Moscopole, mare oraș armânesc care ni l-a dat pe Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, cel de la care ’’ne-au rămas școli răspândite în toată Transilvania, societatea Astra, gândirea că unirea poporului român se face prin cultură și educație’’. Marele Andrei Șaguna, canonizat de BOR la 29 octombrie 2011 la Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Sfântul Andrei Șaguna!

S-au adunat în marginea satului Moscopole, de Sfânta Maria anului 2010 descendenții voscopolenilor ajunși la Scopia (Skopje), Bitule (Monastir), Gheorghea, Kornița, Ohrida, Crușova, Magarova etc. Iar din Banatul românesc, din județul Timiș, a făcut cale lungă pînă la Moscopole (Voscopole) o delegație condusă de Steriu Toza, președintele Comunității Armâne din Fălcarea Banat, delegație în care s-au aflat, printre alții, grămoștenii Gheorghe Duma și Stere Duma din Sânandrei, fărșeroții Caxi Veronica, Mihaela Sabău și Atanase Muși din Dudeștii Noi, megleniții Marius Manca, Ștefan Poța și familia Ferestrăoaru (mamă și fiu) din Jimbolia.

 

15 august 2011. Satul armânesc Livadia, la câțiva kilometri de orășelul grecesc Polikastro, nu departe de granița Republicii Macedonia de la Gevgelja cu cea a Republicii Elene de la Evzoni). Livadia se află așezată pe un platou întins, la peste 1500 de metri altitudine. E slujbă la biserica ’’Sfântul Nicolae’’ din sat și se află acolo numeroși credincioși. De altfel, de la Polikastro, aflat la poalele muntelui, și până sus, la Livadia, zeci de autoturisme și autobuze pline ochi au urcat pantele abrupte dis-de dimineață. A fost una din acele zile frumoase când fiii satului grămoștean se adună la biserică, apoi, spre prânz, petrec în centrul așezării cu cântece și dansuri tradiționale, cu batal la proțap, cu uzo, rezina și cafe în fața tavernei ’’Moskopole’’, cea mai veche clădire din sat.

Iar cel mai important fiu al Livadiei este vărul lui Gheorghe Duma din Sânandreiul timișan: Take Culina. Născut la 18 aprilie 1947 la Livadia (Kăliva, cum îi spune satului grămoștean Steriu Toza), Take Culina, un bărbat nu prea înalt, smead, liniștit, a făcut carieră politică. La 41 de ani, în 1978, a fost ales primar al orășelului Polikastro (oraș în care s-a născut și Anton Tanev Dontcho Yugov, prim-ministru al Bulgariei între anii 1956-1962). Municipiul Polykastro, cu cele 23 de sate aparținătoare acestuia, are 12 000 de locuitori dintre care doar câteva sute sunt armâni (grămoșteni și megleniți). Tuturora, greci și armâni, le-a fost primar Tache Culina mulți ani, iar în vara anului 2011 l-am găsit viceprimar la Polikastro.

Viceprimarul Culina e invitat să vorbească la ceremonia din centrul satului Livadia, satul său natal. El, dar și alte oficialități, unele venite în creierul munților taman de la Salonic, de pe malul Mării Egee, pentru a onora sărbătoarea Livadiei. Discursurile sunt ținute în limba greacă. Doar în greacă... Abia mai târziu, când s-a terminat falnicul dans al junilor armâni, la mesele de pe terasa restaurantului Moscopole se aud gratulări între băștinași ’’La mulți ani! Sânteți ghini?’’ Acolo, la masa din taverna cea bătrână, Take Culina începe, încet-încet, să vorbească cu noi armânește, uneori vorbele lui fiind aproape românești, așa că le înțelegi ’’din prima’’. Altele sunt mai greu de priceput, dar reușim cu răbdare să ghicim sensul cuvântului atât de vechi. Nevasta domnului Tache, Elena, o armâncă mândră, și eleganta fiică a viceprimarului, domnișoara Gheorghia, se așează la o masă învecinată, alături de alte doamne grămoștene. Conversează în grecește, așa că renunți să tragi cu urechea la cele ce vorbesc și asculți povestea loculu rostită de viceprimarul Culina. Ce a auzit de la părinți, și anume faptul că în anul 1944, cu doar trei ani înainte ca el să se nască, satul Livadia a fost bombardat cumplit de nemți. ’’Au dat cu bombe! Din Stukasuri!’’, povestește Tache Culina. Satul a fost distrus, au fost morți și răniți și lumea, grămoștenii, adică, s-a risipit care încotro, așa au mai rămas în picioare două sau trei case...

’’Apoi...’’, dă să povestească mai departe viceprimarul din Polikastro, însă e întrerupt de prieteni, neamuri, de consăteni care țin să dea mâna cu cel mai important fiu al Livadiei din acel moment. Se oprește la masa noastră și părintele Mihail, născut și el la Livadia, dar cu casa la Polikastro și parohie la... Livadia. Se bucură sincer când aude că suntem din România și că venim din partea lui Steriu Toza care, iată, aflăm că e nepotul său de sânge! ’’Eu sunt armân!’’ se mândrește pe față părintele Mihail.

Părintele ne binecuvântează și ne lasă mai departe în grija viceprimarului Tache Culina. Care își amintește de anul 1970, atunci când satul a renăscut. Cu bani adunați cu trudă și cu sprijin de la trapeza, banca grecească, au fost înălțate în Livadia 60 de case, făcute din piatră și lemn. Apoi numărul lor a crescut. Nu a stat elsă numere averea celor din Livadia și împrejurimi, dar crede că în urmă cu 30-40 de ani pe culmile munților de acolo pășteau peste 250 000 de oi de-ale grămoștenilor. Se ținea pe atunci la Livadia târg mare de două oriu pe săptămână și se vindeau de toate: caș, telemea, lână, fructe, mai ales cireșe.

Acum, lucrurile stau altfel. Oamenii rămân la Livadia cam ține școala copiilor, din 15 martie și pînă la 15 octombrie. ’’Iarna cade neauă multă’’, continuă domnul Culina și ne bucurăm că am reușit să pricepem așa de bine armâneasca grămoștenului. Iar peste iarnă rămân la Livadia doar trei-patru palicari, înarmați cu puști, nu că s-ar teme ei de lotri, ci ca să oprească mistreții să facă prăpăd prin gospodăriile sătenilor lăsate în grija lor...

Pe scurt, fragmente din povestea Țării lui Tache Culina, viceprimarul din Policastro, vărul grămoșteanului Gheorghe Duma din satul timișan Sânandrei...

 

SURSA

Dinu Barbu, Țara lui Tache Culina, Agora, Timișoara, nr. 3 / 2011, pp. 77-79.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required