Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » A-C » Caragiu C. Dumitru (10.03.1904 Năfăclaru/Larisa, Grecia - 1983)
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
12-10-2011

Caragiu C. Dumitru (10.03.1904 Năfăclaru/Larisa, Grecia - 1983)

Rate this item
(0 votes)

SURSA:

Dumitru C. Caragiu, Viaţa mea zbuciumată şi adevărată: http://mihaicaragiu.blogspot.com/search/label/Dumitru%20Caragiu%20%28Papu%29

 

I.

M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, judeţul Larisa, Grecia. Comuna mea de baştină se numeşte Deniscu şi se află în munţii Pindului. Părinţii mei erau creştini ortodocşi.

Tatăl meu Constantin şi mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat şi ne-au crescut. Şi bunicii mei, Nacu şi Maria, erau oameni cu multă credinţă, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinţii mei erau ocupaţi cu treburi multe şi grele. Pe aceşti bunici nu-i pot uita nici acum, când am şaptezeci şi doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici şi pe urmă pentru tata şi mămica. Acestor părinţi şi bunici le datorăm multă recunoştinţă şi mulţumire.
Noi ne ocupam cu creşterea oilor şi a vitelor. Noi şi strămoşii noştri am trecut prin multe greutăţi, luptându-ne sub jugul străin, mai ales sub ocupaţia turcă.

Când m-a născut mama, aveam numai patru sute de grame. Eram mic de tot, iar bunica mea îi spunea mamei: „Vai, nora mea, nu faci nimic cu el, aruncă-l!” „Vai, mamă dragă! Cum să-l arunc? Mi-e milă de el!”

Atunci bunica i-a spus: „Să încercăm să-i facem baie în fiecare seară, cu vin şi apă, ceva mai mult vin decât apă. Am auzit de la părinţii mei că vinul ajută pruncul să se dezvolte mai bine”. Şi aşa a şi fost. Împachetat în vată o lună-două, am început să mă dezvolt încă din prima zi.

Dar când m-am născut eram înfăşurat într-o pieliţă, de au crezut că sunt mort. Însă când au rupt pieliţa, atunci am început să ţip.

Pieliţa cu care eram înfăşurat a fost furată de moaşa care mă moşea, căci se zicea că îţi aduce mult noroc în viaţă. Dar cu toate acestea eu am avut mare noroc în viaţă. Pe ce puneam mâna, era câştig. Aşa că mi-au furat pieliţa, dar ajutorul lui Dumnezeu nu au putut să mi-l ia.

Când am ajuns la patru-cinci luni, se mirau toţi cum de am ajuns să-i întrec pe cei care s-au născut normal. Deci vinul mi-a ajutat, aşa cum îmi spuneau mama Constantina şi tata Constantin, Dumnezeu să-i ierte, că m-au făcut mare. Când am ajuns la şapte, opt ani, eram cel mai mândru şi puternic flăcău, şi fără de frică în viaţa mea.

Opt fraţi am fost la părinţi, iar eu eram al patrulea. Când m-am făcut de vreo şapte ani, am început să merg la şcoală, dar în acelaşi timp păşteam şi oile sau caii. Deci mă duceam două zile la şcoală şi trei la oi, iar când veneam de la oi nu ştiam ce au mai învăţat ceilalţi elevi. Aşa că am început să mă pitesc şi când pe la ora douăsprezece veneau băieţii de la şcoală, atunci mă întorceam şi eu acasă.

Dar mama m-a observat că nu merg regulat la şcoală şi m-a pândit, iar când m-a prins, mi-a dat chiloţeii jos şi a rupt nişte urzici şi mi-a dat la fund de mă ustura şi plângeam. „Să te mai prind eu că nu mergi la şcoală!”, mi-a zis, şi aşa m-am dus mereu de ştiu acum să citesc, să socotesc şi îi mulţumesc mamei că m-a învăţat minte şi m-a făcut om în toată firea. Eu îi spuneam mamei: „Măi, mamă, două zile la şcoală şi trei la oi!” „Lasă, băiatul mamii, că şi oile sunt tot o şcoală!” Iar după patru clase primare am luat oile de coadă şi am ajuns cel mai bun cioban.

Când aveam şapte ani, m-a luat bunicul meu la oi dincolo de Ianina, capitala judeţului Ipir, din regiunea Ciamurlia. Acolo erau locuri calde, fără zăpadă. Iar într-o seară pe la ora nouă, în luna decembrie, eram tocmai în Albania cu turmele. Şi îmi spune bunicul: „Mitică, ai curaj să te duci în vale la fântână, să umpli căldarea cu apă şi s-o aduci, că mie mi-e sete! Bineînţeles, dacă nu ţi-e frică!” „Mă duc, bunicule, mie nu mi-e frică!”

Fântâna era în vale, departe cam la vreun kilometru şi ceva, iar drumul era păduros, dar eu am pus mâna pe căldare şi am plecat pe întuneric.Şi fugi, fugi prin pădure şi am ajuns la fântână, am umplut căldarea cu apă şi m-am întors la stână. Şi la plecare şi la întoarcere urlau lupiii şi şacalii, dar eu nici nu mă sinchiseam, fără nici o temă mergeam pe drum lento.

Când am ajuns la stână cu căldarea plină cu apă şi i-am întins-o bunicului, el m-a luat în braţe şi m-a sărutat de mai multe ori: „Bravo, Mitică, cu tine nu mi-e ruşine! Cum te-ai dus tu şi te-ai întors cu căldarea plină cu apă, când lupii şi şacalii urlă din toate părţile! E ceva la care nu mă aşteptam, să ai atâta curaj la etatea de şapte ani pe care-i ai! Să-mi trăieşti şi Dumnezeu să te ţină sănătos! Nu ţi-a fost frică de lupii şi de şacalii care urlă?”

„Bunicule, mie nici nu mi-a păsat de ei.” Atunci bunicul mi-a răspuns : „Bravo! Acum m-am convins c-ai să fii un om fără nici o frică în viaţă, foarte curajos!”

Şi atunci bunicul pune mâna în buzunar, soate cinci drahme şi mi-i dăruieşte. Cinci drahme pe atunci era mult, că un miel de zece kilograme costa o drahmă şi jumătate. Eu, când am văzut cinci drahme în mână, nu mai puteam de bucurie. Şi mă iubea bunicul aşa de mult, ca nu cumva să mă bată cineva sau să mă lovesc de ceva.

Primăvara am plecat din regiunea Ciamurlia, unde din cauza climei calde mergeam iarna cu turmele, spre un loc la distanţă de vreo două sute de kilometri. Şi iată că ziua pe la ceasul al unsprezecelea treceam cu bunicul, cu turma de oi, printr-o pădure deasă... Atunci bunicul îmi spune: „Eu plec înaintea oilor, iar tu vino în urma lor. Şi să fii cu ochii în patru, că aici sunt hoţi mulţi, nu care cumva să ne fure vreo oaie”.

Ascultând de sfatul bunicului, eu mă uitam prin toate părţile, mai ales pe lângă pădure. Şi pe când mergeam pe drum cu oile, odată văd în stânga turmei de oi cum apare din pădure un hoţ, se repede şi înfaşcă o oaie.

Atunci am început să strig: „Bunicule, un hoţ a prins oaia!” Şi se repede bunicul într-acolo cu câinii, dar hoţul, când l-au încolţit câinii, a lăsat oaia şi a luat-o la fugă. Şi iarăşi m-a îmbrăţişat bunicul şi m-a sărutat: „Măi, Mitică, măi, tu ai şapte ochi, cum văd eu. Bravo!” Iar eu, cu atâta bravură de la bunicul, căutam să fiu şi mai vrednic.

Chiar în anul următor a murit bunica. Nici nu vă închipuiţi cât de mult mă iubea bunica: să nu mă plouă, să nu mă ningă, şi eu o iubeam la fel pe ea. Când eram de vreo trei-patru ani dormeam la sânul ei. Atunci când s-a întâmplat să moară bunica, eu eram la stână. Aveam numai nouă ani şi eram la oi de vreo două luni, timp în care nu m-am văzut cu bunica. Dar maia, mai înainte să moară, mă căuta mereu: „Unde-i Mitică, nepotul meu, că vreau să-l văd! Aduceţi-l repede!”

Dar n-a fost chip să mă aducă acasă ca s-o văd şi eu ultima dată pe scumpa mea maie. Şi am rămas cu un dor de maia… şi acum, la şaptezeci şi doi de ani. La o săptămână după moartea bunicii eu eram la stână şi un om de vreo cincizeci de ani îmi spune: „Ei, Mitică, a murit maia!” Am crezut că glumeşte şi m-am supărat pe el. I-am răspuns cu mânie: „Să mori tu, Ciule, că maia nu moare!” Căci omul acesta avea amândouă urechile tăiate de nişte hoţi cu unsprezece ani în urmă, pentru că n-a vrut să spună unde are banii pitiţi.

 

II.

Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am şi plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau şi ei pe mine şi eu pe ei.

Dar la un moment dat se repede un lup în oi şi toată turma s-a adunat în jurul lupului şi nu putea ieşi lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muşte nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înţepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi şi s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a aşezat în fund şi se uita la mine, cu toate că ţipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat şi strigau şi ei la lup: „Uuu! Uuu!...” şi îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.
Când mai spre seară m-am dus cu oile la stână, iar mă îmbrăţişează şi mă sărută bunicul şi îmi zice: „Bravo, băiatul meu, că nu ţi-a mâncat nici o oaie lupul!” „Nu mi-a mâncat că era cu gura închisă, bunicule, dar de ce nu putea lupul să-şi deschidă gura?”

„Da, ai dreptate, când lupul pleacă cu gura închisă din bârlog şi uită să şi-o deschidă, nu mai poate s-o deschidă până nu se întoarce din nou la bârlog. Căci lupul, când pleacă din bârlog, întâi se întinde, cască gura bine şi atunci pleacă din bârlog. Dar lupul acela roşu pe care l-ai văzut, băiatul meu, este lup rău, câte oi nu ne-a mâncat el nouă! Ai avut noroc că era cu gura închisă, că altfel tot îţi mânca vreuna. Asta pentru că nu ai avut nici un câine cu tine. Căci câinii noştri sunt tari, prind lupul viu!”

N-a trecut mai mult de o lună, că iată vine lupul, noaptea pe la ora unu sau două. Ploua şi era un întuneric, că dacă te prindea cineva de nas, nu puteai să-l vezi! Câinii însă l-au simţit pe lup. Şi până să pună ei gura pe lup, lupul a sărit gardul şi a intrat în coşară la oi. Dar câinii n-au putut să sară gardul, iar lupul a mâncat liniştit o oaie şi apoi a plecat. Câinii, după el, dar n-au putut să-l prindă.

A doua zi, iarăşi vine lupul, dar de data asta i s-a înfundat. Tot aşa beznă de întuneric era şi ploua cu căldarea. Acum câinii l-au pândit pe lup şi n-a apucat să sară gardul. L-au alergat de vreo două ori primprejurul coşarei, l-au prins şi l-au tăvălit o jumătate de oră. Au tras de el până când nu mai mişca lupul deloc. Eram la stână cu bunicul meu Nacu, cu unchiul Teodor şi cu fratele meu mai mare Nicolae. Noi am crezut că se băteau câinii între ei. Zice bunicul: „Du-te, măi Teodore şi desparte câinii, că de când se bat!”

Merge unchiul Teodor Într-acolo cu un tăciune de la foc, dar când se apropie de câini, vede că câinii muşcă şi trag de un alt animal mai mare ca ei. Atunci strigă unchiul Teodor: „Veniţi aici, că este altceva, nu se bat câinii, ci se luptă cu un alt animal.” Şi cu mare greutate au reuşit să-l scoată pe lup din gura câinilor. Lupul, mort, nu mai mişca deloc. L-au apucat de picioare şi l-au dus lângă foc, dar câinii nu se lăsau şi trăgeau şi acolo să-l muşte. Era un lup de două ori mai mare ca ei! După o jumătate de oră, lupul dă să ridice capul, dar atunci unchiul meu a luat toporul şi i-a dat una în cap, de a murit lupul de-a binelea. „Acesta este lupul care ne-a mâncat oaia aseară în coşară”, spune bunicul. Iar a doua zi dimineaţă i-au înfipt lupului o furcă în maxilar şi l-au pus lângă drumul ce trecea pe lângă stână, drept în văzul lumii. Toţi care treceau pe drum se uitau la lup şi se mirau: „Măăă, ce câini au oamenii ăştia, să omoare ei un lup aşa de mare!”

L-am întrebat pe bunicul: „De ce n-au venit, bunicule, câinii cu mine când eram cu oile pe deal şi mi-a sărit lupul în oi şi cu greu l-am izgonit? „Da, nepoate, câinii stau cu ciobanii care merg zilnic cu oile şi care le dau de mâncare. Ciobanul este stăpânul câinelui. Dacă erau câinii atunci cu tine, îl omorau pe lup. Că lupul, când vede că nu sunt câini la oi, nici nu-i pasă de cioban. Ştie că ciobanul nu poate să-l prindă, dar de câini are frică lupul. Când aude vocea câinilor, fuge de rupe pământul. Dar la câini proşti nici nu-i pasă lupului: înhaţă oaia şi pleacă, se duce departe şi o mănâncă fără teamă”.

Dar să vedeţi ce-am văzut într-o zi. Eram cu bunicul la vreun kilometru de stână, cu oile la păscut. Mare mirare ne-a fost când, ce să vezi, am dat peste vreo şapte sau opt câini, toţi lătrând împrejurul unei tufe de mărăcini. Noi ne miram ce-o fi acolo de latră câinii. Dar ce să vedeţi? În tufă era un lup, însă dintre toţi câinii niciunul nu avea curajul să se ia la luptă cu lupul. Şi pe când ne uitam eu şi bunicul, deodată vedem cum vine în mare fugă un câine negru, nu foarte mare, potrivit de mărime, intră în tufă şi se ia la luptă cu lupul. L-a scos din tufă şi a început să-l trântească. Şi ne uitam cum se lupta câinele cu lupul, că de multe ori ajungea câinele dedesubt şi lupul deasupra câinelui, şi apoi iarăşi câinele deasupra lupului. S-a dus câinele negru luptând aşa cu lupul până cam la vreun kilometru depărtare. Atunci am văzut cum câinele negru părăseşte lupta cu lupul şi vine singur înapoi. Ceilalţi şapte, opt care lătrau degeaba pe lângă tufă nu făceau două parale toţi la un loc. Cred că dacă ar fi fost acolo stăpânul câinelui negru, l-ar fi prins pe lup de viu. Oricât ar fi însă de curajos un câine, singur nu poate să doboare un lup, dar dacă sunt doi, pot sâ-l omoare.

Lupul are gâtul puternic. Dacă apucă bivolul de pulpă şi trage cu putere, poate să smulgă din pulpa bivolului o bucată întreagă de carne cu piele cu tot, dar câinele nu poate, oricât de puternic ar fi. Dacă n-ar avea frică, lupul i-ar mânca pe toţi câinii şi pe oameni. Un lup singur poate să doboare un cal, oricât de mare ar fi el.
Într-o iarnă m-a luat unchiul Teodor la oi şi am dormit acolo mai multe nopţi. Noaptea dormeam mai mult în şuba lui unchiu. Aveam acolo un câine, Mucio, care era mare şi curajos. Într-o noapte, sare un lup în oi, apucă un miel în gură şi o ia la fugă. Dar câinele fuga după el, îl ajunge cam la vreo cincizeci de metri depărtare şi sare pe el călare. Lupul a lăsat atunci mielul şi a luat-o din nou la fugă cu câinele după el. Cine ştie cât l-o fi trântit acesta pe lup pe unde s-a dus… După ce trece un timp, zice unchiul Teodor: „Măi, de ce nu vine câinele! Să ştii că o fi luat lupul vreun miel, iar câinele a fugit după el. Dar stai tu aici, că eu merg să văd unde s-a dus câinele după lup, că o fi scos mielul din gura lupului şi stă acolo şi îl pândeşte”

Noi am văzut că oile s-au speriat, dar n-am crezut că a luat lupul un miel. Deci pleacă unchiul şi rămân eu singur la oi. N-a durat un sfert de ceas şi vine unchiul fără miel şi fără câine. Eu l-am întrebat: „Ce-ai făcut, unchiule, n-ai găsit nimic?” „Ba da, am găsit şi mielul şi câinele, dar n-am putut să prind mielul. Câinele nu venea fiindcă păzea mielul. Cunosc eu obiceiul câinelui, nu pleacă de la un animal pe care l-a scos din gura lupului. Dacă nu mă duc eu să-l caut, şi două zile stă câinele lângă animal. Dar ştii ce facem? Mergem cu oile până acolo unde-i câinele cu mielul.”

Aşa că am scos oile din coşară şi ne-am dus acolo unde era câinele cu mielul. Mama lui zbiera că nu avea mielul lângă ea, dar când mielul a văzut oile şi pe mama lui zbierând, a venit imediat la oi, a găsit-o pe mama lui şi a mâncat lapte de la ea. Am luat apoi oile şi le-am dus în coşară. Câini ca şi câinele acesta, Mucio, mai rar! Era un câine mare, păros şi fioros, dar uşor la asalt.

A doua zi vine şi tanti, adică soţia unchiului meu Teodor. Eram cu oile pe câmp lângă o pădurice şi iată că vine tanti cu mâncare. Am mâncat cu toţii bine şi îmi spune unchiul: „Mitică, ia du-te tu şi stai pe partea cealaltă a oilor, să nu intre oile în semănături. „Eu m-am dus, dar am stat puţin şi nu aveam răbdare. Iar m-am dus la ei şi unchiul îmi spune: „Aoleu, de ce nu stai acolo? Du-te repede şi stai acolo.” Şi iar am plecat, am stat eu puţin şi iarăşi m-am întors la ei. Eu eram mic, nu-mi dădeam seama de ce îmi spune unchiul să stau acolo, că ei erau tineri şi vroiau să rămână singuri să se mai sărute. Dar când m-am făcut mare, mi-am dat seama de ce îmi spunea unchiul să stau mereu acolo.

 

III.

Când am ajuns la etatea de paisprezece ani, mi s-a întâmplat să mă lupt cu un şacal. Am alergat după el, dar n-am putut să-l prind. A intrat în stufăriş, în baltă. Că şacalii trăiesc acolo unde sunt bălţi cu stuf şi diferiţi arbuşti. Ei nu sunt în stare să doboare un cal sau asin. Dar să vedeţi cum poate şacalul să mănânce un cal, un cal slăbănog care s-a culcat şi nu se mai poate scula. Şacalul îşi introduce laba în şezutul calului şi îi trage afară mai întâi maţul cel gros, iar apoi şi restul de maţe. Atunci calul moare şi se îngrămădesc acolo mai mulţi şacali şi mănâncă până se satură. Şacalii ies din vizuină numai noaptea, prea rar se întâmplă să poţi vedea vreunul ziua. Nici nu sunt prea mari, cam la vreo jumate dintr-un câine ciobănesc.
La etatea de cincisprezece ani, mă trimite tata să pasc caii pe baltă. Era noapte şi un timp frumos, luna lumina ca ziua, dar lângă baltă era un cimitir turcesc. Poate avea mia de ani. Caii păşteau lângă baltă, unde era iarbă multă. Eu m-am culcat lângă un mormânt. Cum era el mai ridicat, l-am folosit aşa ca o pernă şi mă uitam spre cai cum pasc. Cum stăteam aşa, deodată se repede un câine alb pe spatele meu. Mă gândeam: „Ce-o fi, Doamne, fiara asta?” Imediat mi-am dat seama că este o fantomă. Şi mă ţinea aşa de tare de spate că nu puteam să mă mişc. Dar când s-a repezit prima dată, mârâia exact ca un câine. Am stat câteva minute pe gânduri, cum să pot să mă întorc spre fantomă, că nu puteam să mă mişc. Înlemnisem. Şi atunci mi-am făcut o dată curaj şi m-am întors pe cealaltă parte, dar n-am văzut nimic. Atunci m-am sculat de acolo şi m-am culcat la vreo douăzeci de metri mai departe de cimitir. Vă spun drept, o săptămâmă m-a durut spinarea. Şi eram treaz, nu dormeam! Dimineaţa când m-am dus acasă şi le-am povestit alor mei, au rămas uimiţi. Mama îmi spunea: „Vai, băiatul mamii, puteai să rămâi paralizat!”

O lună de zile după întâmplarea asta eram tot cu caii într-o pădure deasă, nu prea înaltă, dar plină de iarbă. Era un întuneric beznă, că dacă venea cineva la zece metri, nu puteai să-l vezi. Să vedeţi însă ce mi s-a întâmplat! M-am culcat în mijlocul pădurii şi am adormit cam pe la ora opt seara. Pe la două noaptea, cum eram acoperit cu şuba, mă trezesc şi observ că trage cineva de şubă. O trăgea atât de încet ca să nu simt. Dar eu când văd că marginea şubei care îmi acoperea faţa a ajuns până la curea, am zis: „E cineva care vrea să-mi fure şuba.” Şi atunci, cum aveam lângă mine toporul, am pus mâna pe el aşa cum eram lungit şi m-am sculat ca un trăznit, dar nu am zărit nimic. Deci, tot ceva necurat, căci nu ştia nimeni că dorm eu în pădure. M-am ridicat şi m-am dus la cai, toţi păşteau liniştiţi. Deci, om fără frică eram!

Să ştiţi că fantoma nu are voie să o vezi. Când vede că se întoarce omul spre fantomă, dispare imediat. Asta o ştiu de la bunicul meu că îmi spunea. Odată bunicul era cu oile în pădure şi o fantomă îl striga pe nume: „Nicolae!… măi Nicolae, măi Nicolae!” Dar bunicul nu răspundea deloc. Că dacă îi răspundea îi lua gura, rămânea fără grai. Dar bunicul se ducea spre locul unde îl chema şi fantoma se muta mai încolo ca să-l înşele să vorbească. După ce a murit bunicul şi ne-am făcut mai mari, fantome din astea nu s-au mai ivit, au dispărut. Dar astea nu sunt poveşti, sunt fapte adevărate!

Într-o zi eram cu oile pe munţii Pindului. Aveam cincisprezece ani. Eram la turma de oi eu şi încă un tovarăş. El avea patruzecişicinci de ani şi era, cum s-ar zice, superiorul meu. Am venit cu oile lângă stână şi oile încă mai păşteau. Se întunecase, era aşa, nici ziuă, nici noapte. Tovarăşul meu s-a dus la stână să pregătească focul şi mâncarea, iar eu şedeam la marginea turmei, lângă pădure. Bătea un vânt puternic de vâjâia pădurea, când aud că mă strigă cineva. Mă uit eu în dreapta şi în stânga, dar nu văd nimic. Iarăşi aud: „Măi, măi, măi!”

Atunci am văzut cinci-şase persoane care mă chemau să mă duc la ei. M-am dus fără să-l anunţ pe tovarăşul meu, am dat mâna cu ei şi m-au întrebat cu cine mai sunt. „Cu încă un tovarăş”, le spun eu. „Noi suntem o bandă de două sute de hoţi şi ne trebuie patru oi grase pentru mâncare” „Staţi puţin, că mă duc să-l chem pe tovarăşul meu” M-am dus la tovarăşul meu şi i-am povestit că sunt vreo cinci-şase hoţi şi că mi-au zis că fac parte dintr-o bandă de două sute de oameni şi că vor să le dăm patru oi grase ca să le mănânce. „Ce ne facem?”, îl întreb eu. „Lasă că-i aranjez eu!”, îmi spune tovarăşul meu.

„Bagă-te tu după un fag şi stai nemişcat” Şi când a început tovarăşul meu să tragă cu arma în hoţi, vâjâia pădurea. Au început apoi să tragă cu armele şi alţi ciobani din împrejurimi, de au luat-o hoţii la fugă rupând pământul. De atunci nu i-am mai văzut. Nu ştiu dacă dintre hoţi o fi fost vreunul rănit, dar cu siguranţă că nu erau hoţi cu o bandă aşa de mare, ci borfaşi de primprejur.

Când am ajuns la şaptisprezece ani, am luat în primire turma de oi şi ceva capre eu singur la vreo opt sute de capete. Eram de fapt la turma asta doi ciobani care făceam la schimb, unul o zi, celălalt a doua zi. Erau pe munţii Pindului nişte păduri bătrâne de tot, din care nu ridicase nimeni un băţ de lemn, fiindcă erau departe de comună şi existau păduri mai apropiate din care oamenii cărau lemne pentru foc sau construcţii. În pădurile astea prin care umblam noi cu turmele erau multe animale sălbatice: urşi, lupi, porci mistreţi, cerbi, căprioare, râşi, vulpi, bande de hoţi, dar mai ales cete de lupi nenumărate. Aveam însă câini buni, deşi mai era şi câte unul mai prost pe lângă cei buni.

Într-o vară, eu aveam un câine călare pe lup, iar tovarăşul meu avea un câine care toată noaptea lătra, dar lătra aiurea. Al meu însă lătra numai când vedea ceva pericol. Şi aşa într-o seară, noaptea pe la ora două, pe când dormeam şi noi şi oile, câinele tovarăşului meu lătra, iar al meu, nici pâs, dormea.ceva mai încolo, un pic mai departe de oi. Se trezeşte tovarăşul meu şi îmi spune: „Câinele tău nu face două parale! Ia uite al meu cum latră, nu doarme deloc şi al tău doarme mereu.” Atunci îi răspund eu: „Măi, Gheorghe, tu crezi că câinele tău păzeşte oile? Ăsta al meu le păzeşte!"

Chiar pe când vorbeam erau orele două noaptea. Chiar în momentul acela se repede un lup în oi, înhaţă o oaie şi o ia în gură să o tragă mai încolo ca să o mănânce. Dar câinele meu se repede fuga, călare pe lup. Atunci lupul lasă oaia, iar câinele îl trânteşte şi iar îl trânteşte până la marginea pădurii. Abia acolo l-a scăpat pe lup. Dar câinele tovarăşului meu, noi strigam şi el fugea mai încolo. „Ei, dragă Gheorghe, te-ai convins acum cine păzeşte oile?” Atunci îmi spune tovarăşul meu: „Da, măi, Mitică, ai dreptate!” Deci noaptea câinele păzeşte oile, nu ciobanul. Dacă nu ai câine bun, ia lupul oaia şi pleacă cu ea liniştit.

Într-o zi senină şi călduroasă, pe la ora zece, eram cu turma de vreo opt sute de oi. Oile păşteau şi cuprindeau de la o aripă la cealaltă a turmei o distanţă de vreo două sute de metri. Eu m-am lungit pe iarbă şi mă uitam cum pasc oile. Când, ce să vezi? La aripa dreaptă a turmei, cam la vreo treizeci de metri depărtare de pădure, apar doi lupi mari, vineţi. Eu i-am văzut că veneau direct spre oi. Câinele era lângă mine, un câine roşu cum e jarul. Am apucat capul câinelui şi l-am îndreptat drept spre lupi. Câinele ştia că e ceva şi i-a văzut imediat. A luat-o la fugă spre ei cum e glonţul. Lupii luaseră deja o oaie şi o târau încolo, spre pădure. Pe la vreo zece metri, câinele îi ajunge şi sare pe ei călare, dar când să ajung şi eu acolo, oaia venea înapoi spre turmă nevătămată. Câinele s-a dus departe cu lupii trântindu-i. Când s-a întors câinele, l-am sărutat de trei sau patru ori.
Când s-au apropiat lupii de oi, toate oile s-au speriat când i-au văzut, dar cea pe care au luat-o lupii a-ngheţat de tot. Mă uitam cum se uitau lupii în ochii oii şi oaia în ochii lupului. Ştiam asta, că lupul, dacă pune ochii pe o oaie şi oaia se uită în ochii lupului, o hipnotizează.

 

IV.

Tot prin locurile acelea, pe la ora două după amiază stăteam culcat pe iarba verde, iar câinele era lângă mine. Deodată se scoală şi începe să mârâie. Imediat m-am sculat. Ştiam că trebuie să fie ceva. Se repede câinele spre pădure, mă duc şi eu după el. Erau vreo şase lupi şi lupoaice cu vreo zece pui de lupi după ei. Toţi veneau să înhaţe vreo oaie, dar i-am izgonit împreună cu câinele departe, în pădure. Lupul e mare hoţ. El nu vine să fure dinspre partea de unde bate vântul, că-l simt câinii după miros. Vine dinspre cealaltă parte, din contra vântului. Într-o zi de vară, eram într-o pădure de carpeni, stejari şi alţi copaci, mai jos, spre poalele muntelui.
S-a întâmplat atunci că veneau nişte şerpi noaptea la oi pe când dormeau şi le sugeau de ţâţă, iar dimineaţa găseam oile cu ugerul împietrit, otrăvit. Şi cu dureri mari. Am pândit mereu noaptea şi am omorât câţiva şerpi. Unii şerpi ieşeau în faţa oilor ziua, mai ales în locurile unde erau tufişuri şi piatră multă, căci erau şerpi mari. Iar oile când le vedeau, se duceau către şarpe să vadă ce-i acolo de mişcă aşa, dar când se apropiau de şarpe, imediat şarpele sărea şi le muşca de buze Biata oaie, i se umfla capul de moarte. Dar aveam o metodă. Prindeam oaia şi îi înţepam cu un ac tot obrazul şi îl storceam apoi bine cu mâna până ieşea sângele stricat, aproape ca apa. Şi aşa scăpa oaia de moarte, dar zece zile nu mânca nimic. Pe urmă doar îi puneam ceva lichid în gură şi după zece zile începea să mănânce.

Într-o zi, tot prin tufişurile alea cu piatră multă aud un foşnet: „Huuu!”, cum făcea şarpele. Când mă uit în dreapta şi în stânga, văd un şarpe mare cam de un metru şi jumătate. Dar cum dau eu în el a apucat şi a intrat în gaura lui, dar numai pe jumătate. Jumătate a rămas afară, iar eu l-am lovit cu ciomagul. L-am călcat şi cu piciorul, că dacă nu-l călcam, aşa cum era el lovit intra cu totul în vizuină. M-am luptat deci până l-am scos afară şi l-am omorât. L-am aruncat afară în drum, iar trecătorii se uitau la şarpe şi ziceau: „acesta e şarpele care muşca oile.” Că nu toţi şerpii muşcă oile. De atunci n-am mai avut oi muşcate.

Tot în vara aceea erau în pădure o mulţime de urşi, dar nu se atingeau de animale. Pădurea aceea avea mai mult stejari şi urşii mâncau ghindă, fructe, ierburi. Aveam pe atunci patru câini, doi dintre ei călare pe urs, dar ceilalţi doi treceau pe lângă urs de nici „ham!” nu făceau. Dar când era vorba de lup, erau moartea lupilor. Într-o zi, ce să vezi? Lângă un râu, o ursoaică mare, cu doi ursuleţi lângă ea mâncau pere şi mere sălbatice. Eu o întâlneam mereu pe ursoaică, dar câinii o prigoneau şi nu puteam să o văd decât de la vreo douăzeci de metri depărtare. Am vrut atunci s-o văd mai de aproape, cam de la un metru. Când s-au repezit câinii la ursoaică, eu m-am urcat mai sus pe deal, că ştiam pe unde trece ea spre vârful muntelui, la bârlogul ei şi m-am pitit după un stejar gros. Câinii o lătrau acolo unde mânca pere, însă ursoaica nu se mişca, stătea pe loc. Dar câinii erau dresaţi, iar când am strigat odată: „Hai, pă ia, măi!” şi câinii au auzit glasul meu, s-au repezit călare pe urs, au încolţit-o rău. Când văd că vine ursoaica cu ursuleţii, cu gurile căscate, că dealul era cam drept, şi trece chiar pe lângă stejarul după care eram eu pitit. Au trecut pe la un metru pe lângă mine, ursuleţii înainte şi ursoaica după ei. Niciodată ursoaica nu lasă puii în urma ei. Deci erau de o frumuseţe rară, rotunzi de graşi. Majoritatea stejarilor aveau crengile rupte de către urşi, care culegeau ghinda de pe crăci şi o mâncau.

Iată o altă întâmplare pe care am uitat să o scriu în rândul copilăriei mele. Eram cu bunicul şi cu unchiul Teodor când apar doi hoţi, dar hoţi cu diplomă, nu borfaşi. Erau îmbrăcaţi cu nişte şube brumării care le veneau până la genunchi, cu o cămaşă scurtă, cu dungi multe în faţă, cu ciuarici albi, costum foarte frumos şi sub genunchi câte o curea neagră cu o fundă tot neagră sub genunchi, pe dreapta piciorului, îmbrăcaţi ca nişte îngeri. Şi ne dau bună ziua. „Ce faceţi?” „Foarte bine”, le-a răspuns bunicul. Iar hoţii îl întreabă pe bunicul: „Nu vă speriaţi, avem nevoie de un miel pus la frigare. După ce e gata fript, îl împachetăm, îl luăm şi plecăm. Şi să nu scoateţi o vorbă că, pe urmă, e vai de voi!”

Am pus mielul la frigare şi când a fost gata l-au luat şi au plecat. Dar să vedeţi ce aveau hoţii asupra lor: aveau curele una la mijloc şi două pe umăr, una la dreapta şi una la stânga şi câte una sub fiecare genunchi, pline cu monede de aur. Acestea erau legate de curea una lângă alta şi când hoţii mergeau, sunau monedele: „Hrang, hrang, hrang!”

Aceşti hoţi nu luau nimic de la oamenii de rând sau de la săraci. Toată lumea îi cunoştea. Se duceau la boierii mari şi le lăsau o scrisoare: „Domnule Cutare – cum îl chema pe boier – să depui o sută de mii de drahme mâine la ora zece sau până dupămasă la două, că dacă nu, vei fi curăţat. Şi să nu scoateţi un cuvânt, că e vai de voi!” Dar după şase ani, aceşti hoţi au fost omorâţi de jandarmi. Şi cum au fost omorâţi? I-a vândut gazda lor, care le aducea hrană şi altele, călăuză de mare încredere şi pe care o plăteau bine. Dar ce se întâmplă? Statul grec a pus două milioane de drahme pe capul lor, adică cine îi va preda sau îi va omorî, va primi două milioane de drahme. Atunci călăuza i-a trădat şi când să se ducă cu hrană la aceşti hoţi, s-au dus şi jandarmii după el. I-au înconjurat şi i-au împuşcat pe amândoi hoţii, iar călăuza a primit două milioane de drahme. Pe urmă şi el a fost urmărit de neamurile hoţilor ca să-l omoare, dar nu au reuşit.

Mai era o bandă de trei hoţi: Babani, Ciamita şi Iancula. Ăştia n-au ieşit pentru furat, ci numai dintr-o ambiţie. Să vă spun despre Iancula. Acesta avea o soră şi şeful de post din comună îi făcea curte, nu o lăsa în pace. Iancula l-a întâlnit pe şef şi i-a spus: „Domnule şef, las-o pe sora mea în pace şi nu te lega de ea”. Atunci şeful i-a răspuns: „Poate vrei să te duc la post să-ţi rup oasele!” „Bine, domnule şef”, i-a spus Iancula Se duce Iancula acasă, stă ce stă, iar pe seară, când să iasă şeful de post în patrulare, Iancula ia arma, seara, pe întuneric şi îi iese în cale. I-a tras două gloanţe şefului şi l-a omorât, după care a şi plecat în pădure. Şi aşa, dintr-o ambiţie, a ieşit hoţ Iancula.

Ăsta nu ştiu câte fete sărace a măritat. Le făcea zestre mare şi le mărita. Odată, un ţăran sărac ara la câmp cu două vaci slabe. Din întâmplare, trece Iancula pe acolo şi vede că vacile se strâmbau când trăgeau la plug, de slabe ce erau. Îl întreabă Iancula pe ţăran: „Ei, cum merge, trag bine vacile la plug? „Vai”, spune ţăranul, „ce mă mai chinuiesc cu ele!” „Dar cât costă o pereche de boi buni?”, întreabă Iancula. „Cam cincisprezece mii de drahme”. „Şi de ce nu-ţi cumperi o pereche de boi buni?” „Vai de mine, cu ce bani? Am copii, am greutăţi!”: „Uite, ia”, spune Iancula, „primeşte aici cincispezece mii de drahme şi cumpără-ţi nişte boi buni. Tu ştii cine sunt eu?” „Nu ştiu”, răspunde ţăranul. „Eu sunt Iancula, ai auzit de mine?” „Am auzit, cum să nu?” „Ei, atunci să le pui numele la boi Iancula.” „Foarte bine, aşa am să fac!”

Pleacă Iancula şi cumpără ţăranul o pereche de boi de ara cântând cu ei, dar pe când ara cu boii: „Hăis, Iancula, încoace, hăis, încolo!”, trec nişte jandarmi şi îl aud că strigă „Iancula!”. Stau ei şi pândesc toată ziua să vadă ce legătură are ţăranul cu Iancula S-a făcut seară. Opreşte ţăranul boii de la jug, pune plugul în căruţă şi pleacă spre casă.

Atunci jandarmii îi ies în cale şi îl întreabă: „Ce legătură ai tu cu Iancula?” „Ba nu am nici o legătură. A trecut într-o zi pe aici când eram cu vacile şi m-a întrebat: «Τrag vacile?», iar eu i-am spus că mă chinuiesc rău cu ele. Şi mi-a dat cincisprezece mii de drahme de am cumpărat boii ăştia. Şi mi-a spus să le pun numele Iancula.” Şi nu i-au făcut nimic ţăranului. Jandarmii ştiau că Iancula a mai făcut bunătăţi din astea.

Pe aceşti trei hoţi de care vorbeam, tot călăuza lor i-a vândut. Locuinţa lor era o peşteră, într-o pădure. S-au dus deci jandarmii, au înconjurat peştera şi au omorât doi dintre ei: pe Iancula şi pe Babani. Al treilea s-a predat. L-au legat bine, dar pe când îl duceau, pe un drum prăpăstios, hoţul a tras de frânghia cu care era legat şi s-a vârât în prăpastie. Era să-l tragă şi pe jandarm, însă jandarmul i-a dat drumul, neputând să-l ţină.

Cam la vreo o sută cincizeci de metri a căzut hoţul, dar nu a păţit nimic. Şi n-au putut să-l prindă. Jandarmii trebuiau să ocolească mulţi kilometri ca să-l prindă. Hoţul a plecat în pădure, unde a găsit un cioban care l-a dezlegat. După doi ani, a fost prins din nou şi a fost condamnat la moarte. Dar nu ştiu câte milioane a luat călăuza, drept răsplată că i-a vândut!

Iancula se îmbrăca în haine de preot sau femeie, se ducea la restaurant, mânca, bea şi lăsa un bilet că Iancula a mâncat, a plătit şi a plecat.

 

V.

Într-o vară, eram la munte şi au apărut nişte haite de lupi, cum nici bătrânii nu mai pomeniseră. Domnule, aproape că au mâncat toţi câinii cei buni, dar ce să mai vorbesc despre oi, capre sau vaci, nici nu le ştiu numărul câte au mâncat aceşti lupi! Lupii aveau năravul că nu mâncau un animal, cât le trebuia să se sature şi apoi să plece, ci îşi băteau joc de animale, doar le prindeau de gât şi le omorau. Dacă găseau o sută de oi, pe toate le omorau. În schimb, mâncau doar una.

Un cetăţean, săracul de el, avea cinci iepe şi doi cai. Pe câteşişapte i-au omorât lupii. Când se scoală dimineaţa, găseşte toate vitele moarte, muşcate doar de gât. Doar dintr-un cal au mâncat ceva. Să înnebunească săracul de om!
Într-o seară am uitat să legăm măgarul lângă stână. Dimineaţa căutăm măgarul şi măgarul nu-i nicăieri. Când să dăm drumul oilor la păscut, am găsit măgarul mort, o parte din el era mâncat, iar restul îngropat în pământ. Cine credeţi că l-a mâncat? Ursul! Doar picioarele nu a putut să le acopere, se vedeau patru picioare afară.
Odată, iarna, eram pe lângă regiunea Tesalonicului. Era acolo o lupărie de te prindea groaza! Într-o seară, la o turmă de oi şi vreo treizeci de cai eram trei persoane, eu şi cu încă un băiat aveam pe atunci etatea de douăzeci de ani, iar celălalt era un bătrân la vreo şaizeci de ani. Nu prea aveam de ale gurii şi îi spunem bătrânului: „Eşti capabil să ai grijă de oi şi de cai ca să mergem noi la magazin, în comună, să luăm ceva de mâncare? ” „Da”, răspunde bătrânul, „nu aveţi nici o grijă, duceţi-vă!” Am plecat aşadar. Când ne apropiem de magazin auzim câinii cum latră, ţipă, urlă, dar vocea bătrânului nu se aude deloc. Ne-am grăbit să luăm ce ne-a trebuit şi am plecat în fugă, că nu ştiam ce s-a întâmplat.

Când ne-am apropiat, ne iese înainte bătrânul văitându-se. „Ce-i, domnule, ce s-a întâmplat?”, îl întrebăm. „Au dărâmat lupii caii!” „Cum se poate una ca asta? Dar tu ce ai făcut?” Noi am crezut că glumeşte. Câinii lătrau mai încolo la lupi, dar haita de lupi nu se mişca din loc. Iau toporul în mână şi mă duc spre câini, când dau peste o iapă de vreo trei ani mâncată de lupi. Era mâncată doar la pulpe şi era încă vie, nu murise. Mă duc atunci direct unde lătrau câinii. Era o pădurice foarte deasă. M-am apropiat cam la vreo doi metri şi când au început lupii să scrâşnească din dinţi, ieşea foc din gura lor. Câinii lătrau, dar în urma mea, nu aveau curajul să treacă înaintea mea. Au luat frică, fiindcă s-au luptat cu lupii, dar lupii erau mulţi şi câinii nu au avut pe nimeni să-i încurajeze. Căci bătrânul, fricos, nu s-a mişcat nici un metru de la foc.

Dar eu, când am văzut că lupii nu se mişcă şi scrâşnesc din gură, m-am dus înapoi la foc, am luat un tăciune aprins şi m-am apropiat cam la vreun metru de păduricea cu lupi. Am aruncat tăciunele pe ei şi s-a făcut flacără mare şi aşa s-au speriat lupii. Au plecat nevăzuţi cu câinii după ei şi s-au depărtat mult, aşa am scăpat de ei. Deci om la şaizeci de ani, fără nici un curaj! I-am spus bătrânului: „Bine, măi, omule, de ce n-ai spus că eşti aşa de fricos, că nu plecam! Aici, pe şesul ăsta, nici un miel nu poate să-mi mănânce mie lupul, darămite calul!”

Într-o vară pe-nserate am coborât de la munte la câmp şi acolo erau lupi mulţi şi cei mai răi lupi, lupi de baltă. Prima seară am dormit liniştiţi. Oile mâncate bine. Lumea secerase câmpul şi era iarbă multă. Asta pentru că lupii nu ne-au luat de veste, n-au ştiut de noi, dar a doua seară, mamă, ce-am păţit! Eram şi atenţi, că îmi spusese cineva că aici sunt nişte lupi fără frică. Doamne, pe la ora zece noaptea, când se repede o ceată de lupi, cinci oi au răpit deodată. Patru dintre ele le-am scos din gura lupilor, dar pe una nu am putut s-o scap. Au apucat-o patru lupi şi o duceau într-o fugă, cred că aveau peste cincizeci de kilometri pe oră! Aveam atunci şi câini buni, dar lupii de baltă sunt periculoşi.

A doua seară iar vin lupii. Eu între timp l-am chemat pe un văr de-al meu ca să stăm unul pe o parte şi altul pe cealaltă parte a turmei. Nu am dormit deloc, am stat cu ciomegele în mână şi atunci lupii au plecat cam la vreo doi kilometri, la altă stână. Auzeam cum ţipă şi urlă ciobanul ăla, dar nu ştiu câte i-or fi mâncat. De atunci lupii nu au mai venit. Am stat acolo o lună, dar lupi nu am mai văzut.
Odată, iarna, eram cu oile pe un deal şi aveam un câine... mergea călare pe lup! Era ceasul două după masă, o zi frumoasă, oile păşteau., când câinele a început să mârâie. Eu m-am sesizat imediat. Aud nişte câini lătrând. Un lup cu un ied în gură venea de după deal şi şase câini după el. Lupul mergea lento, fără teamă, dar câinele meu, când a văzut lupul, „Ham!”a făcut o dată, nu lătra a doua oară până ce nu punea gura pe lup. Lupul, când a auzit vocea câinelui, a lăsat iedul jos, l-a apucat bine şi a luat-o la fugă, dar câinele l-a ajuns din urmă şi călare pe el! Eu eram vizavi şi am observat toată scena. Când câinele a sărit pe lup, acesta a lăsat iedul jos şi a fugit. Câinele, după el, nu-l slăbea deloc! Se întoarce lupul înapoi unde a lăsat iedul şi iarăşi l-a luat în gură. Câinele, iar pe el! Atunci m-am dus eu şi am luat iedul, bineînţeles mort, dar câinele s-a dus mai departe luptându-se cu lupul. Nu i-am mai văzut, dar îmi spunea un băiat de vreo cincisprezece ani că aproape de el a văzut cum câinele îl sugruma pe lup. Lupul a rămas mort, iar câinele l-a lăsat şi a s-a dus. După o jumătate de oră s-a sculat lupul şi a plecat. „Bine, măi, băiete, de ce nu i-ai dat cu toporul în cap să-l omori?” „Mi-a fost frică să mă duc lângă lup!” Deci iedul l-am jupuit, i-am luat pielea şi carnea i-am dat-o câinelui. Dar cei şase câini care veneau după lup aşa de proşti erau, că şi lupul îi cunoştea şi mergea lento.

Tot acolo, într-o seară, eram tot cu câinele ăsta, eu singur. Aveam şi vreo douăzeci de capre între oi, dar caprele săreau gardul şi dormeau afară. Doamne, când se repede un grup de lupi pe capre! Câinele se lupta cu unii lupi, dar alţii mi-au luat o capră. Strig eu tare la câine, îi lasă câinele pe lupii ăia cu care se lupta, vine imediat şi se repede şi scoate din gura lupilor capra, însă deja moartă. După aceea s-au liniştit lucrurile. Când mă uit la câine: murdar, tăvălit, aşa murdar cum era l-am apucat şi l-am sărutat de mai multe ori. Ce putea să facă săracul de câine, o stână de lupi erau! Era şi timp ploios, beznă de întuneric.
Tot iarna, într-o zi, tovarăşul meu s-a dus cu oile la păscut şi am rămas singur la stână. Aveam şi vreo douăzeci de cai şi catâri, mai mult catâri. Eu ţesălam un cal, când văd la vreo cincizeci de metri un lup cât un cal de mare. Întâi am zis că-i cal, dar pe urmă am văzut că se întoarce cu totul fără să strâmbe gâtul. Căci lupul nu se întoarce ca un câine, ci cu tot corpul. Atunci nu mai aveam cu mine câinele ăsta tare, luptător. Aveam la stână un căţel cam de vreo şase luni, dar mărişor. Mă duc eu direct la lup. Căţelul, când a văzut lupul, drept la el s-a dus: „Ham, ham ham!” după lup. Nu-l lăsa în pace deloc. Cât de mărişor era el, abia semăna cu capul lupului. Când m-am apropiat deci de lup, s-a întors spre mine să mă mănânce. Câinele bun era cu oile la păscut şi atunci m-am întors înapoi. Când mă uit mai încolo, ce să vezi? O lupoaică cu încă câţiva lupi se împerecheau. La împerehere, lupul se dă la om. Aşa lup mare, am îmbătrânit dar n-am mai văzut.

Noi ţineam noaptea caii închişi în ţarc. O lupoaică venea noaptea, intra în ţarc şi mânca balegă de cal, dar un cal armăsar a lovit-o cu copita în cap şi lupoaica a murit. Dimineaţa, când să dăm drumul oilor la păscut, am găsit lupoaica moartă. Săraca lupoaică! Ne-a părut rău de ea că avea ugerul mare şi i-au rămas puii în vizuină. Cine ştie, or fi murit de foame.

Într-o zi de vară, cam prin luna mai, pe muntele din comuna Deniscu ne-am înţeles cu mai mulţi ciobani să punem căşeria la un loc. Era nevoie de cel puţin patru mii de oi, că negustorului care cumpăra de la noi îi trebuia lapte mult. Şi am amestecat oile noastre sterpe, cam la vreo patru sute, cu oile altuia, cam la vreo trei sute de capete, ca să facem o turmă cu doi ciobani pe lângă ea, căci dacă ar fi fost separate, trebuiau patru ciobani. Dar când să numărăm oile tovarăşului nostru, lipseau patruzeci de oi. „Dar ce s-a întâmplat cu oile?”, îl întrebăm noi. „Le-a mâncat lupul. Şi să vedeţi în seara asta cum vine lupul şi mănâncă oaia.” Şi acum, domnule, atâtea oi mâncate de lup, nu ne venea să credem! Dar la urma urmei era de înţeles, că avea un câine prost de nu făcea două parale. Şi iarăşi spune tovarăşul: „Să vedeţi că în fiecare seară vin lupii!”

În prima seară am stat câteşidoi de veghe, când pe la ora unu noaptea vin doi lupi. Întâi au început să urle: „U,u,u!”, după aceea au venit drept spre oi. Dar eu aveam un câine care dărâma lupul. O dată se repede câinele pe lupi şi noi după ei! Mă uitam cum se lupta câinele cu cei doi lupi şi îi muşca de pulpă. Bineînţeles, eram şi noi care îl încurajam. Dacă câinele este singur, lupii îl omoară. De atunci, aceşti lupi n-au mai dat pe la noi. Fugeau numai când auzeau vocea câinelui meu în depărtări...

 

VI.

Altă dată, tot acolo, pe la ora trei noaptea vine o ceată de lupi drept în oi, dar câinele, fără frică, sare drept pe ceata de lupi. Atunci l-au apucat mai mulţi lupi şi îl duceau în gură spre deal. Eu imediat am luat un tăciune de la foc şi când am tras spre lupi, s-a făcut o flacără mare. Lupii, când au văzut flacăra, i-au dat drumul câinelui. Dacă pierdeam câinele, ne ardea focul! Vine câinele, săracul, muşcat de urechi, de buze, dar s-a vindecat şi tot fără frică a rămas, ba şi cu mai mult curaj se repezea la lupi acest câine. Pe cât era de mare, pe atât era şi de uşor.

Nişte ciobani mi-au oferit cincizeci de oi ca să le dăm câinele, să alegem din toate oile pe cele care ne plac. Dar cum să dai un câine aşa de bun, că într-o lună puteau să ne mănânce lupii o sută de oi. Ziua îl ţineam legat, căci era rău. Dacă venea cineva fără să strige de departe, îl sfâşia câinele.
Într-o seară vin doi hoţi să fure oi, noaptea pe la ora trei-patru. Unul dintre hoţi venea pe o parte să facă zgomot, ca să meargă câinele spre el, iar cel de-al doilea să fure. Dar hoţii nu au ştiut ce fel de câine avem şi atunci câinele s-a repezit la cel care venea să fure, nu la cel care făcea zgomot. Câinele a sărit drept pe gâtul lui şi l-a pus jos, dar hoţul a apucat şi s-a acoperit cu haina. Eu când am auzit că câinele a mârâit tare: „M,m,m!” şi a tăcut, mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Când m-am dus, mare mi-a fost mirarea când văd cum câinele stă cu picioarele peste ceva negru. Mă dau mai aproape şi ce văd? Un om acoperit la cap cu paltonul. Am dat câinele la o parte şi haina de pe om. L-am cunoscut imediat de unde este şi i-am spus: „Bine, măi, nebunule, ce vrei să-ţi fac acuma? Cheamă-l şi pe celălalt!” „Nu, că eu sunt singur.” „Lasă minciuna, te rog, că te leg şi te ţin legat până mâine.” Atunci l-a chemat de a venit şi celălalt, dar i-am speriat puţin că îi duc la poliţie. La urmă i-am iertat, că s-au rugat aşa de mult!

Tot cu câinele acesta eram odată la munte. Turma mea de oi păştea pe un deal, când vine altă turmă din partea dreaptă. Eu atuncea eram tânăr, aveam numai şaptisprezece ani. Celălalt cu turma lui avea patruzeci de ani. Putea să mă bată. Intră dar în oile mele şi le goneşte. Eu îi spun: „Lasă oile în pace, vezi de oile tale”, dar el şi mai tare le gonea. În momentul acela aveam la mine o armă cu cartuş. Am tras un glonţ şi l-am lovit în pulpă.

Glonţul i-a trecut numai prin carne, nu i-a atins osul. Eu n-am ştiut că l-am lovit. El vine atunci încet spre mine, prefăcându-se că nu l-am lovit ca să pună mâna pe mine şi mă ia cu zăhărelul: „Mă, Mitică, noi suntem neamuri, nu trebuie să ne certăm!” Eu m-am lăsat convins şi cum am dat mâna cu el, a şi pus mâna pe mine. Ne-am luat atunci la luptă pe viaţă şi pe moarte, dar câinele, când a văzut că străinul a pus mâna pe mine, se repede şi-l apucă de picior şi trage de el. I-a făcut pulpele numai găuri. Acuma nu puteam să-l scot din gura câinelui. Cu greu am reuşit să desfac gura câinelui din pulpa omului, dar i-am mai dat şi eu multe pe spinare.

Celălalt s-a dus apoi şi mi-a făcut reclamaţie.la postul de jandarmi că am tras cu arma şi l-am lovit. Era pe atunci interzis să porţi armă. M-au chemat deci la post şi am dat o declaraţie. Norocul meu a fost că în pulpa în care l-am lovit, l-a rupt şi câinele, i-a mai făcut câteva găuri pe unde a trecut glonţul. Mă întreabă poliţia: „Unde-i arma?” „Nu am nici o armă. Minte omul ăsta! Noi ne-am luat la bătaie, iar câinele, când a văzut că a pus mâna pe mine, s-a repezit asupra lui şi l-a muşcat, i-a rupt pulpa. Cu greu l-am scos din gura câinelui.” Cum câinele îi făcuse mai multe găuri, poliţia a zis până la urmă că e muşcat de câine, nu de glonţ şi aşa am scăpat. Noroc cu câinele. Câinele ăsta, doar dacă vedea că pune cineva mâna pe mine, vreun străin, imediat se repezea să-l muşte.

O dată, tot vara la munte, era cam ora nouă seara, oile încă păşteau, când sare un lup în ele şi împrăştie o oaie la vale. Dar câinele, după lup! Căci oaia, când o împrăştie lupul, merge numai la vale cu cea mai mare viteză, iar lupul după ea până mai departe şi acolo lupul este sigur de ea, o prinde imediat şi o mănâncă. Când câinele s-a dus după lup, oaia mergea înainte, lupul după oaie, câinele după lup! Însă când a apucat lupul oaia şi a trântit-o, câinele a sărit călare pe lup. Câinele s-a dus luptându-se cu lupul până la vreo doi kilometri depărtare. În timpul acesta, oaia a rămas trântită jos cu cracii în sus, că nu putea să se scoale. După aceea, câinele a venit înapoi drept la oaie. Eu n-am ştiut că lupul a împrăştiat oaia jos. Aştept să vină câinele, nimic! Îl strig pe nume: „Mucio! Mucio!” şi nimic, câinele nicăieri! Atunci mi-am dat seama că lupul a luat vreo oaie şi câinele a scos-o din gura lupului, iar acum stă şi o păzeşte Căci ştiam năravul lui. De mai multe ori mi s-a întâmplat aşa cu el. Atunci am mers cu oile la vale pe unde s-a dus lupul cu câinele. La vreo două sute de metri am găsit şi câinele. Stătea jos, dar când m-am apropiat s-a sculat şi a început să dea din coadă şi să mă mângâie. L-am mângâiat şi eu, iar după aceea m-am uitat după oaie. La vreo şase metri de câine într-un fel de groapă stătea oaia cu burta-n sus. Am răsturnat-o, s-a sculat. Nu avea nici o zgârietură de la lup. I-am dat drumul şi s-a dus printre oi, dar oile nu o primeau. Fugeau de ea pentru că mirosea a lup. Nu o primeau deloc, săraca oaie! Se mira de ce fug oile de ea.

Tot cam prin anii aceia, într-o zi pe la două dupămasă, vara, prin luna iulie, eram la munte. Olile dormeau la umbră, într-o pădure de fag. Am adormit şi eu. Aveam pe câinele Mucio şi o căţea bălană. Câinii dormeau şi ei. Dar să vezi ce se întâmplă! O namilă de urs intră în oi, prinde una, o ia la subţioară şi a vrut să fugă cu ea. Dar oile s-au speriat, iar câinii, când au auzit, fuga acolo şi au găsit pe urs cu oaia la subţioară. Când au sărit pe urs şi l-au apucat de pulpe, a început ursul să ţipe de vâjâia pădurea! Ştiţi cum ţipă ursul de durere? La fel cum ţipă porcul când îl taie de Crăciun.

Şi a trântit ursul oaia de un fag, iar oaia a murit pe loc, dar câinii rupeau pielea groasă a ursului. Nouă ne era frică ca nu cumva ursul să ne omoare câinii, căci cât era de mare namila… dar fricos ursul! El putea foarte bine să pună mâna pe un câine şi să-l trântească ca pe o oaie sau ca pe o minge. Dar ursul fugea de rupea pământul, ţipând fricos şi urlând, şi aşa s-a dus departe, în pădure. Atunci l-au slobozit câinii şi au venit înapoi, iar eu m-am liniştit, că aşa câini rar se găsesc!

Într-o zi, eram cu oile la păscut pe un deal, pe la ora zece dimineaţa, când se repede un lup în oi. Câinele, după el! Nici nu a apucat lupul să ia vreo oaie, că a şi sărit pe el. Cum era dealul în pantă mărişoară, mă uitam cum se ducea lupta: o dată câinele sus, o dată lupul. Dar lupul era de vreo două ori mai mare decât câinele! Şi aşa s-au dus vreo patruzeci de metri, iar de acolo câinele l-a scăpat pe lup şi a venit înapoi şi l-am sărutat de mai multe ori.

Într-o zi, primăvara, eram cu oile într-o pădure. Şi pe când treceau printr-o vale, s-au speriat oile. Într-o clipită câinele era acolo. Ce se întâmplase? Lupul luase un miel în gură şi îl ducea. Câinele l-a văzut şi „ham!” a făcut o dată, dar lupul, când i-a auzit vocea, a lăsat mielul jos şi a luat-o la fugă. Câinele, după el… Şi la vreo sută de metri, după un deal, când nu ne mai vedeam cu el, ne povesteşte alt cioban care era cu oile după acel deal, că a văzut cum se lupta câinele cu lupul, cum îl trântea şi cum îl jumulea pe lup. Ne mărturisea că n-a văzut de când este el aşa trânteală între un câine şi un lup şi crede că nu are să mai vadă aşa ceva. Dar câinele, iată-l că a venit înapoi la oi! Pe cât era el de mare, pe atâta era de uşor. Cum intram cu oile într-o pădure, o întorcea pe dos, doar o găsi ceva, vreun lup sau vreun porc sălbatic, urşi, iepuri sau vulpi.

Într-o iarnă, eram cu oile la câmpie şi turma noastră de oi dormea aşa înăuntrul unui gărduleţ, cât să nu iasă afară. Alţi ciobani, cu o turmă de oi la vreun kilometru depărtare de noi făcură un gard de vreo doi metri înălţime şi tot le mâncau lupii oile. Ne rugau pe noi ca să facă şi ei un gard lângă noi, că nu au scăpare de lupi. N-am acceptat, că aveau nişte câini de două parale, le mâncau lupii oile mereu. Odată eram într-o pădure deasă şi scurtă. Nu-l mai aveam pe câinele Mucio, ci un alt câine, care nu era nu prea bun, când se reped doi lupi şi iau o oaie. Când am auzit că s-au speriat oile, m-am dus repede acolo şi am scos oaia din gura lupilor. Dar moartă, abia mai mişca oaia când am scos-o de la lupi. Tot aceeaşi lupi s-au întors şi mi-au mai luat o oaie, dar şi pe aceasta am scos-o din gura lor. Nu pot să spun că nu mi-au mâncat lupii niciodată vreo oaie, însă rar de tot.

O dată veneam cu caravana cu cai şi eram cu tata. Fiecare român macedonean avea cel puţin opt sau zece cai şi făceam cărăuşie. Într-o seară am poposit într-o pădure, eram mai multe caravane şi ce să vezi? Acolo era un urs obişnuit să mănânce cai. Pe la ora două noaptea, vine ursul, se repede la un cal şi l-a omorât. Cum proceda ursul la atac? Se furişa şi se urca pe la spatele calului, înfigându-i ghearele de o parte şi de alta până îi rupea burta şi i se vărsau maţele afară. Atunci calul pica jos şi murea. Când am auzit calul ţipând, am sărit toţi, că eram mai mulţi şi ursul tot flămând a rămas, n-a avut timp să mănânce nimic, a luat-o la fugă imediat ce ne-a văzut că mergem toţi spre el.

A doua noapte, ursul a venit să-şi mănânce prada, adică hoitul calului. Dar noi chemasem doi vânători să stea la pândă lângă cal. Era în preajmă un fag tufos şi vânătorii s-au urcat în pom bine înarmaţi. Noaptea, cum vine ursul la cal, întâi a făcut controlul, a dat târcoale calului cam pe la vreo douăzeci de metri, să vadă dacă nu este ceva, vreun pericol. Nebănuind nimic, s-a dus la cal şi s-a apucat să mănânce. Atunci vânătorii au tras amândoi din pom şi l-au omorât. Aşa am scăpat de fiara asta care a distrus mai multe animale. Căci acolo, în pădurile acelea erau mai multe sute de urşi, dar nu obişnuiau să mănânce carne de nici un fel. Ei se hrăneau mai mult cu ghindă şi buruieni.

O dată păşteam caii noaptea. Când am văzut toţi caii păscând lângă mine, m-am culcat şi eu. Acolo nu era pădure, ci un luminiş. Noaptea pe la ora unu, dormeam. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la un moment dat am simţit cum mai mulţi lupi mă miroseau, am auzit nasul lor şi imediat m-am sculat. Când au văzut că nu sunt animal, ci sunt om şi am început să urlu: „u!, u!, u!”, au luat-o la fugă. Eu doar auzeam tropotul picioarelor lor: „prrr!”, cum se pierdea în depărtare. Cum s-a întâmplat? Eu dormeam acoperit cu şuba, iar lupii au crezut că sunt oaie.

Altă dată, ziua pe la ora zece păşteam caii într-o pădure. Stăteam aşa pe un butuc şi mă uitam la vale, când văd că vine în fugă un lup, direct spre mine. Era în treacăt, nu mă văzuse. Dar eu când am văzut că se apropie lupul de mine, m-am sculat imediat în picioare şi îi fac un „Uuu!” Când m-a văzut, a luat-o la fugă schimbându-şi direcţia. Şi dus a fost.

Odată eram cu oile şi aveam un alt câine, îl chema Gioni. Foarte bun câine, inteligent, dar nu am avut mare parte de el, că l-am crescut de mic şi la doi ani a turbat. În prima seară după ce a plecat de lângă mine m-au şi urmărit lupii, mai ales noaptea. Deci am ajuns să păzesc oile cum păzeşte omul grâul să nu-l mănânce găinile. Un fel de câine-om! Vă mărturisesc că era o treabă deosebit de grea să păzeşti oile de gurile lupilor şi noapte şi zi. Căci lupii, când simt că nu mai e câine, vin fără frică. Am ajuns să-i gonesc cu pietrele, până când am făcut rost de alt câine.

Într-o toamnă, mergeam spre locurile calde, adică spre Albania sau Volos. Aveam cu noi o mie de oi cu tot cu sterpe şi mâlzări, cam patruzeci de capre şi ţapi douăzeci şi patru. Mai aveam şi două duzini de tălăngi şi un clopot mare. Când plecam spre locurile calde, puneam la fiecare ţap câte o talangă, iar unuia îi puneam clopotul de gât. Cea mai mare talangă era de vreo patru kilograme, iar cea mai mică cântărea cincizeci de grame şi era o muzică întreagă! Când treceam printr-o comună grecească se mirau grecii de turma de oi, dar şi mai mult de muzica clopotelor.

Pe când treceam noi pe lângă doi ofiţeri greci, unul dintre ei îi spune celuilalt: „Vezi turma asta de oi şi de ţapi? Ăştia sunt ca ţapii din Elada!”, dar celălalt îi răspunde: „N-are Elada ce au valahii ăştia!” Clopotele le ţineam doar la drum de munte, iar la mare maximum o lună de zile. Pe drum schimbam clopotele mari de la un ţap la altul, căci erau prea grele. Dar şi noi, ciobanii, aveam ambiţie la frumuseţea turmei de oi, ţapi şi clopotele lor. Era o frumuseţe, însă de când am plecat din munţii Deniscu am uitat de acea frumuseţe rară. Ştiu că nu am să mai văd aşa ceva şi îmi pare foarte rău.

Îmi spunea tata că înainte să iasă banii de hârtie aveau o desagă cu două ochiuri plină cu monede de aur şi le cărau pe cal, toamna pe drumul spre iernat, primăvara în drum spre munte. Iar când au ieşit banii de hârtie, oamenii, fără experienţă, ce s-au gândit? Ce să cărăm noi fierul ăsta du-te vino mereu? Schimbăm fierul şi luăm hârtie că e mai uşoară. Ei aurul îl numeau fier. Toată familia a fost de acord şi, nenorocul lor, dau aurul şi iau hârtie. După doi ani de zile, hârtia s-a devalorizat, nu făcea două parale. Statul a scos alţi bani, tot de hârtie şi atunci s-a trezit familia mea. Îşi muşcau buzele că ce au făcut, dar era prea târziu. Aşa au rămas fără bani, doar cu oile şi cu caii. Zece cai aveam. Totuşi, nu au rămas muritori de foame, dar păcat că munca de atâţia ani s-a pierdut. Vă rog să mă credeţi că cuvânt cu cuvânt, tot ce vă spun e adevărat.

Vara la munte, când puneam stâna, făceam caş, urdă dulce şi unt. Se făcea mult lapte la cele patru, cinci sau şase mii de oi ale ciobanilor, dar erau negustori care cumpărau tot produsul până la cincisprezece iulie, aşa aveam făcut contractul. Iar de la cincisprezece iulie, fiecare cioban cu turma lui de oi îşi făcea singur laptele, caşul şi urda. Fiecare caş avea cam vreo treizeci de kilograme, iardele- aşa se numeau. La fiecare mulsoare dimineaţa şi seara, după ce făceam caşul, zerul de la caş îl opream împreună cu vreo patruzeci de kilograme de lapte şi le puneam cu totul într-un cazan mare la fiert. După ce se fierbea bine, se alegea urda de zer. Aveam linguri mari cu găuri şi strecurători cam de şase metri lungime şi vreo treizeci de centimetri lăţime. La o strecurătoare se puneau zece urde. Deci două strecurători, douăzeci de urde. După ce le strecuram bine, le scoteam din strecurătoare şi rotunde cum erau le puneam în saramură. După douăzeci de zile le scoteam din saramură şi le puneam pe o scândură: o zi pe o parte, a doua zi pe cealaltă parte. Aşa se turteau pe două părţi, dar nu prea mult, puţin. Acest lucru îl repetam de două-trei ori. După aceea se uscau de puteai să le ţii şi patru ani, că nu se stricau şi se vindeau la cel mai mare preţ, mergeau numai la export. Erau „de o bunătate rară”, cum spunea bunicul.

 

VII.

În vara aceea, într-o seară, un urs s-a repezit în oi pe la ora trei noaptea. Αveam doi câini răi şi cu putere pe care îi hrăneam numai cu lapte Dumicot. Când s-au încăierat câinii cu ursul, acesta ţipa că îi rupeau pielea câinii, dar şi ambiţios ursul. Cu toţi câinii care îl rupeau la spate, prindea câte o oaie şi o arunca într-o râpă. Când a văzut bunicul că deşi câinii îl rupeau pe urs, acesta nu pleca şi zdrobea mereu oi, a luat doi tăciuni aprinşi, s-a apropiat de urs şi i-a trântit ursului tăciunii cu foc. Atunci ursul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Aşa am scăpat de urs. Dar ce să vezi? Când s-a dus bunicul să vadă, erau mai mult de douăzeci de oi aruncate în râpă, zece din ele moarte, iar restul cu picioarele rupte şi bolnave. Spuneau cei bătrâni că nu ţin minte să se mai fi întâmplat aşa ceva.

Am avut o dată un câine care nu se lăsa până nu-l trântea pe lup. Dar era şi o lupoaică pe care nu o muşca, doar se ducea pe lângă ea. Norocul meu era că nu mânca lupoaica oi. Era cuminte şi de multe ori o vedeam prin preajmă. S-a împrietenit şi cu noi, oamenii. Dacă am văzut că nu strică nimic, n-am vrut s-o împuşcăm, că pe atunci aveam armă. Căci nu întotdeauna aveam armă, fiind interzise de lege.

Să vă povestesc acum altceva. Într-o vară au apărut prin regiunea noastră nişte hoţi.
Pe unul îl chema Tranda, iar pe celălalt Furfolea. Aceştia prindeau lumea, îi jefuiau de bani. Îi băteau rău pe cei prinşi până când le spuneau unde au banii ascunşi, sau unde-i cutare bogătaş şi multe altele. Erau doi bărbaţi din neamul meu, pe unul îl chema Zarcada şi pe celălalt Dinu, pe care aceşti hoţi i-au legat de mâini şi de picioare şi le-au pus ouă fierte, încinse drept pe piele, frigându-i. Aşa cei chinuiţi au spus în cele din urmă locul unde se ascundea bogătaşul căutat de hoţi, iar hoţii l-au prins pe acesta şi i-au luat toţi banii.
Dar pe urmă poliţia a fost informată că cei doi au spus hoţilor despre bogătaş şi i-au bătut de i-au nenorocit ca să spună unde sunt hoţii. O săptămână i-a ţinut poliţia numai într-o bătaie. Atunci aceşti doi bărbaţi din neamul meu Zarcada şi Dinu au declarat la poliţie: „Daţi-ne drumul, că noi mergem şi îi omorâm pe amândoi hoţii. Dar să ne daţi arme!” Zis şi făcut.

Au plecat şi s-au întâlnit cu hoţii Căci aceştia doi, Dinu şi Zarcada, după ce l-au predat pe bogătaş s-au împrietenit cu hoţii, altfel nici nu s-ar fi apropiat de ei. Atunci când s-au întâlnit deci cu hoţii, au început să se vaite că poliţia i-a omorât din bătaie, s-au dezbrăcat în faţa hoţilor şi le-au arătat vânătăile de pe corp. Văzându-i hoţii aşa de vineţi, s-au convins de prietenia lor şi s-au întovărăşit cu ei.

Într-o seară, trebuiau să se ducă la o turmă de oi şi să ia o oaie, să o taie şi să o mănânce. S-a întâmplat că s-au dus unul dintre hoţi cu unul dintre bătuţi, Furfolea şi cu Dinu. Cei doi „bătuţi” au făcut un plan: când va fi să vină cu oaia încoace şi să schimbe oaia între ei, căci oaia era grea şi nu putea numai unul s-o ducă, Dinu să-l înjunghie pe Furfolea. Zis şi făcut.

Pe când veneau deci cu oaia în spinare o schimbau de la unul la altul, ba o ţinea unul dintre ei, ba celălalt. Iar la un moment dat, când o luă hoţul ăl vechi, Furfolea, Dinu a băgat cuţitul în el pe la spate şi l-a omorât, lăsându-l acolo. Hoţul cel nou, Dinu, a luat oaia şi s-a dus la ceilalţi. Hoţul vechi care se numea Tranda dormea. Celălalt era atent şi s-au năpustit amândoi asupra lui Tranda cu cuţitele şi l-au omorât.

Dar a dat şi norocul pe aceşti doi bătuţi, că statul grec pusese un premiu pe capul hoţilor, că cel care îi va denunţa sau îi va omorî va primi două milioane de drahme. Dinu şi Zarcada au primit astfel aceşti bani şi s-au făcut milionari.
Să vedeţi însă ce şmecherie a vrut să facă comandantul poliţiei. El ştia că premiul este de două milioane de drahme. Iar când s-au dus ăştia care i-au omorât pe hoţi cu capetele lor în mână la poliţie, comandantul poliţiei le-a spus să nu spună că i-au omorât ei, ci să declare că i-a omorât poliţia, căci altfel or să vină neamurile hoţilor ca să se răzbune şi să-i omoare.

Cei doi au fost la început de acord, fiindcă nici ei nu ştiau de cele două milioane de drahme ca răsplată pentru cei care îi vor omorî pe hoţi. Dar după cercetări s-a dovedit că nu i-a omorât comandantul poliţiei, ci Dinu şi cu Zarcada. Atunci pe comandant l-au degradat din cauza declaraţiei mincinoase, iar Dinu şi Zarcada au luat cele două milioane. Fiecare dintre ei şi-a cumpărat câte o vilă la Atena, automobile şi nu ştiu câte alte bunătăţi.

O dată, pe când eram eu mic, cam la vreo zece ani, veneam de la mare la munte împreună cu tata, mama şi cu toată familia, cu cai încărcaţi cu saci plini de covoare, haine şi provizii de hrană. Chiar eram pe drum, cu un cârlig în mână, când vine lângă mine unul pe care îl chema Tuşa şi-mi spune: „De ce mi-ai luat cârligul? Cârligul era al meu!” Şi pune mâna să-mi ia cârligul. Eu i-am zis atunci: „Nu vezi că cârligul nu e al tău?”, dar nici n-a vrut să audă.

Tata, când a văzut că ăla dă în mine, vine, îl ia de gât şi îl trânteşte cât colo, dar se reped alţi doi din neamul lui Tuşa şi acum erau câteşitrei pe tata. Eu, care aveam pe atunci aproape zece ani, când văd că toţi trei s-au repezit să dea în tata, o dată mă apropii de Tuşu şi îi dau una cu cârligul, cu amândouă mâinile, cât am putut de tare. L-am lovit pe falcă, pe os şi într-un minut falca i s-a umflat de nu mai vedea cu ochii. Atunci Tuşu a alergat după mine să mă prindă, dar degeaba, că eram eu atuncea la zece ani, dar la fugă nici cu câinii nu putea să mă prindă!
Să vedeţi însă ce încercare am avut. Era acolo un râu mare, care venea din câmp şi mai jos se împreuna cu un munte. Printre munte şi pârâu trecea un drum lat cam de vreo patru metri. Pe o parte a lui era râul, iar pe cealaltă prăpastie, nu puteai să treci pe nicăieri altundeva. Tuşu s-a pitit într-o tufă între prăpastie şi râu şi mă pândea să trec, ca să mă prindă. Eu l-am văzut că stă acolo şi mă pândeşte şi atunci m-am pitit şi eu într-o tufă şi mă uitam la el dacă pleacă sau mai stă.
După vreo oră de aşteptat se întâmplă că vine fratele lui Tuşu călare pe un cal şi începe să mă strige: „Măi Mitică! Măi Mitică!” Eu, când l-am văzut pe fratele lui Tuşu, George îl chema, am ieşit imediat din tufă, căci mă iubea aşa de mult acest George şi eu îl iubeam foarte mult! Când m-a văzut, mi-a spus: „Unde-i nebunul de frate-miu? Lasă că îl aranjez eu. Suie-te pe cal la spatele meu.” „Nu, nene George, că Tuşu stă acolo în cărare cu toporul în mână.” „Nu ai nici o frică, că îi rup oasele dacă se atinge de tine.”

Atunci am încălecat pe cal la spatele lui nenea George şi am ajuns la trecerea aceea strâmtă. „Uite, nene George, în tufa aceea este!” Nici n-am terminat vorba că se repede Tuşu cu toporul şi până să coboare nenea George de pe cal m-a lovit cu toporul pe braţ. Dar nu am păţit nimic, numai haina mi-a tăiat-o puţin. Doamne, când a coborât nenea George de pe cal şi l-a prins pe fratele lui, Tuşu, l-a nenorocit în bătaie. Îi dădea şi îi spunea: „Măi, nenorocitule, cu copilul ăsta vrei să te baţi tu şi dai cu toporul în el?” Domnule, m-am speriat eu de câte i-a dat!

Atunci nenea George se suie pe cal în faţă şi eu la spatele lui şi am ajuns la locul unde poposea familia noastră cu încă şapte familii, împreună cu care îşi puseseră corturile la un loc. Poate nu ştiţi ce înseamnă cârlig. Este un băţ din lemn de corn, lung de un metru şi jumătate, puţin mai gros ca degetul mare, iar la vârful băţului are pusă tot din lemn o cârlibană îndoită puţin. O desenez ca să aveţi idee. Cârligul acesta este făcut să prinzi oile de picior mai de departe, ca să nu se sperie. Iar când le intră piciorul aici, nu mai iese din cârlig.
Să vedeţi ce s-a întâmplat mai pe seară. Aveam un frate, pe nume Hristache, Dumnezeu să-l odihnească, căci s-a dus demult dintre noi. El era mult mai mare ca mine, avea vreo douăzeci de ani şi era foarte luptător. Atunci când s-au întâmplat cele ce v-am spus el era plecat cu turma de oi. Când a venit seara acasă şi a auzit ce-am păţit, a luat toporul din cort şi s-a dus să-l caute pe Tuşu. Dar Tuşu atunci s-a ascuns, că ştia ce-l aştepta. Toată noaptea l-a căutat Hristache, însă n-a putut să-l găsească. Dacă îl găsea, era vai de pielea lui! Atunci era primăvară. Dar în vara aceea tot l-a prins, la munte, şi l-a bătut de l-a făcut măr, apoi l-a legat cu frânghia de măgar şi i-a spus: „Să mergi după măgar că de nu, iar te iau la bătaie.” Căci fiecare turmă avea cu ea şi un măgar, care transporta alimente şi haine necesare ciobanului.. Şi a mers Tuşu după măgar toată ziua, iar seara i-a dat drumul şi a plecat la oile lui. Fratele meu Hristache avea aşa o putere, că nici trei persoane împreună nu puteau să-l doboare. Era cum e fierul!

Era o dată fratele meu Hristache cu oile pe munte. Pe atunci avea vreo douăzeci şi şase de ani şi era de o putere nemaipomenită. Ziua, pe la ora nouă, oile păşteau, când veniră la oi, la fratele meu, trei persoane dintre cunoscuţi. Ei îşi făcuseră un plan cum să-l ia, ca să nu bănuiască fratele meu că au venit cu un gând rău. I-au spus deci aşa: „Ce mai faci, vere, că noi suntem neamuri!”, şi aşa mai departe. S-au aşezat atunci pe iarbă câteşipatru şi se întreceau să-l laude pe fratele meu, dar el nici nu şi-a închipuit ce voiau aceşti trei oameni, vecini de pe-acolo, chiar şi puţin neamuri. Ei îşi pierduseră nişte oi şi credeau că fratele meu le-a găsit şi le-a tăiat.

După ce au stat puţin de vorbă, cei trei şi-au făcut semn şi prin consemn au sărit câteşitrei asupra fratelui meu, cum stătea el jos pe iarbă. Dar când s-a înfuriat o dată Hristache şi a început să le dea câte un brânci la fiecare, au început să cadă unul încoace, altul încolo. Şi când a luat cârligul... numai pe unul a putut să-l prindă, că ceilalţi doi fugeau de rupeau pământul. Iar cel pe care l-a prins, trei zile a stat bolnav în pat de câtă bătaie a mâncat. Fratele meu nu numai că era puternic, dar era cu inimă tare, nu ştia ce-i frica.

 

VIII-XII.

O dată, când să vină timpul să ne ducem la munte, eu aveam pe atunci vreo optisprezece ani, m-am dus cu oile pe munţii Gramos. Era pe acolo numai şes, locul era gol-goluţ, nu avea nici un pom. Foarte frumos munte, ziceai că aicea ţi-ai dori să mori. Turma pe care o păşteam număra opt sute de oi. În luna mai am tuns oile şi am chemat şi alţi câţiva oameni să ne ajute la tuns, dar cei chemaţi, când au văzut oile aşa de frumoase şi grase, au zis: „Vai, ce oi frumoase aveţi!” şi s-au deocheat oile. Nici n-am terminat de tuns, că au şi murit patru dintre cele mai frumoase. Ca să vedeţi ce înseamnă ochiul omului!

O dată, tovarăşul meu a plecat acasă şi eu i-am luat cârligul. Era lung de vreo doi metri şi cam subţire la vârf. Nu ştiu cum am alunecat şi am rupt cârligul cam la vreo zece centimetri. Cârligul acum s-a făcut şi mai bun, dar a doua zi vine tovarăşul meu: „Bună ziua!” „Bună ziua!”, i-am răspuns şi când vede cârligul că s-a făcut mai mic, s-a supărat foc. A început să mă ameninţe că mă omoară şi a început să dea în mine. El avea patruzeci de ani, iar eu vreo şaptisprezece. Eu îi spun frumos, că eram şi mult mai mic ca vârstă: „Domnule Vasile, pentru un cârlig să ne luăm la bătaie, nu-i frumos!”
Dar Vasile nici nu voia să audă şi iarăşi începe să dea în mine. Îmi iau atunci curajul în dinţi şi mă reped la el. M-am dus cu el cam la vreo douăzeci de metri, căci era deal. Sus el, jos eu, jos el, sus eu şi după vreo douăzeci de metri l-am încălecat bine de n-a mai putut deloc să se mişte. I-am dat să se sature bine, după care l-am lăsat acolo şi am plecat la oi.

Când văd că vine şi el la oi, era ceasul aproape doisprezece, trebuia să ducem oile spre stână ca să le mulgem. Apare tovarăşul meu supărat foc, el a crezut că un puşti ca mine nu-i nimic în faţa lui. Iar acum se gândea cum să iasă în faţa oamenilor la stână, că era numai sânge pe faţă. Dar şi mai mult fierbea de supărare când se gândea cum să-l bat eu, un copil faţă de el.

Când ajungem la stână, punem oile în coşară să le mulgem. Oamenii care ne aşteptau să ne ajute la muls îl văd atunci pe Vasile negru şi supărat. Nu vorbea deloc. Vin unii dintre ei şi mă întreabă pe mine: „Măi, Mitică, ce-i cu Vasile de e aşa negru şi zgâriat?”

Atunci le-am povestit tot. „Bravo, măi Mitică! Cum ai putut, măi Mitică, că eşti copil faţă de el! Da’ bine i-ai făcut, că e omul dracului.” Toţi aveau necaz pe el, însă era şi el omul dracului.

Dar când am început să mă iau de el, întâi m-am închinat: „Doamne, ajută-mă să dobor pe fiara asta!” Şi Dumnezeu mi-a ajutat. De atunci tot cu el am stat, dar ne-am împăcat, s-a făcut omul ca un miel. Însă eu, care eram mai mic, căutam totuşi mereu să-l servesc. Mă duceam la apă, la lemne, nu-l lăsam să se ducă el. La urma urmei şi-a dat seama că a greşit, dar faptul s-a consumat.

Într-o dimineaţă, am dat drumul oilor să pască. Era ceasul şase dimineaţa. Merg eu cu oile la păscut, când la vreo două sute de metri depărtare văd un animal mare, prima dată am crezut că este cal. La urmă m-am convins că nu este cal, ci un urs. Am chemat câinii cu mine şi m-am dus spre urs. Când ne-a văzut ursul, a şi luat-o la fugă în sus pe muntele pleşuv. M-am mirat cum a putut să se caţere pe un munte aşa de drept şi prăpăstios, de nici câinii nu puteau să-l ajungă. Când a trecut muntele, l-au luat alţi ciobani în primire. Ce-or mai fi făcut ciobanii aceia cu ursul, nu ştiu. Vă spun sincer că nu pot să le ţin minte pe toate ca să le scriu. De multe ori auzeam noaptea cum se iau urşii la bătaie. Începeau să urle de vâjâia pădurea.

Într-o seară eram cu oile tot la munte. Turma mea de oi aici, să zicem, şi o altă turmă străină dormea cam la vreo treizeci de metri mai departe de mine. Dar ciobanul acestei turme era cam surd şi noaptea i-au plecat oile la păscut. Ciobanul dormea, oile au plecat departe şi când se iveşte o ceată de lupi şi le ia în primire, optzeci de oi i-au mâncat! Dimineaţa ne-am dus şi noi să vedem ce s-a întâmplat. Te rupea mila! Dacă erau vreo două oi mâncate, restul cu o pulpă ruptă, cu gâtlejul rupt, cu spinarea ruptă.

Să te ferească Dumnezeu ce era acolo! Căci lupul când găseşte oile singure, nu mănâncă una, ci îşi bate joc de ele. Un singur lup poate să dărâme o sută de oi. Dacă nu se speria turma de oi fugind care pe unde, poate le omorau lupii pe toate, dar noroc că oile s-au pitit şi n-au putut să le găsească.

Ciobanul, săracul, gata-gata să înnebunească de durere. Ne-am dus la el să-l astâmpărăm, că ne era milă de el, plângea mereu. „Măi, omule, vrei să mori şi tu? Ai una mie cinci sute de oi, tot ţi-au mai rămas destule. Dă-o încolo de supărare şi nu mai plânge!” Apoi s-a astâmpărat.

Altă dată apare în drum o pisică sălbatică. Se repede câinele la pisică, dar pisica s-a urcat într-un păr. Câinele lătra la ea, aşteptând-o să coboare. „Ia să mă duc să văd ce-o fi acolo!”, îmi zic eu, şi ce să vezi? O pisică mare sus în păr. Cum m-a văzut pe mine, a sărit jos din păr, dar a nimerit drept în gura câinelui, care a omorât-o imediat.

Într-o zi, văd cum iese o vulpe dintr-o tufă, iar câinele se ia după ea. A prins-o, dar numai de coadă şi de teamă că o scapă, cum nu aveam la mine un băţ, ci numai o sacoşă cu o pâine de vreo două kilograme, i-am dat vulpii cu sacoşa una în cap, de a ameţit. Atunci câinele a înhăţat-o mai bine de mijloc şi a omorât-o. Şi atunci i-am luat blana şi am făcut un guler foarte frumos, căci era iarnă şi vulpea are în acest anotimp cel mai frumos păr.

Am avut o dată un câine foarte bun, era duşmanul cel mai înverşunat al lupilor, dar avea un defect. O dată la vreo două luni, cum îl apuca, venea după mine şi „hap!”, mă muşca de pulpă. Cam de vreo patru ori m-a muşcat şi atunci l-am omorât. Pe urmă am făcut rost de alt câine. Nici nu ştiu câte urme de colţi am avut în pulpă din cauza lui. În viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva şi l-am crescut de mic, îl hrăneam cu toate bunătăţile.

Mai ales iarna, era câte un vifor... şi ploi şi zăpadă, încât de multe ori deznădăjduiam de viaţă, că nu aveam nici un acoperământ, ci doar nişte crăci pe jos, ca să nu mă culc direct pe pământ. Primăvara sau toamna ploua şi câte două săptămâni în şir, şi eram uzi până la piele, dar, slavă Domnului, am fost sănătos tun, niciodată nu am căzut bolnav. Dar vara, era o mândrie! Mergeam în munţii Pindului, într-un loc care era proprietatea noastră, a comunei. Munţi înalţi, tare frumoşi!

Când am ajuns la vreo douăzeci de ani, mi-a venit ordin să mă duc la armată, dar tatăl meu, cu nouă copii era aşa de necăjit şi de ostenit că mi se rupea inima de mila lui. Din cauza asta n-am vrut să mă duc la armată. Astfel că m-am dus şi m-am angajat la un boier care avea oi multe, departe de comună, iar cu oile noastre au rămas ceilalţi doi fraţi mai mari, Nicolae şi Hristache. Eram la vreo cincizeci de kilometri depărtare de comuna noastră, fiind urmărit de jandarmi. Şi venea tata de două ori pe vară şi de două ori pe iarnă şi îmi lua salariul. Era aşa de bucuros, că îmi spunea: „Să trăieşti şi să ai parte numai de bine în toată viaţa ta, nici nu ştii tu, băiatul tatii, cât folos am eu de ajutorul acesta al tău. Că altfel era vai de mine, nu ştiu ce m-aş fi făcut!” Era aşa de mulţumit, că îmi aducea de mâncare toate bunătăţile.

La stână erau patru turme de oi care se mulgeau la un loc. Primăvara oile boierului meu erau cam slabe, mai slabe ca ale vecinilor mei, dar pe la miezul verii erau cu mult mai bune ca ale vecinilor, iar boierul îmi spunea: „Bravo, Mitică, mor vecinii de necaz că oile lor erau mai grase primăvara şi acum ale lor sunt mai slabe ca ale noastre. Eşti cel mai bun cioban din împrejurimi”.

Încă din primul an aveam un salariu bun, dar din al doilea an aproape că mi l-a dublat, fără să insist eu, ci doar din buna lui plăcere. După trei ani, când a fost să plec de la boier, boierul s-a întristat când i-am spus că nu mai stau, pentru că fraţii mei s-au căsătorit şi nu mai are cine să pască oile noastre. Atunci mi-a dat tot restul de bani ce mai aveam să-l primesc şi i-am mulţumit şi boierul la fel mi-a mulţumit şi mi-a spus: ”Du-te sănătos, că eşti cel mai harnic băiat.” După aceea am luat oile noastre în primire.

Într-o primăvară, plecasem cu oile spre munte. Eram în regiunea Salonicului, în oraşul Langada, comuna Sfântul Vasile. Chiar în prima zi de la plecare, după numai vreo zece kilometri de drum, la ceasul zece ziua, pe un soare de îţi frigea pielea, mergeam cu oile pe o şosea mai largă, când mă pomenesc cu un pândar. Cum mergeau oile pe drum, intră pândarul în turmă şi prinde două oi. Eu am crezut că glumeşte, dar văd că le ia cu el încolo şi atunci îi zic: „Ei, ce faci, domnule, lasă oile jos. Care-i motivul de mi le-ai luat?” Pândarul îmi răspunde: „Nu vezi că grâul acela de acolo este mâncat?” Şi eram la vreo douăzeci de metri departe de şosea! „Ce mă interesează pe mine că grâul este mâncat?”, îi zic eu. „E, da’ tu eşti mai aproape!” Atunci îi iau oile din mână şi le dau drumul înapoi în turmă. „Prinde-i pe ăia care au mâncat grâul!”

Eu, săracul, nu eram vinovat cu nimic şi cum eram aproape de pândar cam la vreun metru, nu ştiu cum m-am uitat spre oi şi odată îmi dă cu patul armei pândarul una pe umăr, de mi-a amorţit braţul drept. Se făcuse ca lemnul de nu puteam să-l mişc deloc.

„O, Dumnezeul meu, ce pot să fac cu omul ăsta?“ Dar mişcând mâna mereu, mi-a revenit cum era înainte să mă lovească. Eu atuncea aveam o putere, de trei mâncam ca pândarul. Doamne, când mă dau doi metri înapoi şi-mi fac avânt spre pândar, îi tuflesc două cârlige de a picat pândarul jos ca un lemn, nu mai mişca deloc. Aşa cum era, i-am rupt în bătaie urechile, buzele şi pielea de pe obraz, îmi venea să-l fac bucăţi, nu altceva.

Că dacă aş fi fost vinovat cu ceva, nu mi-ar fi părut rău, dar el pândea omul nevinovat. Erau însă acolo în apropiere vreo zece greci. Când au văzut scena asta, că pândarul a căzut jos şi nu s-a mai sculat, s-au pornit în fugă spre mine. Eu aveam atunci un băiat cu mine în etate cam de vreo opt ani şi văzând ce se apropie, îi spun: „Măi, băieţaş, mână tu oile din urmă, că uite ce vin de acolo, nu este unul sau doi. Nu pot s-o scot la capăt cu atâţia oameni. Tu eşti mic, n-or să-ţi facă nimic” „Bine, unchiule, fugi, că merg eu cu oile pe drum.” Am luat-o deci la fugă. Eram pe atunci aşa de iute, că nici cu câinii nu puteau să mă ajungă. Am luat-o prin grânele care erau mai înalte decât mine. La vreo câţiva kilometri, am vrut să ies în cale să aştept oile, dar când ajung aproape de drum, iată că şeful de post cu doi jandarmi după el erau pitiţi într-un colţ de drum ca să mă prindă. Eu i-am văzut însă şi am luat-o iar prin grâne şi m-am dus mai departe. Am ieşit în drum şi am aşteptat să vină oile cu băiatul.

El mi-a spus că pândarul s-a sculat şi apoi au venit şi ceilalţi greci şi mi-au luat două oi. „Ia te uită, măi, ce oameni!” Am plecat cu oile şi după ce am străbătut aproape vreo treizeci de kilometri, am găsit caravana noastră cu familia. Erau acolo mai multe familii împreună. Ai mei mă aşteptau şi când m-a văzut unchiul meu Teodor şi am început să le povestesc ce-am păţit, unchiul îmi spune: „O, hoţul acela! Lasă că mă duc eu să-ţi iau oile înapoi.” Unchiul s-a dus atunci direct la postul de jandarmi, iar şeful de post era bun prieten cu el. „Bună ziua!” „Bună ziua! Bine ai venit, domnule Teodor.” „Bine v-am găsit, domnule şef”. „Ce vânt te aduce pe aici?” „Nu ştii că pândarul mi-a luat oile?” „Ooo, domnule Teodor, e de rău cu pândarul, vai de mine, e măcelărit, ce facem acum? Stai să-l chemăm pe pândar să vezi în ce hal este”. Îl aduce el pe pândar, dar când l-a văzut unchiul, l-a recunoscut că e hoţul hoţilor şi nu mai putea de bucurie. „Mă, hoţul hoţilor, de ce ai luat oile? Nu te cunosc eu cine eşti?” Atunci a luat unchiul oile, le-a legat ca o desagă, le-a pus pe cal şi a plecat. La plecare şeful de post îi spune: „Dacă era altul, era de rău, dar nici aşa, să-l măcelărească pe om!”

Când s-a întors unchiul înapoi la corturi, a dat oile jos şi m-a chemat: „Ia vino, Mitică!” Eu m-am speriat, am crezut că cine ştie ce îmi face, dar când m-am dus la el, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Halal de mâna ta, că nimeni nu a putut să-i facă nimic pândarului ăsta?”, şi m-a sărutat de trei ori. „Dar cum ai putut să-l jumuleşti în halul ăsta, numai în cap avea două bube cât un măr de mari, iar buzele, urechile şi pielea de pe faţă erau rupte peste tot! Nu mă doare drumul pe care l-am făcut până acolo, dar mi-ai făcut o plăcere nemaipomenită. Halal de mâna ta!” Deci omului nevinovat şi Dumnezeu îi ajută! Pândarul acesta aduna noaptea caii de pe izlaz şi îi ducea în grâu, iar apoi cerea despăgubiri. La multă lume a făcut asemenea hoţii.

 

Odată eram împreună cu un cioban, fiecare cu turma lui, dar eram prieteni şi stăteam de vorbă, când văd că mă îmbrânceşte aşa, din glumă. Ciobanul acesta era mult mai înalt şi mai voinic ca mine, dar eu, când am văzut ce face, i-am spus şi eu ca în glumă: „Bine, măi, crezi că sunt vreo gâscă sau curcan de mă îmbrânceşti aşa?” Şi atunci îmi spune tovarăşul meu: „Taci din gură, că te iau acum cu o mână şi te zvârl ca pe o minge încolo!”

Eu i-am spus: „Facem o prinsoare amândoi? Eu mă întind pe iarbă cu burta în sus şi tu te urci pe mine şi mă ţii cu toată puterea, iar dacă nu te-oi răsturna eu şi te-oi pune jos de n-ai să te mai poţi mişca absolut deloc, să zici ce vrei!” El răspunde: „Ce, eşti nebun? Cum să mă răstorni?” „Haide!”, i-am spus şi m-am aşezat pe iarbă cu mâinile întinse, iar el s-a suit pe mine şi m-a cuprins bine.

Doamne, când m-am înfuriat o dată, într-o clipă l-am răsturnat şi l-am cuprins eu bine. A dat să mă răstoarne, dar degeaba, nimic nu a izbutit. Atunci l-am lăsat. El s-a sculat şi a zis: „Domnule, moartea o aşteptam, dar la una ca asta nu mă aşteptam!” Eu îi spun: „Măi, tăticule, nu ştii, n-ai auzit că buturuga mică răstoarnă carul mare?” El mi-a zis că are să o spună la toată lumea, ba chiar şi la morţi.

Ce să vă mai spun, că mai am multe de spus. Eram într-o zi in munţii Gramos, în regiunea masivului Gisdova, şi era primăvară. Doamne, când a început odată o grindină, ca un ou de porumbel era piatra! Oile nu erau încă tunse, aveau lâna pe ele, dar câinii, săracii, scheunau de te rupea mila, că muntele era golaş, nu aveai unde să te ascunzi. Grindina mare a albit tot locul, de o jumătate de palmă era groasă.

Am să vă spun ceva care m-a pus pe gânduri. Chiar pe creasta muntelui Gisdova era un lac, nu mare, cam de două mii de metri pătraţi, cu apă foarte adâncă şi fără nici o mâzgă sau gândaci în ea, curată şi cu pietriş. Lumea de acolo spunea că în lac este un stihiu care zbiară ca un berbec şi este viu, de culoare neagră de tot. Spuneau bătrânii că mai înainte cu o sută de ani un cioban păştea oile lângă lac şi a ieşit stihiul din lac şi s-a împerecheat cu mai multe oi şi toate oile au fătat miei negri şi mult mai frumoşi decât ceilalţi miei. Când au fătat oile prin locurile calde, spre Valos, în Grecia veche, totul mergea bine. Dar primăvara au venit iar la munţii Gramos, în masivul Gisdova şi aceste oi păşteau doar pe lângă lac, mereu. Însă, deodată, din lac a ieşit stihiul în chip de berbec şi a început să zbiere ca un berbec şi toţi mieii care erau din rasa lui, când i-au auzit vocea, s-au dus cu toţii la berbec. Cu berbec cu tot s-au dus în lac şi nu s-au mai văzut. Că stihiul ăsta, în urmă cu nu ştiu câţi ani, era în comuna Deniscu, comuna mea de naştere, şi muntele nostru din Deniscu era numai şes, nu exista nici o râpă. Şi se mai zice că stihiul a fost furat de unii din comuna Gramos şi de când l-au furat muntele nostru s-a făcut numai râpă. Mai mult, spun că l-au furat cu diferite farmece. Lacul de la noi atunci era curat ca lacrima, însă de când l-au furat pe stihiu din el, s-a umplut cu fel de fel de buruieni, gândaci şi şerpi. Să vedeţi care este curiozitatea. De la balta noastră până la muntele Gisdova sunt cam treizeci de kilometri distanţă. Dar când l-au furat pe stihiu, la fiecare cinci sau şase kilometri, cum stihiul era greu, îl lăsau jos să se odihnească. De şase ori l-au lăsat jos şi în fiecare loc unde îl lăsau jos se făcea câte un lac. Lacul din comuna Deniscu este tocmai într-un loc care se numeşte până acuma „la mar”. Deci aici este mirarea, că eu personal am văzut cu ochii mei cele şase lacuri, dar nu erau aşa mari ca lacul de unde stihiul a fost furat şi nici ca lacul unde l-au dus, în Gisdova, şi sunt toate pe o linie, nu unul mai la stânga şi altul mai la dreapta. Şi acuma lumea de acolo mai vorbeşte despre acest lucru. În locul acela de unde l-au furat pe stihiu, păşteam oile într-o zi. Era vară, cald. Când mă apropii de lac, ce să vezi? Un şarpe negru, făcut colac, stătea la soare. Era cam cât mâna mea de gros, dar când m-a văzut pe mine repede s-a descolăcit şi a intrat în baltă. Cred că avea mai mult de zece metri. Era colacul mare, dacă aveam un topor cu mine puteam să-l tai în două, însă eram cu cârligul în mână. Era tare gros, iar apa era plină de jeguri, broaşte, ierburi şi tot felul de gândaci. În balta asta, căreia i se spune „la mar”, se afla stihiul înainte să-l fure, şi atuncea când era stihiul în ea era limpede cum e cristalul, nu avea nici murdărie şi nici o buruiană, nici gândaci, nimic.

Am uitat să spun că, pe când eram mai mic, pe la vreo opt ani, am venit de la stână acasă, însă eram leoarcă, ud până la piele. Dar să vedeţi ce înseamnă să ai bunici. Mama mea nu s-a uitat deloc să vadă să nu fiu ud, ceva, dar bunica mea, Maria, pe care o iubeam aşa de mult, cum m-a văzut a pus mâna pe mine şi m-a controlat să nu fiu cumva ud sau transpirat. Cum a văzut că sunt ud, a-nceput să strige la mama: „Vai, nora mea, nu vezi că băiatul este ud până la piele? Repede, adu ceva de schimb, să-l schimbăm imediat, că răceşte!” Şi m-a schimbat maia mea cea scumpă, Maria. Ferice de cei care au bunici!

O dată, pe când aveam vreo doisprezece ani, păşteam caii pe o baltă şi acolo era un râu mare. Cum unii din comună aveau bărci cu care treceau râul, ce se întindea pe o lăţime de aproximativ treizeci de metri, eu, neastâmpărat, mă sui într-o barcă, dau şi eu cu lopeţile şi mă duc în largul râului. Cum nu ştiam să mân barca, mâa dus la vale şi am mers tot aşa la vale până ce mai aveam puţin şi ajungeam în mare, că marea nu era departe. Şi nici un om nu era pe acolo să mă salveze. Aveam un tovarăş cu mine, dar eu nu i-am spus că mă duc cu barca să mă plimb, şi mă căuta peste tot. Dar râul mă ducea mereu tot mai la vale! Însă ce mi-a venit în gând, să mă prind de o salcie şi să stau pe loc. Strigam mereu să mă audă cineva. Nimic!... Norocul meu am văzut o bărcuţă cu doi oameni în ea, ce veneau din josul râului. Unul dintre ei s-a dat jos din barcă şi s-a suit în barca mea şi a pornit-o contra apei şi m-a scos chiar lângă comună. Le-am mulţumit mult de tot. Era şi iarna, era frig, iar eu eram îmbrăcat doar cu o haină subţire. Dacă nu apăreau cei doi, eram pierdut. Căci acolo unde m-am agăţat de salcie, împrejurul râului era mlaştină şi pustiu. Tot Dumnezeul meu m-a salvat!

Când am împlinit douăzeci şi patru de ani, iarna, puţin înainte de Paşti, mă aflam lângă Salonic, într-o comună numită Sfântul Vasile, cu familia toată: tata, mama, trei surori şi doi fraţi. Mai aveam un frate care era căsătorit în comuna Hrupiştea, în Macedonia. Când, într-o seară, vine fratele meu Nicolae din comuna Hrupiştea cu o maşină mică. A venit foarte în grabă, încât eu şi fratele meu Hristache a trebuit să ne îmbrăcăm imediat, că urma să plecăm în România. Deci, ne-am îmbrăcat imediat, ne-am suit în maşină şi ne-am dus drept la Salonic, la hotelul Averof. Eu şi cu Hristache nu aveam paşaport, însă Nicolae a vorbit cu căpitanul de vapor, iar acela ne-a dat nişte costume de haine marinăreşti. Ne-am îmbrăcat imediat cu ele şi împreună cu căpitanul vasului ne-am dus direct pe vapor. N-am stat nici o oră la hotel. Am trecut pe lângă o santinelă din port şi santinela ne-a spus: „Unde vă duceţi voi?”. Eu i-am răspuns: „Nu ştiu greceşte”.

Atunci căpitanul s-a răstit la santinelă şi santinela n-a mai zis nimic. Am intrat pe vapor şi ne-au băgat într-o încăpere mică, rezervată, încât eu şi fratele meu, Hristache, abia încăpeam în ea. Căci vaporul era plin, transporta peste o mie cinci sute de persoane. Ceilalţi erau liberi, aveau toţi paşaport, se plimbau sus, pe punte, dar pe noi ne-au introdus acolo ca să nu ne găsească controlul la plecare. Am stat acolo câteva ore şi cum a pornit vaporul a venit un marinar şi ne-a scos de acolo şi ne-a lăsat liberi. Fugi, fugi, şi am ajuns la Constantinopol. S-a oprit vaporul, s-au urcat turci, ce-or fi controlat nu ştiu, că pe noi, oamenii, nu ne-au controlat defel.

De acolo am pornit din nou la drum şi am intrat în Marea Neagră. Prima zi de călătorie a fost foarte greu. M-au apucat nişte vărsături de mă durea capul. Toată lumea vomita şi se văita. După aceea, am ajuns la Constanţa. Era zi de Paşte, zăpadă şi frig. Nu aveam voie să coborâm din vapor până nu venea comisia medicală să constate că nu avem vreo boală molipsitoare. Am uitat să spun că pe Marea Neagră, când veneam, au ieşit înaintea vaporului vreo douăzeci de delfini, mari fiecare cât o barcă. Pentru prima oară am văzut aşa ceva! Ei bine, a venit comisia medicală, ne-a examinat şi ne-a dat liber. Am ieşit în oraş să ne plimbăm, apoi am intrat într-o cafenea. Personalul cafenelei, când a văzut că suntem străini, ne-a taxat cafeaua cu patru lei, pe când ea costa în mod normal doi lei, dar noi am plătit cât ne-au cerut. Deci ne-au păcălit, dar în ziua aceea s-a întâmplat şi o nenorocire.

Eram mai mult de o mie cinci sute de români macedoneni şi între ei doi bătrâni cu două fete în vârstă de vreo douăzeci de ani. Aceşti bătrâni aveau şi un fecior care era plecat de doisprezece ani. Acest tânăr a ajuns mare inspector la căile ferate în Bucureşti şi părinţii lui veneau la băiatul lor cu mare bucurie, că ştiau că a ajuns mare. Şi ce băiat era, de o mare bunătate! Şi băiatul aştepta cu mare bucurie să-şi vadă părinţii şi surorile lui, dar nenorocirea a fost că acest băiat, când a auzit că a venit vaporul la Constanţa, a şi venit cu maşina mică să-i ia pe părinţi şi pe surorile lui, să-i ducă la el acasă. A coborît din maşină, a lăsat maşina pe malul mării şi a venit sus, pe vapor. Eu, Caragiu Dumitru, am fost de faţă şi am văzut cu ochii mei cum s-a urcat acest inspector să-i ia pe părinţi de pe vapor. Eram acolo aproape o sută de persoane.

Acuma să vedeţi nenorocirea. Părinţii inspectorului veneau din dreapta vaporului şi feciorul lor venea din stânga. Când s-au apropiat cam la doi metri, cuprinşi fiind cu toţii de mare bucurie, dintr-o dată tânărul inspector cade jos şi moare subit. N-a mai mişcat nici mâna, nici piciorul, domnule, cum pică un sac de grâu jos aşa a căzut secerat şi acest om. Dar săracii părinţi, ţipau şi îşi smulgeau părul din cap! Ce nenorocire pe capul lor, nu a apucat nici măcar să-i dea mâna sau să-l sărute viu. L-au sărutat mort, dar ce să vă spun, toată lumea plângea şi îi văita pe sărmanii părinţi care ţipau şi spuneau că mai bine nu veneau, că „noi am omorît băiatul, de dorul nostru când ne-a văzut de bucurie a murit”.

Doamne, nu ştiţi ce jale a fost pe aceşti o mie cinci sute de oameni, care toţi plângeau şi-i compătimeau pe aceşti părinţi că au rămas fără nici un acoperământ, în această tristă zi a anului 1928. Aveam pe atunci douăzeci şi patru de ani, iar acum am şaptezeci şi doi, dar jalea aceea nu iese din mine. A doua zi vine nevasta feciorului şi aceea, săraca, când l-a văzut mort, Doamne, ce ţipa şi lacrimile curgeau ca pruna. Dar a fost aşa de bună că i-a luat pe bătrâni şi pe cele două fete şi i-a dus acasă şi de acolo nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ei.

 

Noi ne-am îmbarcat într-un tren de marfă şi ne-am dus în judeţul Durostor, în Dobrogea, şi ne-am instalat în case bulgăreşti. Ce să vezi? Erau noroaie până la brâu. Femeile au început să plângă: „Unde ne-aţi adus?”. S-a format o comisie care s-a dus să ceară la Bucureşti schimbarea locului. După o săptămână ne-am mutat în comuna Sarsânlar, judeţul Durostor. Acolo ne-a plăcut. O şosea bună trecea prin comună, dar autorităţile româneşti din zonă nu voiau să ne instaleze. Am dat atunci telefon la Silistra, capitala judeţului, şi a venit prefectul Taşcu Pucerea şi a dat ordin şefului de post şi primarului, că dacă în termen de şase ore nu vor instala toate aceste familii, nu mai au ce căuta în comună.

N-au trecut patru ore şi toţi eram instalaţi în case bulgăreşti. Asta provizoriu, pentru că după un an ne-am făcut case proprii, dar construite de stat, şi le-am plătit treptat. Statul ne-a împroprietărit cu zece hectare de pământ, dar autorităţile tot contra, nu voiau să ne dea în comuna Sarsânlar şi ne-au dat pământ în alte comune, foarte greu de lucrat. Atunci am organizat altă comisie, care s-a dus la Bucureşti şi au primit un ordin de la Ministerul Agriculturii să ni se dea imediat lotul de colonizare în comuna Sarsânlar. A doua zi ne-au chemat la la Biroul agricol să ne măsoare loturile de pământ şi de atunci am rămas liniştiţi în privinţa aceasta, dar nenorocirea a fost alta, că situaţia internă a judeţului era tulbure. Când am auzit că într-o comună trei sau patru români au fost omorâţi de comitagiii bulgari, am făcut o manifestaţie la Silistra, adunându-ne peste cinci mii de români macedoneni, căci în judeţele Durostor şi Caliacra erau colonizaţi peste patruzeci de mii de români macedoneni.

Am dat un avertisment, că dacă se vor repeta asemenea violenţe, noi, românii macedoneni ne vom face singuri dreptate. Căci ce se întâmpla? Dacă omorau un român comitagiii bulgari nu se întâmpla nimic, dar când omorau românii un bulgar, venea anchetă mare şi apărea ministrul bulgar de la Bucureşti, investigând cine l-a omorât pe acel om şi de ce. Din această cauză am luat hotărârea să ne facem dreptate singuri. Zis şi făcut. S-au organizat echipe de tineri înarmaţi, care ţineau armele mai mult pitite, pentru că nu era admisă purtarea lor. Primul atac a fost dat în comuna Turcsmil, în urma unui atac al comitagiilor bulgari, care în seara aceea au omorât notarul şi primarul din comună. Echipele de tineret au intrat atunci în comună şi au omorât mulţi bulgari.

În comuna Tatarmagia, comitagiii bulgari au legat un român de patul său, întâi l-au dezbrăcat şi aşa, legat cu burta-n sus, au turnat peste el petrol şi i-au dat foc şi omul acela a murit în chinuri groaznice. În comuna Turcuşiu au omorât o femeie, iar pe alta au rănit-o grav. La Damadas, într-o vale păduroasă, l-au prins pe fostul ministru Potârcă, care era împreună cu câţiva prieteni în trei maşini mici şi treceau prin pădure ziua. Le-au luat totul, i-au dezbrăcat pe toţi şi femeile au fost violate. Le-au spus: „Aveţi noroc că nu sunteţi români macedoneni, că aici vă mâncam coliva”. Aceştia se duceau în comuna Damadas, dar dacă s-a întâmplat aşa, s-au întors la Bucureşti şi ministrul Potârcă s-a dus la regele Carol şi i-a raportat ce s-a întâmplat. Atunci ministrul de jandarmi a dat ordin ca toţi românii macedoneni să fie înarmaţi oficial. Ne-am prezentat la posturile de jandarmi şi ne-au dat tuturor arme, iar armele noastre le-am pus la o parte. În comuna Damadas Potârcă avea o moşie şi toţi se duceau să petreacă la moşia lui. Să ştiţi că ne-am dus în comuna Sarsânlar cu gânduri bune, dar bulgarii se uitau la noi de parcă eram fiare sălbatice. De aceea am dus o luptă foarte grea şi la urmă s-a stabilit ordinea, dar numai eu ştiu câte am păţit.

Într-o seară, pe când mergeam spre casă, dau peste şase bulgari care trăgeau de un macedonean care era şi neam cu mine. Şi cum aveam un ciomag de corn la mine şi bulgarii nu m-au observat, o dată am început să de pe la spate pac! pac! doar pe trei dintre ei i-am lovit şi a scăpat şi ruda mea din mâna lor şi a început să dea şi el în bulgari. Doi bulgari cu capetele sparte au intrat în spital, iar ceilalţi au dispărut. Ce se întâmplă? Aveam şi macedoneni care erau prea slabi pentru luptă. Într-o zi, vine o femeie macedoneancă plângând la noi acasă, rugându-se să mergem repede că i-au omorât bulgarii în bătaie. Nici n-am stat pe gânduri, repede m-am pregătit şi m-am dus şi ţi i-am luat la bătaie... câte mănâncă o tobă la o nuntă atâtea au mâncat şi ei. O dată aveam puţină treabă pe la fratele meu Nicolae, când văd că un bulgar, care îl bătuse pe un român ce stătea în apropiere, îl ducea la braţ şi dădea în el. Noi am înţeles imediat situaţia. „Pă el, băieţi, că dacă îl lăsăm, au să ia curaj bulgarii şi atuncea o să dea şi în noi!”Când m-am repezit la el, l-am făcut pastramă, nu altceva. Săracul român, nu mai putea de bucurie şi ne-a mulţumit foarte mult, că l-a văzut pe duşmanul lui doborît.

Într-o zi, pe la ora 10, un bulgar mergea pe stradă cu un român macedonean, dar bulgarul... gata să dea în român. Eu mergeam în urma lor fără ca ei să observe, dar când am văzut că bulgarul ridică mâna să dea în român, îi dau una cu ciomagul pe la spate: „De ce vrei să dai în el? L-ai văzut că-i mai slăbuţ? Dacă te prind că dai într-un român, bag cuţitul în tine şi îţi dau maţele jos”, şi atunci bulgarul s-a jurat că a doua oară nu va mai face aşa ceva.

Dar să vedeţi că ăştia neputincioşii au început să ne spună că noi suntem bătăuşi. O dată, într-.o discuţie, le-am spus: „Măi, oameni buni, aţi uitat când v-am scos din mâinile bulgarilor? Trebuia să vă lăsăm să vă rupă oasele?” Într-o zi, aceşti neputincioşi au intrat cu toţii într-o cârciumă. Eu eram singur, nu aveam alături pe niciunul de-ai mei. Neputincioşii erau opt. Eu stăteam la o masă şi am comandat ţuică, când aud că îmi spun să ies afară din cârciumă. Dar cârciumarul se mira de ce îmi spun să ies afară din cârciumă, că ei nu au nici un drept să facă asta. Atunci le-am răspuns: „De ce să ies afară? Nu cumva este cârciuma lui taică-tu?”
Neputincioşii îmi spun din nou să ies afară, că dacă nu, mă iau la bătaie. Nu ştiu cum s-a făcut că era un sifon pe masă şi l-am azvârlit în capul unuia care o făcea mai pe grozavul, dar norocul lui că nu l-a nimerit, că dacă îl nimerea, apăi nu mai mişca deloc. Şi când m-am repezit la cel pe care nu-l nimerise sifonul şi l-am trântit jos, călcându-l în picioare, s-au repezit ceilalţi şapte. Domnule, când m-am înfuriat o dată le-am dat câte-un brânci, de unii au căzut pe scaune, alţii au fost trântiţi de perete. Atunci s-a sculat cel de jos şi iar l-am trântit şi dă-i... Când au văzut că dădeau de moarte, ceilalţi şapte au venit, nu ca să mă lovească, pentru că nu mai era cazul, ci au început să tragă de mine să-l las pe cel de pe jos, dar tocmai atunci acela se scoală şi mă apucă de păr. Însă când m-a apucat acela de păr, din nou m-am înfuriat şi am început să le dau câte un brânci, cel ce m-a apucat de păr a dispărut imediat, a fugit, iar ceilalţi la fel. De atunci, neputincioşii mei nici un cuvânt nu scoteau. Deci, săracul de mine, nu eram vinovat cu nimic.

Altă dată un alt neputincios vine lângă mine, Tumana era numele lui. A început să mă înjure cu fel de fel de cuvinte murdare. Eu m-am purtat cu răbdare mare, că aşa am fost în viaţa mea, şi îi spuneam: „Du-te, vezi de treaba ta”, şi totuşi acest Tumana îmi spune că îmi dă una în cap şi mă lasă mort jos. Atunci, când văzui că nu mai am scăpare, hai Mitică la luptă! Şi aveam un jurământ, că dacă îi dau numai una tot o să spună că l-am bătut, mai bine îi dau nouăzeci şi nouă şi atunci o să zică, la fel, că l-am bătut. Am început să dau în el şi atunci Tumana a început să ţipe: „Lasă-mă, nu mă omorî de tot”. Uite, am avut năpaste din astea, fără nici o vină.

 

Într-o zi eram în măcelărie, cam la zece metri depărtare de cârciuma fratelui meu, Nicolae, care era plecat la Silistra. În cârciumă servea cumnata mea dar deodată aud ceva scandal şi m-am dus să văd ce-o fi. Un cetăţean mândru, l-am recunoscut imediat, îl chema Babagianu, se credea şi luptător, a comandat o ţuică şi nici nu a apucat să guste din ea, când i-am spus: „Bună ziua, domnule Babagianu!” Mi-a spus şi el „Bună ziua” şi m-am aşezat pe scaun. Dar Babagianu nu înceta deloc, a început să zgâlţâie tejgheaua care avea multe sifoane pe ea. Omul ăsta avea o răfuială cu fratele meu Nicolae şi a văzut că nu este acasă. Eu stau şi rabd, poate s-o calma, da’ de unde? Şi mai mare scandal. M-am gândit în fel şi chip, dar totuşi mi-am dat seama că până nu-l iau de gât nu se va astâmpăra. Cumnată-mea a început să plângă.

Atunci i-am spus: „Domnule Babagianu, eu te rog frumos, calmează-te puţin, domnule”, că el credea că este Babagianu cel viteaz. Dar, ca să vedeţi, când i-am spus „Calmează-te puţin!” nici nu a stat pe gânduri. Se repede la mine şi mă apucă de gât, să dea în mine. Şi iar i-am spus: „Măi Babagianu, este ruşinos să ne luăm la bătaie oameni în toată firea”. Dar el s-a apucat să dea în mine şi atunci am zis în gândul meu: „Hai, Mitică, la luptă, că nu-i chip”. Doamne, când m-am înfuriat o dată ţi l-am luat şi l-am trântit pe duşmea şi i-am dat cu bocancul numai pe burtă şi pe coastă, măr l-am bătut. L-am luat apoi târâş şi, cum era un poduleţ în faţa cârciumii, l-am lăsat dincolo de podeţ şi am intrat în cârciumă.

Văd atunci că se scoală Babagianu şi se duce la şeful de post care se numea Iorgu Cosntantin şi m-a reclamat că l-am bătut. Dar şeful de post l-a întrebat: „Unde te-a bătut, în ce loc?” „În cârciumă”. „Atuncea nu am ce să-ţi fac, dacă te baţi în altă parte, da, dar în cârciumă te-ai îmbătat şi ai făcut scandal”. Şi Babagianul meu a plecat de la post. După aceea s-a întâlnit cu un prieten de-al lui, cam cuscru cu mine, dar consătean cu Babagianu. Şi ce plan au făcut? Să vină în cârciumă amândoi şi să facă alt scandal. Zis şi făcut, veneau amândoi mână de mână să intre în cârciumă, dar eu le-am ieşit în cale şi le-am spus: „Plecaţi înapoi, că nu vă dau voie, tocmai ce am scăpat de scandal. Dar nu voiau cu nici un chip să plece şi atuncea hai la altă luptă. Am luat un scaun din cârciumă, l-am apucat de un picior şi dă-i, dar nu lui Babagianu, ci lui cuscru’ şi numai pe mâini de i s-au umflat ca o prescură şi atunci au plecat amândoi. Aşa am scăpat. Pe urmă m-am împrietenit cu Babagianu.

Într-o zi am secerat grâul şi l-am făcut clăi. Când am mers a doua zi să încărcăm snopii, aceştia erau înjumătăţiţi. Un bulgar se dusese noaptea şi furase jumătate din snopi, deci un snop îl luase şi pe altul îl lăsase, crezând că noi suntem nepricepuţi. Eu şi cu încă un băiat ne-am dus la bulgar acasă şi i-am găsit snopii în curte, dar să vedeţi ce-am păţit. Bulgarul avea o prăjină mare şi groasă şi a strigat către noi: „Înapoi, că vă mănânc!”. Era uriaş de statură, braţul lui era cât pulpa mea de gros. Pe când ţinea prăjina să dea în noi, îi zic tovarăşului meu: „Uite ce facem. Aşa cum ţine prăjina sus, eu o să mă reped în gâtul lui, dar tu repede-te iute şi apucă-l de picior, că eu singur nu cred că îl pot birui”. Zis şi făcut. Cum ţinea bulgarul prăjina în sus, până să dea în mine am şi sărit pe gâtul lui şi tovarăşul meu l-a prins de picior şi l-am trântit jos. I-am dat atunci cu bocancul în piept până ce abia mai răsufla, apoi i-am chemat şi pe alţii la faţa locului să vadă snopii. Atunci i-am luat şi am plecat.

O dată treceam printr-o comună, eram cu un cetăţean, tot din tabăra noastră. Am trecut printr-o grădină şi am rupt şi noi câte două mere, numai atât. Bulgarul, cum avea duşmănie pe noi, ne-a reclamat că i-am mâncat merele din curte. Până să vină şeful de post, noi mâncasem deja merele. Acesta apare cu baioneta în mână, să ne ducă la post, dar noi doi ne-am opus. Şeful de post mai era cu încă un jandarm. Dar cetăţeanul meu, un fricos de nu avea pereche, când a văzut asta, a fugit şi m-a lăsat singur. O jumătate de oră m-am luptat cu cei doi, dar la urmă m-am predat. Şeful de post era o unealtă a bulgarilor. Cum am ajuns la post, m-au legat şi m-au strâns aşa de tare că mă durea spatele, nu mai puteam. După o jumătate de oră a venit toată echipa mea la post şi i-au spus şefului de postcă dacă nu mă eliberează, va fi rău de el. Aşa mi-au dat drumul. A doua zi şeful de post a fost mutat în Basarabia. A venit pe la noi ca să-l iertăm, dar pe cine să ierţi, pe trădătorul de neam? Bulgarii erau foarte neînţelegători, chiar ei îşi spuneau singuri „dubala glava”, pe româneşte „căpăţână groasă”, şi hoţi, dacă furau snopi de grâu de pe câmp, ce mai vrei?...

Acolo, în comuna Sarsânlar, am găsit cuptoare ascunse în care îi ardeau pe românii pe care îi omorau, ca să nu rămână urmă de ei. Să vă spun cum am descoperit o bandă de comitagii din întâmplare. Ne-am dus să facem percheziţie la o fereastră cu fiare. Dar fiarele aveau o gaură pe peretele de sus, iar scândura pe care erau ţintite fiarele, dacă o ridicai cu fiare cu tot, fiarele intrau în perete şi sub scândură era gaură. Nu-ţi venea în minte că sub scândura de la fereastră poate să fie o gaură. Prin gaura aia a pătruns înăuntru toată banda, dar ultimul dintre ei, când să intre, l-am văzut. Aşa s-a descoperit toată banda. I-au arestat şi i-au dus la puşcărie, dar, vânzări mari, după o lună i-au pus în libertate, că aşa-i românul nostru.

O altă bandă de trei sute de iredentişti bulgari a fost descoperită, tot de români civili, în comuna Streberna, aproape de Aidemir. Cum trecea o femeie tânără pe o stradă, s-a dat la o parte după un tufiş, să-şi facă nevoile, adică pipi. Era noapte, dar să vedeţi că doi bulgari s-au oprit chiar lângă această femeie. Ea i-a văzut că s-au oprit lângă ea şi a stat pe loc nemişcată, dar aceşti bulgari n-au văzut că femeia era pitită lângă ei şi au început să discute, spunând că „astă seară vin vreo două sute de comitagii şi vreo sută de-aici, din comună, şi am aranjat să vină şi primarul şi şeful de post, adică de jandarmi”.

După ce-au discutat, aceşti bulgari au plecat, dar femeia, care a înregistrat tot ce-au vorbit ei, când a ajuns acasă i-a spus bărbatului ei toată convorbirea. Bărbatul ei, care s-a nimerit a fi un bun românaş, când a văzut că primarul, care era român, şi şeful de post de asemenea rămân vânduţi bulgarilor şi iau şi ei parte la acest complot contra statului român, ca un bun patriot ce era s-a gândit să se ducă imediat la legiunea de jandarmi din Silistra, că nu era departe, maximum douăzeci de kilometri.

A pus caii la căruţă şi a mânat la Silistra. S-a prezentat la comandantul legiunii de jandarmi Muşetescu şi acesta a luat măsuri, imediat a trimis mai multe echipe de jandarmi. S-au dus chiar la faţa locului, au înconjurat locul şi au arestat treisute şaizeci de bulgari, tot complotul, împreună cu primarul şi cu şeful de post. Însă i-au ţinut închişi vreo două luni de zile şi le-au făcut vânt, tot pe barbă. Nu trebuia aşa, acest primar şi cu şeful de post trebuiau să fie condamnaţi foarte aspru, dar ce să-i faci? Lume şi iar lume... Armele au fost interzise prin lege, dar pentru români. Am făcut o percheziţie la un bulgar şi i-am găsit o armă, i s-a făcut proces, dar după aceea procesul s-a rupt. Dacă era un român, lua doi ani de închisoare, ca să vedeţi cum mergeau lucrurile, barbă mare până la brâu... Deci drept vă spun că doisprezece ani cât am stat în Cadrilater fără armă la cap nici o noapte n-am dormit. Nu că nu s-a făcut linişte, dar nu aveam încredere. Din 1928 până în 1930 au fost ani de luptă, dar începând cu 1930 şi până în 1940 s-a făcut linişte, puteai să mergi şi noaptea unde voiai. Bulgaria n-a mai trimis bande de comitagii, când au văzut că, dacă omoară un român, reacţia noastră e foarte puternică.

 

În anii aceia tulburi aveam într-o comună pământ semănat cu secară şi m-am dus cu fratele meu Nicolae să încărcăm saci de grâu într-o căruţă. Pe când eram noi gata să plecăm, ies bulgarii pe drum să ne ia sacii de grâu, dar nu ştiu cum s-a nimerit că nu aveam la noi nici un pistol. Ei s-au repezit la noi să ne ia secara din saci, dar când s-au apropiat am strigat: „Înapoi, că vă împuşcăm!”, şi am pus mâna la spate făcându-mă că scot revolverul. Când au văzut asta, bulgarii au luat-o la fugă de nu i-am mai văzut, de frica revolverului, şi am scăpat.

Tot într-un an tulbure, într-o seară vine şeful de post Iorgu Constantin şi dă alarma printre toţi românii macedoneni că au omorât comitagiii doi jandarmi. Ne-a spus: „Luaţi armele, ştiu că sunt interzise, dar pe răspunderea mea să nu vă fie teamă şi să înconjurăm pădurea care se numea Cavac, să-i prindem pe aceşti criminali”. În cinci minute toţi am fost echipaţi şi am pornit la treabă. Am înconjurat pădurea Cavac şi i-am descoperit pe criminali şi am omorât opt dintre ei. Ce credeţi dumneavoastră?

A doua zi vine anchetă mare, ministrul de interne Alexiu şi generalul Bengliu cu mai mulţi ofiţeri şi civili şi cu ministrul bulgar de la Bucureşti. S-au dus întâi la postul de jandarmi, spunând că armata română îi omoară pe bulgari, acuzându-l pe şeful de post. Da de unde, că şeful de post nici nu venise cu noi în pădure, el a stat la post. Noi eram cam treizeci de oameni civili, dar drept vă spun, noi civilii i-am omorât şi după ce au constatat în pădure victimele - că noi nu i-am ridicat, ştiind că are să fie anchetă - ne-au chemat pe noi toţi care am luat parte la prinderea criminalilor.

Ne-am dus şi ne-au pus pe două rânduri şi în faţa noastră au venit ministrul de interne Alexiu, Generalul Bengliu, ministrul bulgar de la Bucureşti şi alţi câţiva militari şi ne-au întrebat doar pe scurt: „Oameni buni, vă rugăm să ne spuneţi drept, cine i-a omorât pe aceşti bulgari?” Noi toţi am strigat cu voce tare: „Noi i-am omorât pe aceşti bulgari, că dacă n-o făceam, ne omorau ei pe noi. Uitaţi-vă cum stau soldaţii omorâţi de aceşti criminali. Şi dacă se vor mai întâmpla asemenea crime din partea bulgarilor, vom omorî pentru un român o sută de bulgari”. Atunci generalul Bengliu i-a spus ministrului bulgar: „Domnule ministru, aţi auzit ce declară poporul, armata nici nu s-a amestecat. Daţi-i în judecată pe aceştia, să-şi primească pedeapsa”.

Însă după câteva zile generalul Bengliu a dat un ordin de zi prin legiunea de jandarmi Silistra cu următorul cuvânt: „Mulţumim din inimă românilor macedoneni, care ne-au dat tot concursul pentru stârpirea bandelor de comitagii”. Deci gândiţi-vă ce lupte eroice am avut în anii petrecuţi în Cadrilater, dar totul a fost în zadar, căci după ce am construit noi, civilii, gospodării frumoase şi tot felul de prăvălii, iar statul nenumărate şcoli, cazărmi, silozuri, şosele şi comune întregi pentru locuinţe particulare, le-am lăsat pe toate baltă. Ne-am luat bagajul nostru şi ne-au dat câte un formular pentru depăgubire, chiar îl am şi acuma, cu o valoare de 400. 000 lei şi a rămas bun de aruncat. Nimeni n-a mai întrebat dacă avem ceva de primit sau nu, a rămas baltă. Am auzit că statul român a primit dreptul de despăgubire a cetăţenilor, dar din ce intră în mâna statului nu se mai dă nimic.

În comuna Bazargic era un primar pe nume Cuvata, să vezi ce i s-a întâmplat. Din Bulgaria i-au trimis un colet, dar primarul s-a gândit: „Cine să-mi trimită mie colet din Bulgaria, că nu am pe nimeni din rude acolo!” I-a fost teamă să-l primească şi l-a dat unui paznic să-l desfacă. Când l-a desfăcut acela, pachetul a explodat imediat şi paznicul a murit pe loc. Bulgarii voiau să-l omoare pe Cuvata pentru că era macedonean.

Am uitat să vă spun, când am venit de la Constanţa la Silistra familiile au fost cazate în hoteluri, dar eu s-a nimerit să fiu încartiruit într-un hotel al cărui proprietar era bulgar şi cum ne-am aşezat noi, deodată vin doi bulgari şi se uită la noi ca la un animal sălbatic. S-au uitat fioros şi au plecat. După ei vin alţi trei, tot aşa de sălbatici, au stat ce au stat uitându-se la mine şi au plecat şi ăştia. M-au pus pe gânduri. Mă întrebam ce-o fi cu oamenii ăştia fioroşi, care se uitau ca nişte fiare sălbatice şi n-au spus nici „Bună seara”. M-a cuprins un fel de panică. Am ieşit puţin afară şi am stat pe iarbă cu altă familie, întrebându-ne „ce-o fi cu oamenii ăştia, să nu păţim ceva!”.

Am anunţat poliţia şi s-au luat măsuri pentru securitatea noastră. A doua zi ne-am suit în tren şi am mers mai departe. Am scăpat de această furie şi teamă, că două zile aveam de când pusesem piciorul în ţară şi nu ştiam cum stau lucrurile. În momenul acela nu aveam nici un ciomag la mine, puteau să mă omoare ca pe un iepure.

Şi acum să vedeţi ce-am păţit pe la anul 1939. A venit un ordin de concentrare şi am plecat după două luni de militărie. Eram la regimentul 36 infanterie, la Cernavodă. Comandantul meu era colonelul Başta. S-a iscat o panică mare între noi, cei ce locuiam pe atunci în Cadrilater, când am auzit acesta se cedează Bulgariei. Toate familiile rămăseseră în comună fără bărbaţi. Am ieşit la raport: „Ce ne facem?...” Şi atunci pe toţi soldaţii care locuiam în Cadrilater ne-au eliberat şi am plecat acasă.

La evacuare au apărut bande de comitagii. În prima seară de evacuare a bagajelor, zece familii de români macedoneni au încărcat fiecare câte o căruţă şi au pornit la ora douăsprezece noaptea. Norocul nostru a fost că atunci când am ieşit la şosea cu căruţele a apărut şeful de post şi ne-a oprit, spunând: „Nu vă dau drumul noaptea, întoarceţi-vă acasă şi mâine dimineaţă plecaţi”. Atunci ne-am întors acasă dar, tot neastâmpăraţi, am plecat cam pe la trei noaptea şi atunci c-a mai ieşit şefuld e post să ne oprească, dar la vreo sută cincizeci de metri depărtare de comună ne-au înconjurat o bandă de comitagii. Noi toţi eram fără nici o armă la noi. Prima dată am crezut că este o patrulă românească, da de unde! Bulgari curaţi! Erau peste două sute de comitagii, toţi înarmaţi cu pistoale, cu mitraliere, jale mare pe noi...

Ne-au mobilizat pe toţi şi ne-au pus grămadă. Cum pui sacii de grâu plini unul lângă altul, aşa ne-au pus şi pe noi. Prima dată au început să ne întrebe: „De ce plecaţi? Nu vă forţează nimeni”. Le-am spus adevărul, că teritoriul se cedează Bulgariei şi de aia plecăm, dar ei de sanchi întrebau, că ştiau mai bine ca noi. După aceea au început să ne buzunărească, ne-au căutat şi în căciulă şi în toate buzunarele şi au luat banii de la toţi. Numai eu am scăpat. Când au început să buzunărească lumea, încet aşa am scos banii din haină şi i-am pus în pantof, am ridicat puţin călcâiul şi i-am strecurat acolo fără să mă observe nimeni. Mi-au rămas în portmoneu vreo patru sute de lei mai mărunţi. Mi-au luat portmoneul, dar n-au fost mulţumiţi cu patru sute de lei. M-au întrebat: „Numai banii ăştia ai tu?” „Da, numai pe ăştia îi am”. Atunci mi-au luat căciula, crezând că i-am ascuns acolo, dar după ce au controlat-o mi-au dat-o înapoi. Că între bulgarii ăştia erau şi unii din comună, dar mascaţi, care mă cunoşteau că am bani.

După aceea văd că îl iau pe fratele meu Nicolae ca să-l cureţe, dar norocul lui a fost că s-a făcut de ziuă şi ce s-au gândit bulgarii: „Dacă facem noi crima asta ziua, ne înconjoară armata şi cine ştie ce se întâmplă”. Căci ştiau că în comună era un pluton de jandarmi şi atunci i-au dat drumul fratelui meu şi ne-au eliberat pe toţi, dar ne-au avertizat să nu spunem nicăieri ce s-a întâmplat. „Bine, domnule, nu spunem”, am răspuns noi, dar cum am ajuns în comuna Cadichioi m-am dus la postul de jandarmi şi i-am anunţat ce-am păţit. Am dat de veste şi în comună la noi, dar cei de acolo râdeau de noi, ziceau că „cine ştie, ceva iepuri au ieşit din vreo tufă şi s-au speriat”, n-au vrut să creadă. După aceea am pornit spre Dunăre, şi când am ajuns din cele zece familii care eram nici una nu avea nici un ban, noroc că am scăpat eu cu ei şi-am dat la toţi să plătească bacul.Aveam o căruţă cu un cal, dar căruţa o lungisem şi am pus prea mult pe ea şi până să ajungem la bac, la vreo sută cincizeci de metri, am dat peste un noroi mare. Unii care mă vedeau cu căruţa aşa de încărcată i-am auzit vorbind că „ăsta cu căruţa lui aşa de încărcată nu mai iese din noroiul ăsta, la întoarcere aici îl găsim”. Dar eu am dat drumul la cal şi mână prin noroiul cel mare... După ce am ajuns la bac, am plătit, am trecut Dunărea şi am pornit iar printr-un noroi tot aşa de mare şi i-am ajuns din urmă pe cei care vorbeau că la întoarcere tot acolo în noroi mă găsesc. Dar când m-au văzut, s-au mirat, au oprit căruţa şi au început să se închine. Îmi spuneau: „Bine, măi nenea, cum ai putut să ieşi din mlaştina aceea cu atâta încărcătură?” „Iacă am ieşit, v-am auzit când vorbeaţi că la întoarcere mă găsiţi tot acolo” „Vai, dar n-am crezut nici mort că poţi să ieşi de acolo. Păi calul ăsta al tău trebuie să-l hrăneşti numai cu franzelă”. Şi am pornit mai departe.

Last modified on Sâmbătă, 29 Octombrie 2011 16:32
Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required